ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4053/2022

Ședința publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 27.05.2015 sub numărul x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat în principal:

- anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015 privind sancționarea B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D. S.R.L., - E. S.R.L., A. S.R.L., F. S.A., G. S.A., H. S.A., I. S.A., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.A., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.A., R. S.A., S. S.A., T. S.R.L., U. S.R.L., V. S.R.L., W. S.R.L., X. S.R.L., Y. S.A. pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Legea concurenței și a art. 101 alin. 1 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ("Decizia" sau "Decizia atacată");

- anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, cu încălcarea dreptului la apărare, respectiv: documentul având număr de ieșire x/29.09.2014 ("Refuzul nr. 2"), ca răspuns la solicitarea A. nr. 2684/18.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/18.09.2014 ("Revenirea nr. 2"); documentul având număr de ieșire x/11.09.2014 ("Refuzul nr. 1"), ca răspuns la solicitarea A. nr. 2450/05.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/05.09.2014 ("Revenirea nr. 1"), ambele documente reprezentând refuzuri față de revenirile făcute de reclamantă ca urmare a documentului având număr de ieșire RG 9525/18.08.2014, ca răspuns la solicitarea - nr. 2282/12.08.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/12.08.2014 ("Solicitarea de acces inițială"), prin care s-a acordat acces doar la o parte dintre documentele din dosarul de investigație.

Iar, în subsidiar, reclamanta a solicitat: reducerea în baza principiului proporționalității a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 607.214 RON, cu obligarea autorității publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată cauzate Reclamantei de judecarea prezentei cauze, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 5208 din data de 28 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a anulat în parte Decizia Consiliului Concurenței nr. 13/04.04.2015, doar în ceea ce privește sancționarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din TFUE; a respins în rest acțiunea și a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 35000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 3879 din 7 iulie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată, în sensul că a respins în tot acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca nefondată.

A respins recursul declarat de A. S.R.L. împotriva încheierii din 14 septembrie 2017 și a sentinței nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A dispus restituirea către recurentul-pârât Consiliul Concurenței a sumei de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, conform încheierii din data de 5.11.2020.

Împotriva deciziei 3879 din 7 iulie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire A. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și 11 și art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire se arată că decizia nr. 3879/07.07.2021 este potrivnică hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2015 și nr. y/2015, motiv de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la acest motiv de revizuire, A. S.R.L. susține că prin respingerea motivului de recurs privitor la greșita soluționare, de către prima instanță, a excepției tardivității cererii adiționale din data de 29.06.2017, prin care a fost invocată prescripția dreptului Consiliului Concurenței la aplicarea sancțiunii contravenționale, ÎCCJ a încălcat autoritatea de lucru judecat a două hotărâri anterioare, definitive, hotărâri prin care instanța supremă a reținut natura imperativă a normelor prescripției extinctive ce guvernează dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională, în toate aceste cauze fiind vizată nulitatea aceluiași act administrativ ca în prezenta cauză, respectiv a deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015.

Ca urmare a analizei acelorași chestiuni litigioase ca în prezenta cauză, prin Decizia nr. 3853/24.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2015 (X. împotriva Consiliului Concurenței) și prin Decizia nr. 3852/24.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2015 (W. împotriva Consiliului Concurenței), instanța supremă a reținut:

"Normele care reglementează prescripția sunt imperative, iar cauzele de întrerupere a prescripției extinctive sunt stabilite exclusiv de lege, sunt limitative, de strictă interpretare și aplicare și produc efecte de drept." -paragraful 130 din Decizia nr. 3852/24.06.2021, paragraful 128 din Decizia nr. 3853/24.06.2021

Ca urmare a celor statuate în cele două dosare, instanța supremă a reținut că pot fi analizate susținerile privind prescripția dreptului Consiliului Concurenței la aplicarea sancțiunii contravenționale ca motiv de nulitate a deciziei autorității de concurență.

Prin Decizia nr. 3879/07.07.2021 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, contrar dezlegărilor în drept și imperative ce se aflau deja dezlegate/pronunțate de instanța supremă în cele două dosare, instanța a reținut că depășirea termenului de prescripție privind aplicarea sancțiunii contravenționale nu ar fi un motiv de nulitate de ordine publică, întrucât interesul ocrotit ar fi doar al particularului sancționat contravențional, motiv pentru care nu a mai analizat temeinicia susținerilor privind prescripția și cursul acesteia. Totodată, aceasta a reținut că distincția dintre nulitatea relativă și absolută nu poate fi aplicată tale quale în dreptul administrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dat astfel o altă dezlegare naturii juridice a prescripției dreptului la aplicarea sancțiunii contravenționale și a tratamentului juridic al acesteia în contenciosul administrativ, respectiv o dezlegare care încalcă hotărârile definitive și anterioare pronunțate în dosarele nr. x/2015 (X. împotriva Consiliului Concurenței) și nr. x/2015 (W. împotriva Consiliului Concurenței).

în configurația actuală a C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (puterea lucrului judecat) nu presupune întrunirea condiției triplei identități, ci existența unei legături între aspectul litigios supus judecății în cel de-al doilea proces și același aspect, tranșat definitiv de către o instanță printr-o hotărâre judecătorească anterioară.

Așadar, între cele trei cauze mai sus menționate există o legătură indisolubilă și incontestabilă, iar identitatea de tratament judiciar între acestea este nu doar necesară, ci și indispensabilă pentru asigurarea dezideratului unui proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO și a necesității asigurării unei stabilități în circuitul civil și în ordinea juridică prin interzicerea reluării și repunerii în discuție a aspectelor litigioase tranșate deja.

Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene - motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea 554/2004

Prin hotărârea atacată, instanța de recurs a menținut în mod nelegal soluția privind tardivitatea cererii adiționale din data de 29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București prin încheierea din data de 14.09.2017.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a nesocotit complet dreptul Uniunii Europene, respectiv pe de o parte, principiul securității juridice și, pe de altă parte, Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în data de 21 ianuarie 2021 în cauza C-308/19 - Consiliul Concurenței împotriva X. S.R.L. ("Hotărârea pronunțată în cauza C-308/19") - [ANEXA 3].

Dintr-o primă perspectivă, modalitatea în care instanța de recurs a aplicat și interpretat normele privitoare la modificarea cererii de chemare în judecată, precum și a instituțiilor nulității și prescripției sunt de natură a aduce atingere principiului securității juridice consacrat la nivelul CJUE și a condus la concluzia de neacceptat a posibilității instanței de a acoperi o cauză de nulitate vădită a unui act administrativ prin refuzul nejustificat al acesteia de a-1 analiza.â

Circumstanțiind la prezenta cauză, aplicarea ad litteram de către instanța de recurs a art. 204 alin. (1) C. proc. civ. și a instituțiilor nulității și prescripției, cu ignorarea completă a particularităților cauzei derivând atât din natura cauzei (de contencios administrativ) și a raporturilor juridice deduse judecății, cât și din circumstanțierile efectuate la nivelul dreptului Uniunii Europene cu trimitere directă și exclusivă la prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni este de natură a aduce atingere principiului securității juridice în chiar substanța sa.

în egală măsură, soluția nelegală a instanței de recurs poate fi lesne circumscrisă unei veritabile denegări de dreptate, aceasta alegând în mod nejustificat să mențină o soluție profund nelegală în detrimentul unei analize judicioase a cursului prescripției dreptului Consiliului Concurenței la aplicarea sancțiunii.

Or, în măsura în care instanța constata că o dispoziție legală este de natură să aducă atingere securității juridice, aceasta era obligată să înlăture de la aplicare norma de drept intern în cazul de față și să dea prevalentă principiilor dreptului UE.

Prin urmare, având în vedere circumstanțele concrete ale prezentei cauze, instanța de recurs trebuia să constate că aplicarea dispozițiilor privind momentul procesual până la care se poate modifica cererea de chemare în judecată în prezenta cauză conduce la încălcarea dreptului UE și să le înlăture de la aplicare, cu consecința constatării ca nelegale a încheierii pronunțate de Curtea de Apel București în data de 14.09.2017 prin care a fost admisă excepția tardivității cererii adiționale din data de 29.06.2017 și a analizei susținerilor privitoare la prescripția dreptului Consiliului Concurenței la aplicarea sancțiunii contravenționale.

Cu ignorarea tuturor acestor aspecte, instanța a validat posibilitatea Consiliului Concurenței de a aplica o sancțiune contravențională chiar dacă termenul de prescripție este depășit, ceea ce a condus la pronunțarea hotărârii cu încălcarea principiului securității juridice.

Dintr-o a doua perspectivă, soluția nelegală a instanței de recurs cu privire la pretinsa tardivitate a motivelor privind prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională încalcă atât principiul securității, cât și Hotărârea pronunțată în cauza C-308/19 din a cărei interpretare reieșea fără putință de tăgadă nulitatea deciziei de sancționare pentru intervenirea prescripției.

Astfel, după cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, instanța nu a făcut niciun fel de analiză sau referire la conținutul Hotărârii din cauza C-308/19, deși aceasta a fost invocată în fața instanței de recurs.

Or, astfel cum a statuat și ICCJ prin hotărârea prealabilă nr. 45/2016, cererea de revizuire este admisibilă nu doar în cazul care hotărârile CJUE sau dispozițiile de drept unional nu au fost invocate pe parcursul procesului, ci și în cazul în care, deși invocate, acestea nu au fost tratate de instanță.

În fine, cel de al treilea motiv de revizuire a fost invocat prin raportare la decizia Curții Constituționale nr. 58/2021, menționând revizuenta că hotărârea atacată a fost pronunțată prin aplicarea unei dispoziții legale declarate ca fiind neconstituțională, motiv de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, pe larg dezvoltate în cererea de revizuire, se solicită retractarea deciziei nr. 3879/07.07.2021 și rejudecarea recursului în consecință.

Prealabil analizei căii de atac, Înalta Curte va examina cererea de repunere în termenul de formulare a revizuirii, cerere pe care o va respinge ca lipsită de interes, constatând că nici intimata și nici instanța nu au ridicat problema respectării termenului de formulare a cererii de revizuire, așa cum acesta este reglementat distinct pentru cele trei motive de revizuire invocate în prezenta cale de atac.

Soluționând cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 3879/07.07.2021, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a o respinge ca atare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 3879/07.07.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a soluționat recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurentul-pârât Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 5208/28.12.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., a anulat în parte decizia nr. 13/14.04.2015, respectiv doar în ceea ce privește sancționarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din TFUE, acțiunea fiind, în rest respinsă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța fondului a apreciat că în mod legal și temeinic a fost reținută în sarcina reclamantei săvârșirea faptei anticoncurenționale descrise în decizia de sancționare însă, a dispus anularea acesteia, în ceea ce o privește pe reclamantă, întrucât s-a dovedit că pârâtul Consiliul Concurenței a stabilit un tratament juridic diferit pentru societăți (cu referire specială la retailerului Z.) aflate în aceeași situație cu reclamanta din perspectiva relevanței pentru aprecierea unei încălcări prin obiect a regulilor de concurență, inclusiv din perspectiva standardului de probă cerut pentru dovedirea pretinselor fapte anticoncurențiale aflate în discuție.

Prin decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte a respins recursul declarat de societatea reclamantă; admis recursul declarat de autoritatea de concurență și, în consecință, rejudecând cauza, a respins în întregime acțiunea reclamantei, constatând legalitatea deciziei de sancționare emise de Consiliul Concurenței.

După cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 3879/07.07.2021, susținând, în primul rând, că decizia instanței de recurs este nelegală, fiind potrivnică unor hotărâri judecătorești devenite definitive, respectiv Decizia nr. 3853/24.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2015 (X. împotriva Consiliului Concurenței) și prin Decizia nr. 3852/24.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2015 (W. împotriva Consiliului Concurenței) și prin care a fost rezolvată în alt mod chestiunea litigioasă privind natura normelor ce guvernează dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională pentru încălcarea ce a fost reținută prin decizia nr. 13/2015.

Referitor la primul motiv de revizuire invocat, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Determinarea sferei de aplicare a dispozițiilor anterior amintite presupune examinarea legii procesuale aplicabile în cauză, fiind de subliniat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

În cauza de față procesul în care a fost pronunțată decizia a cărei revizuire se solicită a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, astfel că revine instanței de revizuire sarcina de a analiza existența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. exclusiv prin raportare la efectul negativ al autorității de lucru judecat, consacrat prin dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Așadar, existența acestui motiv de revizuire presupune demonstrarea existenței triplei identități de părți, obiect și cauză, cerute de textul de lege în vigoare la data începerii procesului, fiind de subliniat faptul că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu constituia motiv de revizuire. O atare concluzie rezultă din modalitatea de redactare a prevederilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.

În prezent, ca urmare a modificărilor operate prin efectul Legii nr. 310/2018, dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. au următorul cuprins: "Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat".

Prin urmare, în contextul legislativ aplicabil cauzei de față, numai neobservarea efectului negativ al instituției autorității de lucru judecat poate fi sancționat pe tărâmul revizuirii nu și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu există identitatea de părți cerută de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. în cauzele ce au format obiectul dosarelor nr. x/2015 și nr. y/2015 și nr. x/2015, aspect ce nu este contestat de revizuentă, ci considerat irelevant în economia dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Suplimentar considerentelor anterior expuse, prin care Înalta Curte a reținut faptul că până la modificarea suferită prin efectul Legii nr. 310/2018 dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizau și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, trebuie menționat faptul că și sub acest din urmă aspect valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat presupune identitatea de părți.

Achiesând la cele menționate de revizuentă pe marginea distincției între cele două manifestări procesuale ale autorității de lucru judecat precum și la concluzia acesteia, potrivit căreia valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune existența triplei identități cerute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. ci doar demonstrarea faptului că o anume chestiune litigioasă a fost deja definitiv tranșată, Înalta Curte constată că necesitatea existenței identității de părți, din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., decurge atât din interpretarea literală a textului de lege dar și din însăși rațiunea existenței instituției juridice a autorității de lucru judecat.

Reglementând efectele lucrului judecat, legiuitorul statuează, prin dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, pentru ca, la aliniatul doi al aceluiași articol, să prevadă că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Prin urmare, atât efectul negativ cât și cel pozitiv al lucrului judecat privește raporturile juridice dintre părți, tranșate în mod definitiv prin hotărâre judecătorească și vizează aceeași finalitate, evitarea rediscutării unei chestiuni litigioase între aceleași părți, garantându-se, astfel, securitatea raporturilor juridice rezultate din hotărârea judecătorească.

Ceea ce subliniază revizuenta, respectiv pronunțarea unor hotărâri judecătorești ce tranșează diferit o chestiune litigioasă, dar între alte părți, nu semnifică încălcarea lucrului judecat ci eventual o jurisprudență neunitară, ce nu poate fi remediată, însă, pe calea revizuirii, în condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este demonstrată incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cauză, motivul de revizuire invocat de reclamantă fiind nefondat.

Și cel de al doilea motiv de revizuire invocat de societatea A. S.R.L. pornește tot de la pretinsa discordanță dintre calificarea dată de instanța de recurs ce a pronunțat decizia atacată cu privire la natura normelor ce guvernează dreptul Consiliului Concurenței de a constata și sancționa faptele anticoncurențiale, față de instanțele ce au soluționat dosarele nr. x/2015 și nr. y/2015

Sub acest aspect, revizuenta susține că instanța de recurs, menținând soluția privind tardivitatea cererii adiționale din data de 29.06.2017, a încălcat, pe de o parte, principiul securității raporturilor juridice, consacrat la nivelul CJUE și, pe de altă parte, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-308/19.

Înalta Curte constată că motivul invocat de revizuentă este grefat pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României republicată, "ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

În fine, dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, statuează următoarele: "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Din interpretarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004 rezultă faptul că legiuitorul a avut în vedere ipoteza conflictului dintre legea națională și legislația Uniunii Europene, soluționat de instanța a cărei deciziei se cere a fi retractată, în favoarea normei interne, astfel că este admisibilă o atare cerere de revizuire numai în contextul în care instanța, aflată în prezența unui conflict de reglementare, dă eficiență normei interne, deși aceasta este contrară reglementării consfințite prin normele de drept ale Uniunii Europene.

În prezenta cerere de revizuire valorificarea motivului de anulare a deciziei nr. 13/2014, din perspectiva pretinsei interveniri a prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a constata și sancționa încălcarea anticoncurențială a fost împiedicată de nelegala învestire a instanței de fond cu acest motiv.

În concret, instanța de recurs a reținut că prin notele de ședință depuse la data de 29.06.2017, reclamanta a invocat prescripția dreptului de a aplica sancțiunea impusă prin decizia atacată și încălcarea termenelor imperative de adoptare a deciziei.

Prin încheierea din 14.09.2017, instanța de fond a admis excepția tardivității modificării acțiunii și a respins, în consecință, cererea modificatoare, reținând în esență că motivele de nelegalitate au fost invocate după expirarea termenului de 30 de zile de la comunicare prevăzut pentru atacarea deciziei de sancționare.

În susținerea acestui motiv de recurs reclamanta a invocat faptul că aceste apărări vizează nerespectarea unor norme de ordine publică respectiv prescripția aplicării sancțiunii și condițiile de cvorum, care puteau fi invocate și de instanță din oficiu, critici ce se regăsesc, de altfel, și în argumentele din acțiunea introductivă.

Înalta Curte a apreciat că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., criticile fiind nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută numai până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Dispozițiile alin. (3) dispun în sensul că modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.

În speță, primul termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată a fost 17.11.2015, cererea modificatoare fiind depusă la data de 29.06.2017, cu mult peste termenul legal instituit de lege.

Prin urmare, în lipsa acordului expres al pârâtului, sancțiunea modificării cererii de chemare în judecată peste termenul imperativ prevăzut de art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ. este decăderea, cu consecința respingerii ca tardivă a cererii adiționale (modificatoare/completatoare).

În ceea ce privește posibilitatea instanței de judecată de a invoca din oficiu aceste motive de nelegalitate fiind motive de ordine publică, interdicția modificării cererii de chemare în judecată după primul termen de judecată vizând numai invocarea unor motive noi de nulitate relativă, iar nu și de nulitate absolută, instanța de recurs a reținut următoarele:

În primul rând, Înalta Curte reține că dispozițiile Noului C. civ. privind distincția între nulitatea relativă și absolută nu pot fi aplicate tale quale în materia dreptului administrativ, având în vedere natura raportului juridic de drept public și incompatibilitatea cu dispozițiile de drept privat. În plus, în materia nulității, contrar opiniei reclamantei, chiar C. civ. instituie prezumția de nulitate relativă (art. 1252 C. civ.), în tăcerea legii.

În materia contenciosului administrativ, în lipsa unor dispoziții generale cu caracter de principiu, o distincție a nulității actelor administrative în nulitate absolută și relativă nu se poate face decât în acele materii în care există precizări exprese ale legii.

În plus, motivul de nulitate privind depășirea termenului de prescripție privind aplicarea sancțiunii contravenționale nu este de ordine publică, întrucât interesul ocrotit este doar al particularului sancționat contravențional.

În al doilea rând, trebuie distins faptul că excepția prescripției aplicării sancțiunii contravenționale nu este o excepție procesuală, ci o excepție substanțială, o apărare de fond, ținând de nelegalitatea actului administrativ contestat, sub aspectul dreptului material (substanțial).

Prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 178 alin. (1) C. proc. civ., text care are în vedere exclusiv nulitatea absolută a actelor de procedură. Invocarea nulității actului juridic pe cale de excepție (de drept substanțial), ex officio potrivit art. 1247 alin. (3) Noul C. civ., presupune o cu totul altă ipoteză decât aceea avută în vedere de reclamantă. Textul presupune existența unei cereri de chemare în judecată având un alt obiect decât nulitatea actului (de pildă, executarea unor prestații în temeiul unui act juridic), situație în care instanța invocă din oficiu nulitatea actului numai pe cale incidentală și, dacă în considerente constată că actul este lovit de nulitate, pe fond, respinge acțiunea în pretenții ca neîntemeiată.

În speța de față, reclamanta însăși a investit instanța chiar cu acțiunea în anularea actului administrativ. Deci, dreptul instanței de a invoca nulitatea din oficiu este înlăturat de principiul disponibilității. Astfel, instanța nu va putea să intervină iura proprio, să se autosesizeze cu alte motive de nulitate, peste cele invocate deja de reclamant, întrucât s-ar încălca limitele disponibilității.

Apoi, nici aplicarea principiului aflării adevărului nu poate contraveni disponibilității. Prin urmare, judecătorul nu poate ex officio să invoce nulitatea și atunci când reclamantul a acționat el însuși pentru a obține nulitatea actului administrativ (deoarece invocarea din oficiu a nulității nu ajunge până acolo încât să priveze părțile de puterea proprie, autonomă de a cere desființarea actului). În acest context, trebuie subliniat că interesul urmărit de legiuitor atunci când a instituit norma imperativă a art. 1247 alin. (3) Noul C. civ., privind obligativitatea invocării din oficiu a nulității absolute de către instanță, a fost doar acela de a împiedica realizarea (îndeplinirea, executarea) unui act juridic lovit de nulitate absolută, pe cale judiciară, în nici un caz substituirea instanței în drepturile reclamantului și transformarea acesteia într-un veritabil apărător al părții care să mai invoce și alte motive de nulitate față de cele deja invocate de parte, chiar și peste termenul procedural.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 60 alin. (6) din Legea concurentei nr. 21/1996, persoana care se consideră vătămată în drepturile sale prin decizia Consiliului Concurenței o poate ataca în contencios administrativ.

Pe cale de consecință, cererea de chemare în judecată, cuprinzând motivele de nelegalitate a deciziei, este actul procedural care stabilește limitele obiective ale investirii. Ea determină cadrul procesual atât în privința obiectului dedus judecății cât și a cauzei juridice invocate. Nicio dispoziție a C. proc. civ., a Legii nr. 554/2004 sau a Legii nr. 21/1996 nu îndrituiește partea reclamantă să adauge cauzei juridice a cererii în anulare a actului administrativ, formulând motive de nelegalitate noi pe parcursul judecății, pe cale de excepție, cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ., în care cererea ar fi putut fi modificată.

Totodată, susținerile reclamantei în sensul că aceste critici au fost invocate și prin acțiunea introductivă nu sunt conforme cu realitatea, prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a formulat apărări cu privire la prescripția aplicării sancțiunii contravenționale și nu a invocat nerespectarea termenelor de deliberare din regulamentele interne ale pârâtei ci motivul de nelegalitate ce vizează nerespectarea cvorumului necesar adoptării deciziei sancționatoare, motiv ce a fost analizat de instanța de fond.

Față de aceste considerente, instanța de recurs a înlăturat critica reclamantei la adresa legalității soluției de respingere, ca tardiv formulată, a cererii adiționale.

Sub pretextul invocării motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, revizuenta solicită prezentei instanțe să retracteze decizia nr. 3879/07.07.2021 prin însușirea opiniei acesteia, potrivit căreia problematica prescripției dreptului autorității de concurență de a aplica sancțiunea contravențională este o chestiune de ordine publică, ce poate fi invocată oricând și chiar din oficiu de instanță.

Un astfel de procedeu nu reflectă, însă, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, în sensul sancționării unui conflict de norme greșit rezolvat în favoarea normei de drept intern ce contravine dreptului unional ci, în realitate, învestește instanța de revizuire cu un veritabil control al raționamentului instanței de recurs asupra chestiunii litigioase reprezentate de aplicarea, în cauză, a principiului disponibilității.

Contrar celor afirmate de revizuentă, Înalta Curte apreciază că principiul securității juridice, în sensul consacrat de CJUE, nu poate fi înțeles în sensul că se opune oricărei norme interne de procedură, care instituie reguli și termene precise pentru formularea acțiunii în contencios administrativ și pentru completarea motivelor de nelegalitate a actului administrativ.

Din punct de vedere al preminenței dreptului european o condiționare operează întotdeauna pentru a se da eficiență principiului echivalenței, principiu care impune, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, ca toate normele aplicabile acțiunilor să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor similare întemeiate pe nerespectarea dreptului intern (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C-231/96, Rec., p. I-4951, punctul 36, Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez, C-326/96, Rec., p. I-7835, punctul 41, Hotărârea din 16 mai 2000, Preston și alții, C-78/98, Rec., p. I-3201, punctul 55, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2006, i-21 Germany și Arcor, C-392/04 și C-422/04, Rec., p. I-8559, punctul 62).

Or, în contextul în care revizuenta nu a identificat, pe de o parte, care sunt acele norme de procedură care instituie un tratament diferențiat în privința acțiunii întemeiate pe dreptul intern față de cele ce vizează încălcări ale dreptului Uniunii și, pe de altă parte, nici o jurisprudență a instanței europene, care să susțină punctul de vedere al acesteia, potrivit căruia valorificarea instituției prescripției dreptului Consiliului Concurenței la aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea Legii nr. 21/1996 trebuie să urmeze un alt regim decât cel prevăzut de legislația internă pentru contestarea deciziilor acestei instituții, Înalta Curte constată că nu este demonstrată pronunțarea deciziei nr. 3879/07.07.2021 cu încălcarea principiului preeminenței dreptului european ci faptul că nemulțumirea revizuentei este cauzată strict de opinia îmbrățișată de instanța de recurs cu privire la chestiunea limitelor învestirii instanței de contencios administrativ, opinie ce nu poate fi reformată pe calea revizuirii.

În fine, cel de al treilea motiv de revizuire, invocat de A. S.R.L., vizează ipoteza reglementată prin dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., potrivit cărora revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Așadar, pentru a fi admisibil acest motiv de revizuire, este necesar nu numai să fie identificată o decizie pronunțată de Curtea Constituțională pe calea controlului " a psoteriori" reglementat de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și prin care să fi fost declarată ca fiind neconstituțională o prevedere legală cu relevanță în soluționarea cauzei ci mai ales faptul ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cauza în care este pronunțată hotărârea a cărei revizuire se solicită pentru acest motiv.

În consecință, argumentele revizuentei, potrivit cărora aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 58/2021 se impune în virtutea efectului general obligatoriu al deciziilor instanței de contencios constituțional, nu pot fi primite, cât timp admisibilitatea căii de atac a revizuirii pentru acest motiv comportă îndeplinirea condițiilor expres prevăzute de legiuitor în acest scop.

O atare concluzie, ce rezultă, în primul rând, din examinarea formală a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., a fost explicitată de instanța de contencios constituțional în repetate rânduri, în acest sens fiind de menționat deciziile nr. 585 din 13 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 16 noiembrie 2016; Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016; Decizia nr. 490 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 239 din 24 martie 2020.

S-a reținut, de către Curtea Constituțională, în cuprinsul acestor decizii, că persoanele care au fost părți în procese soluționate prin hotărâri definitive pronunțate în temeiul unor texte de lege care au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, dar care nu au ridicat o excepție de neconstituționalitate cu privire la acele texte, nu se pot prevala de calea de atac a revizuirii întemeiată pe un asemenea motiv. Rațiunea pentru care legiuitorul a optat pentru această soluție este justificată de necesitatea respectării autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în procese desfășurate în conformitate cu regulile de procedură specifice, în cursul judecării cărora părțile au avut posibilitatea legală de a beneficia de toate mijloacele de apărare pe care legea le pune la dispoziție. Depinde de conduita procesuală a fiecărei părți să invoce sau nu unele sau altele dintre mijloacele procesuale pe care legea le reglementează și care sunt apte și adecvate spre a fi utilizate în funcție de situația procesuală și de parcursul procesual al cauzei. Așadar, neinvocarea excepției de neconstituționalitate, deși era susceptibilă de a fi ridicată, conduce la imposibilitatea de a solicita revizuirea ca urmare a admiterii acesteia într-o altă cauză, fără ca astfel să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil, așa cum pretinde autoarea excepției.

Totodată, Curtea Constituțională a statuat că pot forma obiect al revizuirii numai hotărârile judecătorești definitive care au fost pronunțate în cauze în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate admisă sau în cele în care aceasta a fost ridicată până la publicarea deciziei Curții de admitere și a fost, în consecință, respinsă ca devenită inadmisibilă (în acest sens, și Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016). În schimb, cauzele soluționate definitiv și în care nu a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate nu pot face obiectul revizuirii, operând principiul autorității lucrului judecat. Curtea a mai statuat (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 33) că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Raportat la conținutul lipsit de echivoc al dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. precum și la deciziile Curții Constituționale pronunțate pe marginea dispozițiilor legale în discuție, Înalta Curte constată că revizuenta nu se poate prevala, în calea de atac a revizuirii, de efectele deciziei nr. 58 din 26 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea Constituțională, din moment ce excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea concurenței nr. 21/1996 nu a fost invocată în dosarul nr. x/2015, în care a fost pronunțată decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire ci în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Față de aceste considerente, constatând că niciunul din motivele de revizuire invocate cu privire la decizia atacată nu este întemeiat, Înalta Curte va respinge în consecință cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsită de interes, cererea de repunere în termen formulată de revizuentă.

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3879 din 7 iulie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare în ceea ce privește soluția dată asupra revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2022.