ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6131/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub numărul x/2015 la data de 28.05.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI, în principal: - anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13 din data de 14.04.2015, privind sancționarea B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.A., H. S.A., I. S.A., J. S.A., K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.A., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.R.L., R. S.A., S. S.A., T. S.A., A. S.R.L., U. S.R.L., V. S.R.L., W. S.R.L., X. S.R.L., Y. S.A. pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Legea concurenței și a art. 101 alin. 1 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ("Decizia" sau "Decizia atacată"); - anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, cu încălcarea dreptului la apărare: - documentul având număr de ieșire x/26.09.2014 ("Refuzul nr. 2"), ca răspuns la solicitarea reclamantei nr. 2767/22.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/22.09.2014 ("Revenirea nr. 2"); - documentul având număr de ieșire x/11.09.2014 ("Refuzul nr. 1"), ca răspuns la solicitarea Reclamantei nr. 2500/09.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/09.09.2014 ("Revenirea nr. 1"), reprezentând refuzuri față de revenirile făcute de reclamantă ca urmare a documentului având număr de ieșire RG 9527/18.08.2014, ca răspuns la solicitarea Reclamantei nr. 2284/12.08.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/12.08.2014 ("Solicitarea inițială de acces la dosar"), prin care s-a acordat acces doar la o parte dintre documentele din dosarul de investigație.

Iar, în subsidiar, reclamanta a solicitat: - reducerea în baza principiului proporționalității a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 3.193.541 RON; - cu obligarea autorității publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată cauzate Reclamantei de judecarea prezentei cauze, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 30 martie 2017 s-a admis excepția tardivității modificării acțiunii prin Notele de ședință depuse la data de 16 februarie 2017.

Prin sentința nr. 2691 din 28 iunie 2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității formulării capătului de cerere privind anularea adreselor nr. x/11.09.2014 și nr. y/26.09.2014, ambele emise de pârâtul Consiliul Concurenței.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI.

A anulat, în parte, Decizia Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015, doar în ceea ce privește sancționarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din TFUE.

A respins în rest acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 40.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 30 martie 2017 și a sentinței nr. 2691 din 28 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii și în rejudecare să se admită în totalitate cererea formulată de reclamantă.

Cu prvire la încheierea din 30.03.2017, recurenta reclamantă arată că prima instanță a admis excepția tardivității motivelor de nelegalitate invocate de reclamanta prin Notele de ședință depuse la data de 16.02.2017 pentru considerentul că acestea au fost invocate după expirarea termenului de 30 de zile de la comunicare, prevăzut pentru atacarea deciziei de sancționare.

Susține recurenta reclamantă că soluția instanței de fond este nelegală, întrucât termenul prevăzut de Legea concurenței pentru formularea contestației împotriva deciziei de sancționare a fost respectat în cauză, iar prin notele de ședință au fost invocate aspecte de ordine publică, ce pot fi ridicate în orice stare a procesului.

Astfel, arată recurenta reclamantă că prin notele de ședință depuse la 16.02.2017 au fost invocate două noi motive de nelegalitate, respectiv emiterea deciziei de sancționare după împlinirea termenului de prescripție al dreptului autorității de concurență de a sancționa fapta investigată precum și încălcarea termenelor imperative de deliberare și comunicare a deciziei de sancționare. Aceste motive sunt de ordine publică, susține recurenta reclamantă și, prin urmare, puteau fi invocate oricând, în plus și instanța fiind datoare să invoce, din oficiu, nulitatea absolută.

Totodată, recurenta reclamantă arată că argumentele referitoare la depășirea termenelor prevăzute pentru adoptare deciziei de sancționare reprezintă o dezvoltare a motivelor de nulitate deja invocate prin cererea de chemare în judecată, făcând referire recurenta reclamantă la critica vizând nerespectarea cvorumului legal pentru luarea deciziei de sancționare.

Cu privire la sentința pronunțată de instanța de fond, recurenta reclamanta a formulat o primă critică, referitor la considerentele expuse în privința chestiunii cvorumului necesar adoptării deciziei.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă a arătat faptul că decizia a fost adoptată de patru membri ai Plenului Consiliului Concurenței, fiind nerespectate, așadar, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 21/1996(forma în vigoare la 7 august 2014), potrivit cărora condiția legală de cvorum era prezența a cel puțin cinci membri în Plen.

A doua critică vizează modalitatea de rezolvare a chestiunii încălcării dreptului la apărare al reclamantei în procedura administrativă, prin refuzul accesului la întregul dosar de investigație.

Instanța de fond a respins motivul de nelegalitate invocat de reclamanta împotriva Deciziei de Sancționare nr. 13/14.04.2015 din perspectiva încălcării dreptului Ia apărare, precum și cererea de anulare a adreselor nr. x/11.09.2014 și nr. y/26.09.2014, prin care Consiliul Concurenței a refuzat să acorde acces la întregul dosar de investigație, soluția instanței de fond a fost motivată pe considerentul că, deși în cauză au fost conexate mai multe investigații și a existat un singur dosar de investigație, investigațiile conexate priveau fapte distincte, iar dreptul la apărare al fiecăreia dintre întreprinderile investigate se circumscrie investigației având ca obiect fapta care i se impută .

În opinia recurentei reclamante aceste considerente ale instanței de fond sunt date cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 43 alin. (2)-(3) din Legea 21/1996, art. 1, art. 5 și art. 6 din Instrucțiunile privind regulile de acces Ia dosarul Consiliului Concurenței, arătând reclamanta, în esență, că limitarea dreptului de acces este prevăzută în mod expres și limitativ de lege, art. 43 alin. (3) făcând referire la trei situației care nu subzistă în cauza de față.

În plus, recurenta reclamanta arată că este lipsită de suport și aprecierea primei instanțe, în sensul că faptele investigate sunt distincte, apreciere combătută, în primul rând, prin conexarea investigațiilor, susținând recurenta reclamantă că legătura dintre faptele investigate este confirmată chiar de decizia de sancționare(par. 2039).

Nefondată este și argumentația judecătorului fondului, în sensul că accesul la întregul dosar de investigație ar fi creat premisele unui comportament anticoncurențial sau neloial, prin accesul la informații sensibile, considerente criticabile, apreciază recurenta reclamantă, în contextul în care fiecare agent economic investigat are posibilitatea de a solicita menținerea confidențialității iar autoritatea de concurență poate refuza accesul la anumite documente, în condițiile art. 43 alin. (3) din Legea concurenței, situații excepționale ce nu au fost reținute ca fiind incidente în cauză.

În continuare, recurenta reclamantă arată că prima instanță, apreciind că faptele deduse judecății ar fi restricții prin obiect, deoarece acestea au condus la restricționarea prin preț a concurenței și că, pentru acest motiv, nu mai era necesară examinarea efectelor acestora de către Consiliul Concurenței, a procedat la o greșită interpretare și aplicare a normelor referitoare la încălcările prin obiect și prin efect.

În conformitate cu practica instanțelor de la nivelul Uniunii Europene (invocată în hotărârea instanței de fond), nicio înțelegere nu este automat restrictivă prin obiect, ci numai în funcție de circumstanțele specifice în careaceasta este aplicată. Altfel spus, orice înțelegere trebuie evaluată în contextul său juridic și economic" pentru a se putea stabili natura sa anticoncurențială.

Astfel, pentru a se stabili existența unei înțelegeri prin obiect nu este suficient ca instanța să se raporteze la semnificația prima facie a termenilor înțelegerii, ci este necesar să determine obiectul acesteia prin examinarea "obiectivelor urmărite de înțelegere ca atare, în lumina contextului economic în care înțelegerea se aplică"'2.

În plus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a clarificat că pentru ca o înțelegere să poată fi calificată drept încălcare "prin obiect", este necesar să se determine existența unui grad suficient de nocivitate pentru concurență.

Prin urmare, recurenta reclamantă susține că nu orice comportament susceptibil a fi încadrat ca încălcare prin obiect reprezintă în mod automat o astfel de încălcare, ci doar acela pentru care se poate demonstra existența unui "grad suficient de nocivitate pentru concurență", ceea ce Consiliul Concurenței nu a făcut în cazul de față.

Particularizat cauzei de față, recurenta reclamantă susține că clauza RPM nu are caracteristicile unei restricții prin obiect.

În primul rând, faptele analizate nu au avut caracterul unei practici constante cu privire la o proporție semnificativă a vânzărilor și nici măcar în cadrul vânzărilor promoționale, având doar un caracter incidental - ponderea vânzărilor totale (nelimitate la promoții) a fost în medie de 0,52% în rețeaua B., 6,37% în rețeaua C. și 3,34% în rețeaua D. {a se vedea pentru confirmarea cifrelor pct. (139) din observațiile A. Ia raportul de investigație).

Această pondere extrem de redusă nu este doar un element de circumstanțiere, ci arată că nu a existat un plan sistematic de restricționare a prețurilor de revânzare, caracteristic unei restricții prin obiect. Astfel, o voință anticoncurențială nu s-ar fi transpus într-un comportament inconstant, incidental.

De asemenea, ponderea limitată a produselor reținute nu poate fi de natură să determine o imposibilitate sau restricționare a retailerilor de a se concura, sau o afectare a consumatorilor - așadar, un grad suficient de nocivitate.

În al doilea rând, faptul că prețurile menționate în formularele de promoție s-au regăsit la raftul B. sau al celorlalți doi retaileri nu poate avea drept singură explicație, după cum a susținut intimata-pârâtă, "că părțile au agreat, de comun acord, realizarea acțiunilor anticoncurențiale în cauză", în condițiile în care intimata nu a făcut niciun fel de analiză cu privire la prețurile de revânzare ale retailerului la care încasările acestuia ar fi putut fi optime și nu a ținut cont că în mod normal prețurile retailerilor se stabilesc în considerarea a două repere: comparația cu prețurile concurenților și necesitatea de a atinge anumite marje.

De altfel, precizările B., de exemplu, privind politica sa de prețuri (depuse la termenul din 20.04.2017), politică valabilă pentru întreaga activitate a companiei, indiferent că era vorba despre promoții sau despre vânzări în afara promoțiilor și indiferent de identitatea furnizorului, indică faptul că angajații B. responsabili cu stabilirea prețurilor de vânzare la raft țineau cont de două repere: comparația cu prețurile concurenților și necesitatea de a atinge anumite marje comunicate de conducerea companiei.

Aceștia erau evaluați și primeau bonusuri de performanță pentru respectarea marjei, fiind nerealist ca în aceste condiții, pentru doar patru furnizori din peste 500 anual, pentru 1% din cele peste 17.000 de produse, acești angajați să fixeze aleatoriu prețurile de revânzare în urma unor înțelegeri cu furnizorii (a se vedea pentru confirmarea cifrelor prezentarea B. din audierile în fața Consiliului Concurenței, transcrise în extras și depuse Ia termenul din 20.04.2017).

Clauza promo este o formă mai atenuată a unei exclusivități permise de lege și nu reprezintă o fixare a prețului A. de vânzare către alți retaileri, susține recurenta reclamantă, precizând că, astfel, reclamanta doar garanta pe perioada promoției că produsul aflat în catalogul B. nu se va afla în promoție în nicio rețea de retail concurentă", nu se angaja (I) să nu mai vândă sub nicio formă produsul respectiv către un alt retailer, sau (II) să nu îl vândă la un anumit preț, ci doar să nu deruleze promoții privind produsul respectiv pe perioada celor două săptămâni de promoție. Nimic nu împiedica însă A. să ofere oricărui retailer orice preț de vânzare dorea, sau retailerii respectivi să vândă la raft la ce preț doreau, chiar mai mic față de prețul B./C./D. în promoție.

Susținerile instanței de fond, potrivit cărora clauza promo ar fi o încălcare prin fixarea indirectă de către retailer a prețului de vânzare al A. în alte rețele de retail sunt neîntemeiate, întrucât legea aplicabilă, atât la nivel național, cât și la nivel comunitar, nu prevede ca fiind o restricție (prin obiect sau prin efect) o înțelegere pe verticală (între A. și retailer, după cum susține Decizia) referitoare la prețul de vânzare al vânzătorului (în cazul nostru A.) către cumpărător (concurenții retailerului).

Conform prevederilor lart. 7 alin. (4) din Legea concurenței, fixarea prețului de vânzare către terți își poate găsi aplicabilitatea doar în cazul acordurilor dintre concurenți. Retailerul beneficiar al promoției și furnizorul nefiind însă concurenți, reglementările relevante prevăd drept restricție prin obiect doar restrângerea capacității cumpărătorului de a-și stabili prețul de vânzare, nicidecum a vânzătorului.

Așadar, nu se face nicio referire la restrângerea capacității vânzătorului de a-și stabili prețul de vânzare, interdicția vizând impunerea prețurilor de revânzare (furnizorilor nefiindu-le permis să fixeze prețul la care distribuitorii (cumpărătorii furnizorilor) pot revinde produsele).

În concluzie, recurenta reclamantă susține că instanța de fond a apreciat în mod greșit că în cauză am fi în prezența unei fapte anticoncurențiale prin obiect.

Clauza în discuție nu reprezintă nici o încălcare prin efect a legii, susține recurenta reclamantă, nefiind demonstrată afectarea concurenței și a consumatorilor.

În continuare, recurenta reclamantă arată că instanța de fond a apreciat că faptele deduse judecății nu pot beneficia de exceptare individual, pe motiv că nu ar fi îndeplinită condiția să impună întreprinderilor în cauză doar acele restricții care sunt indispensabile pentru atingerea obiectivelor acordului, ceea ce constituie o aplicare greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996.

Insă, în anumite condiții (atunci când în practică prețul de vânzare la raftul unui retailer devine mai mic decât prețul de achiziție al altui retailer), furnizorul se confruntă cu o presiune puternică din punct de vedere comercial să scadă prețul de achiziție oferit și celorlalți retaileri, situație nesustenabilă pentru un furnizor pentru întreaga piață.

În aceste condiții, furnizorul poate opta fie pentru limitarea temporară a prețului de revânzare al retailerului, fie pentru limitarea drastică sau eliminarea promoțiilor din modul său de operare pe piață (oferind reduceri mult mai mici furnizorilor sau renunțând cu totul la mecanismul promoțiilor).

În consecință, o limitare a prețului de revânzare al retailerului, strict pe perioada limitată a promoțiilor, apare ca indispensabilă pentru menținerea capacității furnizorului de a putea susține promoții în general, alternativele fiind dezavantajoase pentru consumator.

O altă critică la adresa sentinței civile atacate vizează modalitatea în care instanța de fond a aplicat dispozițiile privind individualizarea sancțiunilor, susținând recurenta reclamantă, în primul rând, că instanța de fond a apreciat că în cauză nu ar fi aplicabilă circumstanța atenuantă privind durata excesivă a investigației, având în vedere numărul foarte mare de întreprinderi investigate și caracterul complex al cauzei.

Instanța de fond ar fi trebuit să reducă amenda în considerarea duratei excesive de 5 ani a procedurii, având în vedere principiul conform căruia procedura trebuie finalizată într-un termen rezonabil. Potrivit unei jurisprudențe europene constante, respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative în domeniul politicii concurenței constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii10 și care poate duce la anularea unei decizii prin care se constată o încălcare11.

Iar chiar dacă neregularitatea procedurală prin raportare la circumstanțele concrete ale speței nu poate conduce Ia anularea deciziei, poate justifica o reducere a amenzii.

În al doilea rând, instanța de fond a apreciat că în cauză nu ar fi incidență circumstanța atenuantă privind colaborarea cu autoritatea, pe motiv că nu s-a depășit simpla obligație legală de a răspunde, printr-un aport suplimentar pe care reclamanta să-l fi adus în cadrul investigației.

În realitate, compania nu s-a limitat la o simplă furnizare de informații, ci a colaborat efectiv cu autoritatea, demonstrând interes și deschidere în clarificarea modului de derulare a promoțiilor, prin furnizarea unui număr mare de informații și documente și prin eforturile financiare și umane dedicate reconstituirii unor evidențe foarte vechi. Aceasta a presupus costuri și eforturi suplimentare față de cele inerente situației firesti a raporturilor juridice dintre operatorii economici investigați și Consiliul Concurenței. Prin urmare, instanța în mod greșit apreciază că nu am adus niciun aport suplimentar obligației inerente de cooperare cu autoritatea.

În al treilea rând, instanța de fond a apreciat că în cauză nu este îndeplinită circumstanța atenuantă constând în lipsa intenției, având în vedere că reclamanta a semnat documentele contractuale care consfințeau termenii înțelegerii, a trasat și impus coordonatele înțelegerii anticoncurențiale, rezultând că a avut reprezentarea caracterului ilicit al faptelor comise, că a prevăzut rezultatul restrictiv de concurență al acestor fapte și că cel puțin l-a acceptat.

În realitate, nu se poate reține că recurenta ar fi prevăzut fapta anticoncurențială și că ar fi urmărit sau acceptat producerea ei din moment ce recurenta nu a avut un plan de a restrânge concurența, o strategie coerentă, consecventă și uniformă, ci un comportament limitat Ia o parte dintre promoțiile cu retailerii, care de altfel este exceptat, astfel cum am arătat mai sus. Oricum, nu ar fi avut niciun sens ca recurenta să fi urmărit (cu intenție) o strategie de limitare a prețurilor doar pentru o parte infimă a promoțiilor la care a participat.

În fine, recurenta reclamantă critică hotărârea instanței de fond și din perspectiva măsurii reducerii onorariului avocațial, apreciind recurenta reclamantă că instanța fondului, raportat la soluția dispusă și circumstanțele concrete ale cauzei, trebuia să acorde integral cheltuielile de judecată solicitate de parte.

Împotriva sentinței nr. 2691 din 28 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs și pârâtul Consiliul Concurenței, prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii și în rejudecare să se admită excepția tardivității cererii de anulare a Adreselor nr. x/11.09.2014 și nr. y/26.09.2014, precum și respingerea în tot a acțiunii introductive în ceea ce privește anularea deciziei nr. 13/2015.

În susținerea cererii de recurs, pârâtul susține că soluția de respingere a excepției tardivității cererii de anulare a adreselor nr. x/11.09.2014 si nr. y/26.09.2014 reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 21/1996.

În concret, recurenta pârâtă arată că prima instanță a aplicat în cauză dispozițiile art. 43 alin. (4) din Legea concurenței, deși acestea nu sunt incidente în speță, astfel că împotriva celor două adrese, ce nu pot fi asimilate refuzului de acces la informații confidențiale, reclamanta avea obligația de a se adresa instanței de contencios administrativ în condițiile dreptului comun.

În ceea ce privește soluția de anulare a Deciziei nr. 13/2015, recurenta pârâtă arată că instanța fondului a admis acțiunea reclamantei, pentru considerentul esențial că în cauza s-a dovedit, fără echivoc, că pârâtul Consiliul Concurentei a aplicat un tratament juridic diferit pentru societăți aflate in aceeași situație cu reclamanta din perspectiva elementelor relevante pentru aprecierea unei încălcări prin obiect a regulilor de concurență în discuție.

Recurenta pârâtă consideră nelegală soluția primei instanțe dintr-o dublă perspectivă, mai întâi prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că sentința denotă o abordare contradictorie, în contextul în care judecătorul fondului constată că este dovedit complexul de înțelegeri anticoncurențiale prin obiect dar în același timp anulează decizia contestată, pentru motivul unei conduite discreționare a Consiliului Concurenței.

Făcând trimitere la cel de al doilea motiv de casare respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă arată că Ordinul nr. 122/2016 nu poate avea nicio relevanță pentru aprecierea legalității Deciziei nr. 13/2015, sancțiunea aplicată prin această decizie fiind necesar a fi examinată strict prin raportare la conduita reclamantei și nu prin comparație cu alte întreprinderi ce nu au fost sancționate.

Apoi, recurenta pârâtă arată că nu există o similaritate între situația reclamantei din cauza de față și situația întreprinderilor vizate de Ordinul nr. 122/2016, prezentând, în cuprinsul memoriului de recurs, argumentele pentru care autoritatea de concurență a concluzionat în sensul inexistenței unor înțelegeri anticoncurențiale între agentul economic Z. și furnizorii săi.

În fine, recurenta pârâtă critică hotărârea instanței fondului și din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, apreciind că suma acordată de instanța fondului nu răspunde exigenței de rezonabilitate și proporționalitate.

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a depus întâmpinare la cererea de recurs formulate de către reclamantă solicitând respingerea recursului ca fiind nefondat.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât solicitând respingerea acestuia ca fiind nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul declarat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că este nefondat, nefiind demonstrată nelegalitatea încheierii din 30 martie 2017 și a sentinței civile nr. 2691 din 28 iunie 2017.

În ceea ce privește încheierea din 30 martie 2017, instanța de control judiciar constată că este conformă sensului prevederilor art. 49 din Legea nr. 21/1996 și ale art. 204 alin. (3) C. proc. civ. soluția de respingere, ca tardiv formulată, a cererii modificatoare, depuse de reclamantă la data de 16.02.2017.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că este corectă dezlegarea dată de judecătorul fondului asupra chestiunii obligativității motivării contestației formulate împotriva deciziei de sancționare în același termen, acela prevăzut de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare în perioada de referință a prezentei cauze.

Însă și dacă s-ar admite argumentația recurentei reclamante, în sensul că dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea concurenței instituie doar un termen pentru formularea contestației nu și pentru motivarea sau completarea motivelor de nelegalitate privind decizia de sancționare, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe se impune a fi menținută, reflectând o corectă aplicare a prevederilor art. 204 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat.

Prin excepție, dispozițiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ. statuează că modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.

În contextul în care primul termen de judecată a avut loc la 12 noiembrie 2015 iar cererea reclamantei a fost depusă la dosarul cauzei ulterior acestui termen, este evident că pentru învestirea legală a instanței cu această cerere adițională era necesar ca pârâta să consimtă la modificarea acțiunii, fapt ce nu s-a materializat, reclamanta confruntându-se cu opoziția expresă a pârâtei față de cererea modificatoare.

În prezenta cale de atac, recurenta reclamantă susține că nu erau aplicabile cauzei dispozițiile art. 204 C. proc. civ., întrucât adăugarea unor motive de nulitate absolută nu echivalează cu neformularea în termen a contestației împotriva deciziei de sancționare și, în orice caz, fiind vorba de încălcări ale legii concurenței sancționate cu nulitatea absolută, aceste motive puteau fi invocate oricând.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte apreciază că invocarea unor noi motive de nelegalitate a actului administrativ contestat reprezintă o modificare a acțiunii, aspect ce rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cu cele ale Legii nr. 21/1996, fiind evident că termenul de 30 de zile obligă partea interesată nu numai să exercite contestația formulată împotriva deciziei de sancționare dar și să o facă motivat, sub sancțiunea anulării cererii, în condițiile prevăzute de art. 200 C. proc. civ.

În acord cu cele arătate de Consiliul Concurenței, Înalta Curte constată că prescripția dreptului autorității de concurență de a constata și sancționa încălcarea investigată nu reprezintă o excepție de ordine publică ci un veritabil motiv de anulare deciziei autorității de concurență, astfel că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 247 C. proc. civ.

Astfel, prescripția invocată de recurenta reclamantă nu vizează exercițiul unui drept material la acțiune, pentru a fi discutabilă o excepție corespunzătoare, ce putea fi invocată, de altfel, în orice stare a procesului, numai sub imperiul Decretului Lege nr. 167/1958, efectul împlinirii termenului de prescripție a dreptului autorității de concurență de a constata și sancționa contravențiile prevăzute de Legea nr. 21/1996 vizând înseși legalitatea actului administrativ astfel emis.

În egală măsură, chestiunea depășirii termenelor prevăzute de Legea concurenței pentru deliberare și adoptarea deciziei nu pot fi valorificate din perspectiva unei excepții procesuale, ea reprezentând, în realitate, un veritabil motiv de nelegalitate a actului administrativ dedus controlului judecătoresc.

În același context, Înalta Curte subliniază faptul că soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor de sancționare, emise de Consiliul Concurenței, se realizează pe calea contenciosului administrativ, după cum rezultă explicit din cuprinsul dispozițiilor Legii concurenței, or, într-o atare materie nu există distincția menționată de reclamantă cu privire la nelegalitățile ce pot afecta deciziile Consiliului Concurenței, respectiv clasificarea acestora în nulități absolute și nulități relative.

Astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, prima condiție de fond prevăzută de legiuitor pentru anularea actului administrativ este demonstrarea nelegalități acestuia, astfel că, subsumat acestei condiții, revine subiectului de sezină sarcina de a dovedi, în concret, încălcarea, de către autoritatea emitentă a normei sau normelor relevante pentru legalitatea actului, neexistând temei pentru a clasifica aceste nelegalități după regulile proprii nulității actului juridic civil.

În consecință, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului reclamant la adresa încheierii din 30 martie 2017.

Cât privește recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2691/28.06.2017, o primă critică formulată în calea de atac vizează chestiunea cvorumului necesar pentru deliberare, susținând recurenta reclamantă faptul că decizia este adoptată cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 21/1996, iar aplicarea, în cauză, de către prima instanță a prevederilor O.U.G. nr. 77/2014, este nepermisă, raportat la dispozițiile art. 24 și 25 C. proc. civ.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că este legală soluția primei instanțe, fiind aplicabilă, în cauză, legislația în materie de concurență, în vigoare la data adoptării deciziei de sancționare.

Astfel, dacă la momentul începerii investigației, art. 19 alin. (1) din Legea concurenței prevedea condiția prezenței unui număr de cel puțin cinci membri pentru legala întrunire a Plenului Conciliului Concurenței, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 77/2014 (9 decembrie 2014), art. 19 alin. (1) a fost modificat, având următorul cuprins: "Consiliul Concurenței își desfășoară activitatea, deliberează și ia decizii în plen sau în comisii. Plenul Consiliului Concurenței se întrunește valabil în prezența majorității membrilor în funcție, dar nu mai puțin de 3 dintre aceștia, și adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți. Comisia adoptă hotărâri cu majoritatea voturilor membrilor. Plenul adoptă hotărâri asupra chestiunilor de natură economico-administrativă la solicitarea președintelui".

Aceste dispoziții sunt de imediată aplicare, subliniind Înalta Curte că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 24 și 25 din C. proc. civ., de vreme ce acestea se aplică numai normelor de drept procesual și nu activității desfășurate de Consiliul Concurenței în vederea investigării unor pretinse încălcări ale Legii concurenței.

Trimiterea făcută de recurenta reclamantă la prevederile dispozițiilor art. 2 C. proc. civ. nu schimbă aprecierea instanței de control judiciar sub aspect, fiind de observat faptul că prin această normă legiuitorul, statuând că dispozițiile C. proc. civ. se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare, nu extinde sfera de aplicare a normelor procesuale la activitățile desfășurate de autoritățile publice în realizarea competenței lor ci exclusiv precizează că normele de drept procesual civil constituie dreptul comun în materie civilă și se aplică și în alte materii(litigii de muncă și asigurări sociale, litigii între profesioniști, drept maritim și fluvial etc.-exemplificarea instanței) însă tot în cadrul procesului.

A doua critică a recurentei reclamante la adresa legalității sentinței civile atacate vizează modalitatea de aplicare, de către prima instanță, a normelor referitoare la accesul la dosarul investigației.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, recurenta reclamantă a solicitat accesul la întreg dosarul investigației, considerând că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin limitarea accesului doar la documentele referitoare la relațiile derulate între A. și C., A. și D. și A.-B..

Soluția dispusă de autoritatea de concurență a fost validată de prima instanță, reținând judecătorul fondului, în esență, că este rezonabil să se considere că dreptul la apărare al fiecăreia dintre întreprinderile investigate se circumscrie investigației având ca obiect fapta care i se impută (iar nu celor patru investigații conexate).

Raționamentul judecătorului fondului este corect, apreciază Înalta Curte, constatând faptul că apărarea recurentei reclamante speculează faptul conexării celor patru investigații, susținând aceasta că din moment ce autoritatea de concurență a instrumentat un singur dosar de concurență și nu este incidentă nicio exceptare de genul celor prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea concurenței, refuzul accesului la integralitatea documentelor nu este justificat.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, conexarea celor patru investigații, în circumstanțele concrete ale cauzei, nu constituie un temei pentru ca reclamanta să aibă acces la toate documentele conținute în dosarul astfel format, cât timp fiecare investigația și-a păstrat individualitatea, rațiunile conexării având resorturi administrative și de asigurare a unei consecvențe de tratament aplicabil pentru anumite genuri de înțelegeri.

În înțelesul Legii concurenței și al Instrucțiunilor din 2 martie 2011 privind regulile de acces la dosarul concurenței, dreptul la apărare trebuie recunoscut întreprinderii acuzate de încălcarea legii concurenței numai în legătură cu obiectul investigației, acesta fiind reprezentat de înțelegerea anticoncurențială, practica concertată, abuzul de poziție dominantă sau concentrarea economică, aspecte ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 42-43 din Legea nr. 21/1996, fiind evident că reclamanta nu justifică niciun interes, circumscris apărării, să ia cunoștință de acte și fapte cu conținut anticoncurențial, față de care este terț.

Relevantă, pentru analiza limitelor dreptului de acces la dosarul investigației, este decizia ICCJ SCAF nr. 2710/10.06.2014, în cuprinsul căreia se reține că autoritatea de concurență nu poate fi obligată să acorde accesul întreprinderilor la documente care nu le vizează și care nu conțin propuneri de sancționare în ceea ce le privește.

O atare concluzie este conformă și jurisprudenței CJUE pe marginea dreptului de acces la dosar, subliniind Înalta Curte că nicăieri, în cuprinsul hotărârilor invocate de reclamantă, nu se prevede că dreptul de acces la dosar al întreprinderii investigate presupune consultarea probatoriului aferent unei alte înțelegeri anticoncurențiale.

Dimpotrivă, jurisprudența constantă a instanțelor europene subliniază că rațiunea dreptului de acces este aceea de a permite întreprinderii să cunoască toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigare și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa, atât a înscrisurilor incriminatoare cât și a celor dezincriminatoare, or, pertinența apărării presupune consultarea probatoriului administrat în legătură cu acuzația concretă adusă întreprinderii solicitante și nu a probatoriului administrat în legătură cu alte acte sau fapte cu obiect sau efect anticoncurențial, ce nu sunt imputate întreprinderii în cauză.

Nici dezideratul asigurării tratamentului egal în fața autorității de concurență nu poate fi invocat pentru a considera întemeiată cererea de consultare a probatoriului aferent celorlalte investigații care nu o privesc pe reclamantă, întrucât, așa cum se va arăta mai jos, aplicarea principiului tratamentului egal presupune identitatea de situații sau măcar comparabilitatea acestora, or, nu există o astfel de ipoteză în contextul analizei unor înțelegeri distincte.

Lipsită de temei este și critica recurentei reclamante, în sensul nelegalității hotărârii criticate, din perspectiva faptului că nu a fost demonstrat gradul suficient de nocivitate al înțelegerilor pretins anticoncurențiale, constatând Înalta Curte că judecătorul fondului a dezlegat corect acest aspect, pornind de la concluzia corectă, potrivit căreia înțelegerile anticoncurențiale prin obiect prezintă în sine un grad de nocivitate suficient de ridicat, care dispensează autoritatea de concurență de obligația de a demonstra distorsionarea efectivă a pieței și efectele concrete ale înțelegerii anticoncurențiale.

În mod constant s-a apreciat în jurisprudența, atât la nivelul CJUE, cât și național, că încălcările prin care se stabilește prețul la revânzare sunt considerate atât de grave încât efectele anticoncurențiale se prezumă, nefiind necesară determinarea lor efectivă, considerându-se că aceste acorduri întotdeauna restrâng sau denaturează concurența. Așadar, atunci când obiectul anticoncurențial al unui acord este dovedit, nu este necesar să se stabilească efectele sale asupra concurenței (Hotărârea T-Mobile Netherlands și alții. C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 28 și 30, Hotărârea GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P și C-519/06 P, punctul 55.)

Hotărârea pronunțată în cauza C-67/13P Groupement de Cartes Bancaires vechiul Comisia Europeană nu reflectă, așa cum susține recurenta reclamantă, o nouă doctrină a curții europene pe marginea standardului de probă necesar a fi atins în cazul înțelegerilor anticoncurențiale având ca obiect fixarea prețurilor. Astfel cum a reținut și instanța fondului, Înalta Curte observă că în cauza anterior citată, CJUE nu a analizat o restricționare prin preț a concurenței, ci o coordonare de natură tehnică între întreprinderi, de o asemenea manieră încât să pună sub semnul întrebării existența obiectului anticoncurențial și în contextul în care nu s-a dovedit existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, instanța europeană a concluzionat că este necesar să se examineze dacă, prin efectele sale, coordonarea în discuție poate avea efecte anticoncurențiale.

Mai mult, jurisprudența ulterioară a CJUE infirmă susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia ar exista obligații suplimentare în sarcina autorităților de concurență atunci când acestea constată realizarea unei înțelegeri prin obiect, relevantă fiind, în acest sens, hotărârea pronunțată în cauza C-I72/2014 ING vs. Consiliul Concurenței, din cuprinsul căreia rezultă că înțelegerile cu obiect anticoncurential se circumscriu acelorași criterii existente in principiile, legislația si jurisprudența in materie de concurență.

Cât privește conținutul concret al clauzelor analizate de autoritatea de concurență, în mod corect a reținut judecătorul fondului că ambele clauze în discuție (clauza RPM și Clauza Promo) reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 21/1996.

Astfel, clauza RPM a constat in stabilirea, în mod direct, de către furnizori și de către retailerii cu care aceștia aveau o relație comercială a unor niveluri minime sau fixe ale prețurilor de revânzare la raft către consumatorii finali, prin completarea formularelor de promoție cu nivelul de preț agreat.

In lipsa clauzei, nivelurile de preț către consumatorii finali ar fi fost determinate independent de retaileri, cu posibilitatea stabilirii unor niveluri de preț mai mici decât cele fixate cu furnizorii (in speta cu A., cu beneficii evidente pentru consumatori.

Clauza Promo a constat în asumarea de către reclamantă, prin contractele agreate și semnate de părți sau prin alte documente de natură contractuală (formularele de promoție), a obligației de a nu realiza promoții în alte rețele concurente ale C., B. și D., cu consecința fixării indirecte a prețurilor de vânzare.

Realizarea de promoții implică, în concret, acordarea, de către reclamantă, a unui discount la prețul de lista al anumitor produse, în favoarea retailerului.

Din moment ce reclamantei îi este interzisă, prin formularele de promoție și contracte, realizarea concomitentă de promoții ale produselor aflate în promotie în rețelele C., D. sau B., rezultă că, în fapt, acel furnizor nu poate acorda, simultan, discounturi promoționale în alte magazine concurente, cu consecinta fixării indirecte a prețului de vânzare.

Astfel, singura posibilitate a consumatorilor de a beneficia de reducerea de preț promoțională a respectivului produs este de a-l achiziționa doar din magazinele C., D. sau B., iar nu din orice alt magazin concurent.

Evident, o atare restricție elimină posibilitatea de alegere a consumatorilor finali, cu consecința afectării acestora în termeni de preț, se arată în cuprinsul sentinței.

Astfel cum rezultă din cererea de recurs, reclamanta critică aprecierea judecătorului fondului, în primul rând prin raportare la faptul că instanța a reținut în mod greșit existența unui complex de înțelegeri pe orizontală, or, constată Înalta Curte că instanța fondului subliniază faptul că înțelegerile investigate și sancționate de autoritatea de concurență au obiect anticoncurențial și dacă s-ar considera că ele au intervenit pe verticală.

Apoi, recurenta reclamantă susține că faptele analizate nu au avut caracterul unei practici concertate ci doar un caracter incidental, demonstrat și de ponderea vânzărilor totale în promoții, observând Înalta Curte că prin aceste apărări recurenta tinde, din nou, la condiționarea calificării ca faptă anticoncurențială de demonstrarea gradului suficient de nocivitate, or o atare cerință nu este necesară în contextul înțelegerilor anticoncurențiale prin obiect, după cum s-a arătat mai sus.

Lipsită de suport este și apărarea recurentei reclamante, potrivit căreia clauza Promo ar reprezenta, în realitate, o formă mai atenuată a unei exclusivități permise de lege, întrucât exclusivitatea presupune, în relația dintre furnizor-retailer, desfacerea produselor furnizorului numai de către un anumit sau anumiți retaileri, or, clauza Promo permitea furnizorului să desfacă, în continuare, produsele sale în orice alt magazin, dar sub condiția de a nu practica prețuri mai mici decât cele convenite cu cei trei retaileri (C., B. și D.) pe durata campaniilor promoționale.

Corect a înlăturat prima instanță și argumentele reclamantei, potrivit cărora în cauză erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea concurenței.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 21/1996, interdicția prevăzută la alin. (1) nu se aplică înțelegerilor sau categoriilor de înțelegeri între întreprinderi, deciziilor sau categoriilor de decizii ale asociațiilor de întreprinderi, practicilor concertate sau categoriilor de practici concertate, atunci când acestea îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, în același timp, consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părțile la respectiva înțelegere, decizie ori practică concertată;

b) impun întreprinderilor în cauză doar acele restricții care sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

c) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte substanțială a pieței produselor în cauză.

În contextul în care recurenta reclamantă nu a probat în fața primei instanțe caracterul indispensabil al restricțiilor ce fac obiectul înțelegerii anticoncurențiale, în mod legal a concluzionat judecătorul fondului că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor legale exclude intervenția instituției exceptării, prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea concurenței. Sub acest aspect, în mod special, Înalta Curte are în vedere faptul că probatoriul administrat în cauză a relevat faptul că între recurenta reclamantă și cei trei retaileri au existat și numeroase promoții care nu au fost afectate de clauzele RPM și Promo, fapt ce lipsește de suport afirmațiile recurentei reclamante, cu privire la caracterul indispensabil al restricțiilor convenite cu cei trei retaileri.

Cât privește modalitatea de aplicare, de către prima instanță, a dispozițiilor privind individualizarea sancțiunii, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu formulează critici la adresa legalității hotărârii atacate ci solicită instanței de recurs o reevaluare a probatoriului administrat în cauză.

În acest sens, recurenta pârâtă consideră că în mod greșit judecătorul fondului a eliminat argumentele sale privind durata excesivă a procedurii, ce ar fi trebuit să fie luată în considerare drept circumstanță atenuantă; în mod greșit a reținut instanța fondului că, în realitate, reclamanta nu a manifestat o colaborare efectivă cu autoritatea ci s-a limitat la furnizarea de informații și, în al treilea rând, recurenta reclamanta critică și aprecierea primei instanțe pe marginea formei de vinovăție cu care a acționat reclamanta.

Or, subliniază Înalta Curte faptul că prin toate aceste critici recurenta reclamantă tinde la obținerea unei reaprecieri a probatoriului administrat în cauză și nu la valorificarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu permite instanței de recurs să procedeze la un examen devolutiv al cauzei, decât în etapa rejudecării după casare.

În fine, nici critica referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, constatând Înalta Curte că în cauză este aplicabilă decizia nr. 3/2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă, urmând a-l respinge în consecință.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Consiliul Concurenței, astfel cum rezultă din cele mai sus expuse pârâta critică sentința civilă nr. 2691 din 28 iunie 2017 sub aspectul modalității de soluționare a excepției de tardivitate a contestației formulate împotriva adreselor nr. x/11.09.2014 și nr. y/26.09.2014 și apoi cu privire la soluția de anulare a deciziei nr. 13/2015.

Referitor la primul aspect criticat de recurenta pârâtă Înalta Curte apreciază corectă soluția primei instanțe, ordinele privind refuzul de acces la dosarul investigației sau anumite documente din dosarul investigației neavând instituită de legiuitor o cale separată de atac.

În concret, excepția tardivității contestației formulate împotriva adreselor nr. x/11.09.2014 și nr. y/26.09.2014 a fost invocată de către pârâtă prin raportare la faptul că reclamanta nu a uzat de procedura de drept comun pentru atacarea lor.

În esență, instanța fondului a apreciat că adresele nr. x/11.09.2014 și nr. y/26.09.2014, fiind emise în cadrul procedurii de investigație derulate de către pârâtul Consiliul Concurenței și finalizate printr-o decizie a pârâtului, care reprezintă un act administrativ, au natura unor acte premergătoare emiterii actului administrativ, putând fi atacate doar împreună cu acesta din urmă, în termenul prevăzut de lege pentru atacarea actului administrativ (respectiv, termenul de 30 zile reglementat de art. 58 alin. (5) din Legea nr. 21/1996), în lipsa unor norme speciale care să permită atacarea lor separată, ceea ce în cauză s-a și realizat.

În acest sens, Curtea are în vedere că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, "instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății", rezultând că operațiunile administrative/actele premergătoare nu pot fi atacate, în lipsa unor norme derogatorii, decât împreună cu actul administrativ la baza emiterii căruia stau.

Prin urmare, concluzionează judecătorul fondului că adresele nr. x/11.09.2014 și nr. y/26.09.2014, indiferent dacă priveau sau nu informații confidențiale, nu puteau fi atacate, în raport de data emiterii lor, decât împreună cu decizia Consiliului Concurenței, fie în temeiul art. 43 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, fie în baza art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Prin recursul său, pârâta susține că dispozițiile art. 43 alin. (4) din Legea concurenței nu sunt incidente în speță, întrucât adresele în discuție nu vizează respingerea accesului la informații confidențiale ci respingerea accesului reclamantei la partea din dosar care nu vizează investigația declanșată împotriva sa.

Constată Înalta Curte că o atare critică este lipsită de relevanță în economia cauzei, întrucât nici din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 43 alin. (4) din Legea concurenței(chiar dacă nu ar fi aplicabil în cauză) și nici din aceea a Legii contenciosului administrativ, actele emise în legătură cu solicitările de acces la dosarul investigației nu pot fi contestate pe cale separată, concluzie ce rezultă din faptul că acestea nu constituie acte administrative și nici nu au fost instituite dispoziții derogatorii care să permită contestarea acestora pe cale separată.

De altfel, Înalta Curte constată că, în recursul său, pârâta Consiliul Concurenței nu arată care sunt elementele concrete în raport de care apreciază contestația reclamantei ca fiind tardiv introdusă, limitându-se a preciza că între momentul comunicării celor două adrese și momentul atacării acestora a trecut o perioadă de aproximativ opt luni de zile.

Recursul pârâtei este fondat însă, în privința soluției de anulare a deciziei nr. 13/2015, constatând Înalta Curte că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, motiv de nelegalitate ce se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că argumentul pe care și-a fondat judecătorul fondului hotărârea de anulare a deciziei nr. 13/2015 în privința sancțiunii aplicate reclamantei constă în pretinsa încălcare a principiului tratamentului egal, pentru consi