ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3879/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 27.05.2015 sub numărul x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat în principal: - anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015 privind sancționarea B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D. S.R.L., - E., A. S.R.L., F. S.A., G. S.A., H. S.A., I. S.A., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.A., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.A., R. S.A., S. S.A., T. S.R.L., U. S.R.L., V. S.R.L., W. S.R.L., X. S.R.L., Y. S.A. pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Legea concurenței și a art. 101 alin. 1 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ("Decizia" sau "Decizia atacată"); - anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, cu încălcarea dreptului la apărare, respectiv: documentul având număr de ieșire RG x/29.09.2014 ("Refuzul nr. 2"), ca răspuns la solicitarea A. nr. 2684/18.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. RG/x/18.09.2014 ("Revenirea nr. 2"); documentul având număr de ieșire RG x/11.09.2014 ("Refuzul nr. 1"), ca răspuns la solicitarea A. nr. 2450/05.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. RG/x/05.09.2014 ("Revenirea nr. 1"), ambele documente reprezentând refuzuri față de revenirile făcute de reclamantă ca urmare a documentului având număr de ieșire RG 9525/18.08.2014, ca răspuns la solicitarea - nr. 2282/12.08.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. RG/9525/12.08.2014 ("Solicitarea de acces inițială"), prin care s-a acordat acces doar la o parte dintre documentele din dosarul de investigație. Iar, în subsidiar, reclamanta a solicitat: reducerea în baza principiului proporționalității a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 607.214 RON, cu obligarea autorității publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată cauzate Reclamantei de judecarea prezentei cauze, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 5208 din data de 28 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a anulat în parte Decizia Consiliului Concurenței nr. 13/04.04.2015, doar în ceea ce privește sancționarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din TFUE; a respins în rest acțiunea și a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 35000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 5208 din data de 28 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâtul Consiliul Concurenței. Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs și împotriva tuturor încheierilor pronunțate în dosar, inclusiv a încheierii din data de 14.09.2017. Prin motivele de recurs reclamanta A. S.R.L. a arătat că: - hotărârea a fost dată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a art. 49 alin. (1) din Legea concurenței art. 58 alin. (5) din legea (în vigoare la data emiterii actului atacat), art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ., principiul potrivit căruia prescripția aplicării sancțiunii contravenționale poate fi invocată oricând: în soluționarea excepției tardivității cererii adiționale din data de 29.06.2017, instanța de fond a interpretat și aplicat, în mod greșit, semnificația termenului de atacare a deciziilor de sancționare, precum și normele privind invocarea motivelor de ordine publică - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. - hotărârea recurată este în parte nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor privind cvorumul pentru adoptarea deciziilor de sancționare ale Consiliului Concurenței - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. - hotărârea recurată este în parte nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 43 alin. (2)-(3) din Legea 21/1996, art. 1, art. 5 și art. 6 din Instrucțiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenței: instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind dreptul de acces la dosar - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. - hotărârea recurată este în parte nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 5 (1) lit. a) și art. 7 din Legea Concurenței și art. 101 (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind înțelegerile anticoncurențiale, aplicând greșit conceptul de înțelegere prin obiect -motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea recurată este în parte nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 5 alin. 2 din Legea concurenței - art. 101 alin. 3 TFUE: instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind exceptarea - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea recurată este în parte nelegală, fiind dată cu încălcarea Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor (Ordinul 420/2010): instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele privind individualizarea sancțiunilor, nereținând o serie de circumstanțe atenuante - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - instanța de fond a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 22 alin. (7) și art. 451-453 C. proc. civ., reducând cheltuielile de judecată în mod nejustificat, dezechilibrat și profund inechitabil în contextul în care amenda a fost înlăturată în totalitate, iar cheltuielile acordate de instanța de fond reprezintă doar 18 % din cheltuielile suportate de reclamantă în legătură cu acest litigiu - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - nelegalitatea considerentelor din încheierea de ședință din data de 14.09.2017 cu privire la admiterea excepției tardivității modificării acțiunii prin Notele de ședință depuse la data de 29.06.2017. Prin încheierea de ședință din data de 14.09.2017, instanța de fond a admis excepția tardivității motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă prin Notele de ședință depuse la data de 29.06.2017, pe considerentul că acestea au fost invocate după expirarea termenului de 30 de zile de la comunicare, prevăzut pentru atacarea Deciziei de sancționare, fără a se observa că Decizia a fost atacată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Pe de altă parte, atât art. 11 din Legea 554/2004, cât și art. 49 alin. (1) din Legea concurenței (art. 58 alin. (5) din Legea în vigoare la data emiterii actului atacat) prevăd doar termenele pentru atacarea actului administrativ, nestabilind nicio limitare în sensul reținut de instanță că în aceste termene ar trebui invocate toate motivele de nelegalitate a actului. Așa fiind, în soluționarea acestui aspect, trebuie avute în vedere dispozițiile de drept comun. Prin notele de ședință din data de 29.06.2017, reclamanta a invocat nelegalitatea Deciziei de sancționare din perspectiva emiterii acesteia după expirarea termenului de prescripție a aplicării sancțiunii contravenționale, precum și din perspectiva încălcării termenelor imperative de deliberare și comunicare a deciziei. Se susține că prescripția aplicării sancțiunii contravenționale este o instituție de ordine publică reglementată cu scopul de a proteja administrații împotriva abuzurilor autorităților și împotriva erorilor. De asemenea, prescripția a fost instituită pentru a împiedica autoritățile să lase să curgă o perioadă prea mare de timp de la data săvârșirii pretinsei fapte și până la sancționare, deoarece cu trecerea timpului se pierd datele, probele și informațiile, ceea ce îngreunează ulterior apărarea celui acuzat. Legea concurenței conține prevederi speciale în materia prescripției (sub aspectul termenului, precum și sub aspectul întreruperii etc), fără însă ca reglementarea să deroge de la regimul comun din perspectiva principiului esențial conform căruia prescripția în materie contravențională poate fi invocat în orice moment, fiind de ordine publică. În plus, potrivit art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ., instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. Chiar dacă art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ. vizează în principal actele de drept civil, se apreciază că acest articol este aplicabil și în cazul de față, deoarece reprezintă dreptul comun în materie de nulitate și urmează a fi aplicat ori de câte ori nu există o normă specială contrară. În plus, în favoarea aplicării art. 1247 Noul C. civ. în prezentul litigiu pledează și argumentul de interpretare logico-juridică a fortiori: dacă instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută în litigiile de drept civil dintre particulari, cu atât mai mult această obligație subzistă în litigiile de drept administrativ, care au și o componentă profundă de drept public și în care, dat fiind raportul de inegalitate dintre administrații și autorități, este necesară instituirea unor măsuri de protecție sporită pentru administrați. În egală măsură, și normele privind termenele de deliberare și comunicare a deciziei sunt norme imperative de ordine publică, deoarece impun anumite acțiuni, nu permit să se deroge de la acestea și protejează un interes public: acordarea unei protecții adecvate pentru persoanele acuzate de săvârșirea unor contravenții și a unor garanții împotriva abuzurilor săvârșite de autoritățile publice. În plus, motivele de nulitate privind încălcarea termenelor imperative de deliberare nu reprezintă motive noi, ci o dezvoltare a motivelor de nulitate invocate deja prin cererea de chemare în judecată. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat nulitatea deciziei deduse judecății pentru vicierea procedurii de adoptare a actului administrativ, respectiv faptul că Decizia a fost emisă cu încălcarea cerințelor de cvorum pentru întrunirea valabilă a Plenului Consiliului Concurenței, în condițiile în care la audieri au participat 5 membri, iar la deliberări au participat doar 4 din cei 5 membri prezenți la audieri, deoarece cel de al cincilea membru al Plenului decedase între momentul audierilor și momentul deliberărilor. Or, prelungirea termenului de adoptare a Deciziei peste termenele imperative prevăzute de Regulamentul privind desfășurarea audierilor a fost determinată de problema cu care s-a confruntat Consiliul Concurenței între momentul audierilor și momentul deliberărilor, respectiv imposibilitatea de întrunire a cvorumului ca urmare a decesului unuia dintre membri și necesitatea de a amâna adoptarea deciziei până la modificarea normelor privind cvorumul. Prin urmare, există o legătură între neregularitățile procedurale invocate de A. prin notele depuse la data de 29.06.2017 și neregularitățile procedurale invocate prin cererea de chemare în judecată. Având în vedere că decizia a fost emisă în prezența a 4 membri ai Plenului Consiliului Concurenței, în mod greșit, a apreciat instanța de fond că decizia de sancționare dedusă judecății a fost emisă cu respectarea cerințelor de cvorum prevăzute de lege și, pe cale de consecință, solicită casarea hotărârii recurate sub acest aspect. Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea considerentelor instanței de fond privind inexistența unei încălcări a dreptului la apărare al societății în procedura administrativă, prin refuzul accesului la întregul dosar de investigație, având în vedere că dreptul de a avea acces la dosar implică, așadar, dreptul de a examina toate documentele obținute în cadrul investigației care constituie un unic dosar de investigație. În acest sens, conform art. 43 alin. (3) din Legea concurenței, dreptul de acces la dosar (în etapa anterioară emiterii Deciziei) poate avea drept singure limite: (i) secretele de afaceri, (ii) alte informații confidențiale, (iii) documentele interne ale Consiliului Concurenței, ale Comisiei Europene sau ale autorităților de concurență ale statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, față de dispozițiile legale incidente în cauză, instanța de fond trebuia să constate că, exceptând cele 3 situații prevăzute expres și limitativ de Legea 21/1996, autoritatea de concurență avea obligația să acorde acces la toate documentele din dosar. Condiția reținută de instanța de fond, ca documentele să se refere la fapta care i se impută societății, nu se regăsește printre cele 3 cazuri de excepție prevăzute de lege, în care dreptul de acces la dosar poate fi limitat sau refuzat de autoritatea de concurență. Prin cea de-a treia critică, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a aplicat și interpretat în mod greșit normele privind restricțiile prin obiect și prin efect și apreciind că faptele deduse judecății ar fi restricții prin obiect, deoarece acestea au condus la restricționarea prin preț a concurenței, în mod greșit, a considerat că nu mai era necesară examinarea efectelor acestora de către Consiliul Concurenței. În conformitate cu practica instanțelor de la nivelul Uniunii Europene (invocată în hotărârea instanței de fond), nicio înțelegere nu este automat restrictivă prin obiect, ci numai în funcție de circumstanțele specifice în care aceasta este aplicată. Altfel spus, orice înțelegere trebuie evaluată în contextul său juridic și economic pentru a se putea stabili natura sa anticoncurențială. Astfel, pentru a se stabili existența unei înțelegeri prin obiect nu este suficient ca instanța să se raporteze la semnificația prima facie a termenilor înțelegerii, ci este necesar să determine obiectul acesteia prin examinarea "obiectivelor urmărite de înțelegere ca atare, în lumina contextului economic în care înțelegerea se aplică". În plus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a clarificat că pentru ca o înțelegere să poată fi calificată drept încălcare "prin obiect", este necesar să se determine existența unui grad suficient de nocivitate pentru concurență: "Astfel, pe de o parte, la punctul 125 din hotărârea atacată, atunci când a definit noțiunea de restrângere a concurenței "prin obiect", în sensul acestei dispoziții, Tribunalul a omis să se refere la jurisprudența constantă a Curții, neținând seama, în acest mod, de faptul că criteriul juridic esențial pentru a determina dacă o coordonare între întreprinderi comportă o asemenea restrângere a concurenței "prin obiect" rezidă în constatarea faptului că o astfel de coordonare prezintă, în sine, un grad suficient de nocivitate pentru concurență. (...) Cu toate acestea, deși Tribunalul a prezentat motivele pentru care măsurile în cauză, ținând seama de formulele lor, sunt de natură să restrângă concurența și, prin urmare, să intre în sfera interdicției prevăzute la articolul 81 alin. (1) CE, acesta nu a justificat în schimb în niciun mod, contrar cerințelor care rezultă din jurisprudență, prin ce anume această restrângere a concurenței prezintă un grad suficient de nocivitate pentru a putea fi calificată drept restrângere "prin obiect" în sensul dispoziției menționate, hotărârea atacată neconținând nicio analiză cu privire la acest aspect". Prin urmare, nu orice comportament susceptibil a fi încadrat ca încălcare prin obiect reprezintă în mod automat o astfel de încălcare, ci doar acela pentru care se poate demonstra existența unui "grad suficient de nocivitate pentru concurență", ceea ce Consiliul Concurenței nu a făcut în cazul de față. În continuare, se arată că clauza RPM nu are caracteristicile unei restricții prin obiect având în vedere că ponderea vânzărilor de produse alimentare în promoții în rețeaua Z. a fost de 0,07% în anul 2006, 0,03% în anul 2007, 0,04% în anul 2008 și 0,08% în anul 2009 în totalul vânzărilor, iar această pondere extrem de redusă nu este doar un element de circumstanțiere, ci arată că nu a existat un plan sistematic de restricționare a prețurilor de revânzare, caracteristic unei restricții prin obiect. În al doilea rând, Decizia a reținut că A. a inclus în formularele de promoție o serie de mențiuni privind prețurile, iar Z. a derulat promoțiile fără a fi contestat mențiunile din formulare. Astfel, pentru intimată simplul fapt al derulării promoțiilor în contextul mențiunilor din formulare reprezintă un acord de voințe cu privire la prețuri fixe de revânzare, deși tot intimata a recunoscut (la pag. 25-26 din întâmpinare) că Z. transmitea către A. formularele de promoție pentru confirmarea produselor, stocului și prețurilor de achiziție (de la furnizor către retailer) - așadar, nu și pentru a solicita indicarea unor prețuri de revânzare. În al treilea rând, tot pentru a ajunge la concluzia unui acord de voințe, intimata-pârâtă a considerat relevant faptul că documentele se regăseau în arhiva retailerului - ceea ce înseamnă că A. le-a transmis, iar Z. a luat cunoștință de acestea. Or, simpla existență a unui document în arhivă indică faptul că societatea în cauză a primit acel document, nu și opinia sa față de conținutul acestuia sau comportamentul pe care îl va avea în practică, neputându-se deduce o "acceptare tacită" din simpla prezență a documentului în arhiva retailerului. Prin cea de-a patra critică, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 privind exceptarea individuală, deoarece a apreciat că faptele deduse judecății nu pot beneficia de exceptare individuală, pe motiv că nu ar fi îndeplinită condiția să impună întreprinderilor în cauză doar acele restricții care sunt indispensabile pentru atingerea obiectivelor acordului. Însă, în anumite condiții (atunci când în practică prețul de vânzare la raftul unui retailer devine mai mic decât prețul de achiziție al altui retailer), furnizorul se confruntă cu o presiune puternică din punct de vedere comercial să scadă prețul de achiziție oferit și celorlalți retaileri, situație nesustenabilă pentru un furnizor pentru întreaga piață. În aceste condiții, furnizorul poate opta fie pentru limitarea temporară a prețului de revânzare al retailerului, fie pentru limitarea drastică sau eliminarea promoțiilor din modul său de operare pe piață (oferind reduceri mult mai mici retailerilor sau renunțând cu totul la mecanismul promoțiilor). În consecință, o limitare a prețului de revânzare al retailerului, strict pe perioada limitată a promoțiilor, apare ca indispensabilă pentru menținerea capacității furnizorului de a putea susține promoții în general, alternativele fiind dezavantajoase pentru consumator. Prin cea de-a cincea critică, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile privind individualizarea sancțiunilor, deoarece instanța de fond a apreciat că amenda stabilită de Consiliul Concurenței nu ar fi disproporționată prin raportare la ponderea extrem de redusă în activitatea reclamantei a comportamentului considerat anticoncurențial, deoarece intimata a avut în vedere această împrejurare ca circumstanță atenuantă, iar reducerea suplimentară a amenzii ar echivala cu o valorificare de două ori a aceleiași împrejurări. Contrar aprecierilor instanței de fond, ponderea extrem de redusă a activități pentru care societatea fost sancționată ar fi trebuit luată în calcul încă de la stabilirea nivelului de bază în funcție de gravitate. În al doilea rând, instanța de fond a apreciat că, în cauză, nu ar fi incidentă circumstanța atenuantă privind lipsa oricărui beneficiu economic rezultat din pretinsa faptă anticoncurențială, pe motiv că: (i) furnizorul ar fi obținut un beneficiu din menținerea unui nivel de preț egal cu cel stabilit în clauză, deoarece reducea presiunea asupra propriei marje comerciale și (ii) în cazul în care s-ar lua în considerare această circumstanță, amenda ar fi lipsită de caracterul disuasiv. Contrar considerentelor reținute de instanță, lipsa beneficiilor economice este evidentă din caracterul redus și incidental al activității pentru care a fost sancționată reclamanta, raportat la întreaga sa activitate. În aceste condiții, orice sancțiune impusă în absența unor beneficii economice are în sine un pronunțat caracter disuasiv, dar aceasta nici nu poate justifica o sancțiune disproporționată. În al treilea rând, instanța de fond a apreciat că în cauză nu ar fi aplicabilă circumstanța atenuantă privind durata excesivă a investigației, având în vedere numărul foarte mare de întreprinderi investigate și caracterul complex al cauzei. Instanța de fond ar fi trebuit să reducă amenda în considerarea duratei excesive de 5 ani a procedurii, având în vedere principiul conform căruia procedura trebuie finalizată într-un termen rezonabil. Prin ultima critică, recurenta-reclamantă a arătat că, instanța de fond a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 453 C. proc. civ. privind stabilirea cheltuielilor de judecată având în vedere că cheltuielile de judecată acordate de prima instanță reprezintă doar 18% din totalul cheltuielilor suportate de societate în legătură cu litigiul de față, iar acestea în cuantumul solicitat sunt rezonabile în raport de obiectul și complexitatea cauzei. Prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât Consiliul Concurenței a criticat hotărârea primei instanțe prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Sub acest aspect se arată că, dezlegarea oferită de instanța fondului asupra legalității Deciziei nr. 13/2015 se întemeiază pe considerentul că în cauza nu ar fi fost respectat principiul egalității de tratament. Situația întreprinderilor vizate de Decizia nr. 13/2015 este distinctă de cea a societăților la care se referă Ordinul nr. 122/2016. În ceea ce privește concluziile instanței cu privire la fixarea preturilor de revânzare (clauza RPM), învederează că instanța de judecată și-a grefat motivarea pe o serie de documente aferente investigației AA. privind promoțiile desfășurate de către retailer (AA. - toți furnizorii AA.) în perioada investigată, indicate și anexate de A. la Notele de ședință depuse în considerarea termenului de judecata din data de 14.09.2017. Or, contrar probatoriului administrat în cauză, prima instanță a ajuns la concluzia eronată că întreprinderile destinatare ale Ordinului nr. 122/2016 ar fi avut un comportament similar/comparabil celor sancționate prin Decizia nr. 13/2015, existând o identitate de situații între realitatea care a guvernat speța (Decizia nr. 13/2015) și cea circumscrisă Ordinului nr. 122/2016. Din documentele menționate rezultă fără echivoc elementele care diferențiază cele două tipuri de comportamente (comportamentul anticoncurențial analizat în Decizia nr. 13/2015 și comportamentul avut în vedere în cazul emiterii Ordinului nr. 122/2016) având în vedere că metoda de analiză utilizată de Consiliul Concurenței a fost identică atât în investigația finalizată cu emiterea Deciziei nr. 13/2015, cât și în cea finalizată prin Ordinul nr. 122/2016. În concret, formularele promoționale care au fundamentat constatările din Decizia nr. 13/2015 se regăseau în arhiva retailerilor, fiind transmise autorității de aceștia, și conțineau promoții derulate la raft, regăsindu-se, așadar, în totalitate, în tabelul în format Excel (care cuprindea totalitatea campaniilor promoționale organizate) comunicat de retaileri. Criteriile avute în vedere de Consiliul Concurentei în scopul demonstrării unei manifestări comune de voința a întreprinderilor au fost următoarele: - formularele de promoții se regăseau în arhiva fiecărui retailer, probându-se, astfel, faptul că documentul a fost retransmis de către furnizor retailerului, iar retailerul a recepționat respectivul document, luând cunoștința, așadar, de propunerea furnizorului, nedistanțând-se public și acceptând termenii anticoncurențiali ai înțelegerii; - fiecare promoție înscrisă în formularele cu conținut anticoncurențial s-a regăsit în documentul în format Excel transmis de fiecare retailer. - documentul Excel conține toate promoțiile derulate/realizate la raft de retailer într-o anumită perioadă, astfel că fiecare promoție identificată în formularele promoționale era necesar să se regăsească în tabelul în format Excel, în perioada de derulare a promoției înscrise în formular. - doar promoțiile realizate la raft de retailer au fost considerate ca fiind acceptate de retailer în forma transmisă de furnizor, respectiv cu clauzele RPM. Or, singura ipoteză în care prețurile recomandate sunt sancționabile în materie de concurență este aceea în care se demonstrează că acestea au funcționat ca preturi fixe/minime, tocmai în considerarea faptului că într-un astfel de caz, prețurile practicate de retailer/furnizor nu pot cobori sub nivelul minim/fix, ceea ce conduce inclusiv la afectarea consumatorilor finali în ceea ce privește prețul. Precizează că marca privată reprezintă acea marcă de produse care se află în proprietatea retailerului și este utilizată pentru etichetarea produselor realizate de către producători pentru retaileri. Produsele realizate sub marca privată a unui comerciant sunt vândute exclusiv în rețeaua acelui comerciant. Retailerul își asumă responsabilitatea pentru producția și vânzarea respectivelor produse, sens în care siguranța alimentară este foarte importantă pentru companii, cu atât mai mult cu cât retailerii urmăresc fidelizarea clienților prin creșterea încrederii în produsele marca proprie. Spre deosebire de practicile incriminate în Decizia nr. 13/2015, în care mărcile comercializate la rafturile retailerilor aparțineau furnizorilor și erau revândute de către retailer consumatorului, în cazurile în care marca aparține retailerului, dar este fabricată și ambalată de furnizor, între retailer și furnizor se derulează o relație de producție. Furnizorul primește de la retailer denumirea mărcii pentru aplicarea acesteia pe produs, respectă cerințele de fabricație impuse de retailer și imprimă pe ambalaj toate detaliile retailerului, inclusiv prețul de raft furnizat de acesta. Pe cale de consecință, produsul marca privată este în proprietatea AA., aceasta fiind îndreptățită să stabilească prețul de vânzare la raft și să îi solicite furnizorului să imprime pe eticheta produsului prețul de vânzare stabilit unilateral de retailer. Regulamentul CE privind categoriile de acorduri verticale permite recomandarea unui preț de revânzare, cu condiția ca aceasta să nu conducă, ca rezultat al presiunii sau al stimulentelor oferite de oricare dintre părți, la un preț minim sau fix de revânzare, stabilirea unui preț minim sau fix fiind interzisă și reprezentând o restricție gravă a concurenței. În aplicarea principiilor enunțate, Consiliul Concurentei a sancționat preturile de recomandare în cazul în care preturile recomandate erau cunoscute de retaileri, fiind necesară aplicarea acestora la raft, s-a probat existența unor mijloace de represiune în cazul în care recomandarea nu era respectată și preturile recomandate au fost respectate în practică - cu consecința că, în fapt, prețurile de recomandare au funcționat ca prețuri minime sau fixe de revânzare. În scopul analizării întrunirii acordului de voință cu privire la realizarea înțelegerii, Consiliul Concurentei a examinat, în primul rând, dacă respectivele campanii promoționale au fost organizate în rețeaua retailerului (această analiză fiind efectuată atât în cadrul investigației AA., cât și în cadrul celorlalte investigații, finalizate prin Decizia nr. 13/2015). În acest sens, Consiliul Concurentei a solicitat informații de la fiecare retailer, în speța de la AA. (subliniind că aceste informații au fost solicitate și de la retailerul aflat în relație comercială cu A., în contextul analizei relației A. - Z.), referitoare la campaniile promoționale organizate pentru produsele alimentare care presupuneau apariția în revista retailerului și care fuseseră stabilite de comun acord cu furnizorii, pentru perioada 2005-2009. Informațiile solicitate de autoritate au fost transmise de AA. în format Excel, în documentul denumit în prezentul recurs Tabelul Excel AA.. Or, promoțiile din documentele menționate mai sus nu se regăsesc în Tabelul Excel AA., campaniile promoționale cu privire la produsele în cauză nefiind organizate de retailer. Având în vedere că respectivele campanii promoționale nu au avut loc, neexistând promoții pentru produsele în cauză la raftul retailerului AA., nu este întrunit acordul de voință dintre AA. și furnizori, context în care nu se poate concluziona că în speță ar exista o înțelegere cu obiect anticoncurențial. În al doilea rând, răspunderea contravențională a A. este personală și nu poate fi analizată existența vinovăției A. pe baza conduitei unor întreprinderi ce nu au fost avute în vedere de Consiliul Concurentei în fundamentarea constatării comportamentului anticoncurențial al intimatei-reclamante și, mai ales, nu au fost vizate de Decizia nr. 13/2015, care a făcut obiectul cauzei deduse judecății. În concluzie, eventuala anulare a Deciziei nr. 13/2015 nu s-ar fi putut dispune pe baza unor elemente străine de constatările cuprinse în actul administrativ menționat, concluziile din sentință nefiind de natură a conduce la exonerarea de răspundere contravențională a intimatei-reclamante, având în vedere materialul probator depus la dosarul cauzei, ce o privește în mod direct și care probează realizarea înțelegerii anticoncurențiale cu societatea Z.. În acest sens s-a pronunțat și instanța unională statuând, în Cauzele conexate T 109/02, T 118/02, T 122/02, T 125/02, T 126/02, T 128/02, T 129/02, T 132/02 și T 136/02 Bolloré S.A. si alții împotriva Comisiei Comunităților Europene următoarele: "Cu titlu suplimentar, trebuie observat că obiectul contestațiilor formulate de BB. și de CC. nu privește propria lor cifră de afaceri, cât lipsa luării în considerare a cifrei de afaceri a grupului cu privire la DD. și la EE.. Or, chiar în situația în care Comisia s-ar fi înșelat în cazul acestora din urmă, nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia (hotărârea din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia). Argumentul potrivit căruia întreprinderilor DD. și EE. le-ar fi fost aplicată o amendă mai redusă nu poate conduce la o reducere a amenzii aplicate întreprinderilor BB. sau CC.. În această măsură, trebuie respins motivul pe care acestea îi invocă. În măsura în care CC. critica astfel procentul de reducere acordat celorlalte întreprinderi, întrucât acestea nu contestaseră faptele care le erau imputate, chiar dacă s-ar presupune că reducerea acordată de către Comisie amenzii aplicate celorlalte întreprinderi este prea mare, trebuie amintit că respectarea principiului egalității de tratament trebuie conciliată cu respectarea principiului legalității, potrivit căruia nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în dauna altuia (hotărârile din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, Mayr-Melnhof/Comisia și LR AF 1998/Comisia)." Pe cale de consecință, în considerarea necesității respectării principiului legalității și al principiului răspunderii personale, o întreprindere nu se poate folosi, sub apanajul unei presupuse nerespectări a principiului egalității de tratament, de o eventuală nelegalitate săvârșită în favoarea unei alte societăți. Recurenta pârâtă a formulat critici și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia din C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută când aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, având în vedere că s-a concluzionat că: Concluzia primei instanțe care fundamentează constatarea nelegalității Deciziei nr. 13/2015 are ca sorginte verificarea legalității Ordinului nr. 122/2016 și analizarea unor documente ce au stat la baza emiterii acestui din urmă act administrativ, iar nu la baza emiterii Deciziei nr. 13/2015, actul administrativ contestat de intimata-reclamantă. Ordinul nr. 122/2016 nu face obiectul cauzei deduse judecății, A. neformulând o cerere de anulare a acestuia, cu consecința că prima instanță nu a fost învestită cu o cerere de examinare a legalității Ordinului menționat. Mai mult, respectivul act administrativ nu are ca obiect analizarea comportamentului A. sau al întreprinderilor vizate de Decizia nr. 13/2015, nefiind, prin urmare, destinat intimatei-reclamante. Cu toate acestea, instanța de fond nu doar că procedează la o analiză a Ordinului nr. 122/2016, dar și concluzionează că acesta nu este motivat din perspectiva nesancționării întreprinderilor vizate de acesta. Or, în contextul în care faptele constatate și sancționate de Decizia nr. 13/2015 în sarcina A. reflectă realizarea unei înțelegeri cu obiect anticoncurențial, cum însăși prima instanța recunoaște, apare fără echivoc că sentința a fost pronunțată pe baza unor motive străine de natura pricinii, circumscrise unui alt act administrativ, ce nu a făcut obiectul cauzei cu care a fost investita instanță fondului. Prin ultima critică, recurentul-pârât critică hotărârea primei instanțe din perspectiva acordării cheltuielilor de judecată având în vedere că printre actele depuse de A. în susținerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată nu se regăsește și contractul de asistență juridică invocat de aceasta, fapt ce face imposibilă dovada că acesta a vizat exclusiv reprezentarea întreprinderii în prezentul dosar, iar nu asigurarea asistenței juridice cu caracter general, străine de prezenta cauză. Față de aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și în rejudecare respingerea în tot a acțiunii privind anularea Deciziei nr. 13/2015 formulate de societatea A. S.R.L..

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a solicitat să se constate că recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. este lipsit de interes, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței și va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat, pentru următoarele considerente: 6.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. În fapt, la data de 07.09.2009, Consiliul Concurenței a decis deschiderea din oficiu a 4 investigații pe piața de retail alimentar, ce au fost ulterior conexate prin ordinul nr. 856/18.07.2012. Urmare investigației efectuate, s-a constatat că, pe parcursul anilor 2005-2009, între 4 rețele de magazine (retaileri) și 21 de furnizori a avut loc un complex de înțelegeri anticoncurențiale, prin care aceștia și-au restricționat reciproc comportamentul pe piață. Plenul Consiliului Concurenței a emis decizia nr. 13/14.04.2015 prin care, printre altele, a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996 și ale art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. de către furnizorul A. S.R.L. în relația cu retailerul S.C. Z. S.R.L., concretizată prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale, având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață, prin stabilirea la un nivel minim sau fix a prețului de revânzare la raft (RPM-"resale price maintenance"), în cadrul promoțiilor desfășurate în perioada 2005-2009. Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în principal, anularea deciziei nr. 13/14.04.2015, cu consecința exonerării de la plata amenzii în cuantum de 607.214 RON, anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, cu încălcarea dreptului la apărare, iar, în subsidiar, reducerea în baza principiului proporționalității a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată. Prin încheierea din 14.09.2017, s-a admis excepția tardivității modificării acțiunii prin Notele de ședință depuse la data de 29.06.2017 și s-a respins în consecință cererea modificatoare, ca tardivă. Prin sentința atacată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., a anulat în parte decizia nr. 13/14.04.2015, respectiv doar în ceea ce privește sancționarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din TFUE, acțiunea fiind, în rest respinsă. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 13/14.04.2015, pârâtul Consiliul Concurenței a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege și art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea Z. si furnizorii acesteia, printre care și reclamanta A. S.R.L., prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea si împiedicarea concurenței pe piața prin stabilirea prețului de revânzare pentru produsele furnizorului. Pe cale de consecință, în temeiul art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea concurentei, reclamanta A. a fost sancționata pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege si art. 101 alin. (1) din Tratat cu o amendă în cuantum de 607.214 RON, reprezentând 0,52% din cifra de afaceri a societății pe anul 2013 (art. 9 din decizia contestată). Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Curtea a constatat acțiunea ca fiind întemeiată pentru considerentul esențial că în cauză s-a dovedit, fără echivoc, că pârâtul Consiliul Concurenței a aplicat un tratament juridic diferit pentru societăți aflate în aceeași situație ori în situații comparabile cu reclamanta, cu referire specială atât la standardul de probațiune pe care pârâtul consideră că trebuie să îl impună pentru înțelegerea în discuție, cât și la elementele de probă cuprinse în decizia în litigiu în privința aspectelor relevante pentru aprecierea unei încălcări prin obiect a regulilor de concurență incidente în cauză. În acest sens, jurisprudența relativ recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene statuează că deciziile de sancționare în materie de concurență emise cu încălcarea standardului de probă sau a principiului egalității de tratament sunt la rândul lor sancționate cu anularea. Astfel, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 19 iulie 2012, pronunțată în cauzele C-628/10 și C-14/11, Alliance One International Inc., FF. contra Comisiei Europene și Comisia Europeană contra Alliance One International Inc., FF., GG.., s-au stabilit următoarele: "57 Or, la punctele 156 și 157 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că principiul egalității de tratament impune ca, în cazul în care Comisia adoptă o metodă precum cea în speță pentru a stabili dacă este necesar să se rețină răspunderea societăților-mamă ale căror filiale au participat la aceeași înțelegere, în lipsa unor împrejurări specifice, aceasta trebuie să se întemeieze pe aceleași criterii în cazul tuturor societăților-mamă respective. (...) 60 În ceea ce privește prezenta cauză, trebuie să se precizeze că, în mod contrar susținerilor Comisiei, aprecierea Tribunalului se întemeiază nu pe similitudinea situațiilor de fapt în care se aflau TCLT, pe de o parte, și HH., II. și II., pe de altă parte, ci pe gradul de comparare a situațiilor în care se aflau societățile respective în raport atât cu standardul de probațiune pe care Comisia considera că trebuie să îl impună pentru înțelegerea în discuție pentru a stabili existența exercitării efective a unei influențe decisive a societăților-mamă asupra filialelor lor, cât și cu elementele de probă cuprinse în decizia în litigiu. 61 În consecință, Tribunalul a constatat în mod întemeiat existența unei diferențe de tratament care l-a determinat să anuleze în parte [în măsura în care privește CTLT] decizia în litigiu". Prin urmare, Curtea a reținut că principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv. Or, în cauză, prin încheierea din 29.06.2017, s-a încuviințat pentru partea reclamantă proba cu înscrisuri astfel cum a fost solicitată, constând în documentele referitoare la retailerul AA., care au existat în dosarul de investigație care s-a finalizat cu Decizia nr. 13/14.04.2015, atacată în prezenta speță. În privința retailerului AA., investigația s-a închis prin Ordinul nr. 122/15.02.2016 al președintelui Consiliului Concurenței, în cuprinsul căruia se arată, în esență, că "la baza declanșării investigației AA. au stat anumite clauze contractuale încheiate între AA. și furnizorii acesteia, care puteau conduce la o posibilă înțelegere de restricționare a prețurilor de vânzare ale produselor alimentare comercializate de AA. sau de furnizorii acesteia", în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 sau în sensul art. 101 alin. (1) din TFUE, dar că, prin "raportare la standardul probatoriu național și european, investigația nu a condus la descoperirea unor dovezi suficiente privind încălcarea legii, care să justifice impunerea de măsuri sau sancțiuni". Totodată, se relevă că, în ceea ce privește "analiza efectuată din perspectiva posibilei încălcari a dispozițiilor art. 101 alin. (1) din TFUE, pe baza informațiilor de care dispune, Consiliul Concurenței consideră că nu sunt îndeplinite condițiile de interdicție și, prin urmare, nu există motive de a interveni". S-a concluzionat că "având în vedere datele și informațiile existente la dosarul cauzei, în speță nu au fost identificate elemente care să susțină existența unei înțelegeri având ca obiect stabilirea prețului de vânzare/revânzare a produselor alimentare, în sensul art. 5 alin. (1) din lege sau în sensul art. 101 alin. (1) din Tratat între AA. și furnizorii acesteia". Din examinarea Ordinului nr. 122/15.02.2016, Curtea a observat, pe de o parte, că nu se motivează în nici un fel de ce se apreciază că dovezile nu sunt suficiente sau de ce nu sunt îndeplinite condițiile de interdicție, iar pe de altă parte, că lipsește orice preocupare de a identifica și de a argumenta pe bază de criterii sau elemente obiective concrete diferența de tratament juridic aplicată agenților economici supuși aceleiași investigații. Din analiza comparativă a Deciziei nr. 13/14.04.2015 (prin care s-au aplicat sancțiuni) și a Ordinului nr. 122/15.02.2016, ambele emise în cadrul aceleiași investigații, singura concluzie care se poate desprinde, sub aspectul examinat, este că dispoziția de a nu se aplica vreo sancțiune se bazează doar pe aprecierea pur discreționară a emitentului Ordinului nr. 122/15.02.2016. Din examinarea comparativă a documentelor referitoare la reclamanta A. și a celor privind pe retailerul AA. (atât cele depuse de pârât, cât și cele depuse de reclamantă), care au existat în dosarul de investigație care s-a finalizat cu Decizia nr. 13/14.04.2015, Curtea a constatat, pe de o parte, că reclamanta A. și retailerul AA. au participat la promoții similare/comparabile și că doar reclamanta a fost sancționată (deși investigația a fost comună, iar probele incriminatoare sunt de un nivel/standard similar), iar pe de altă parte, că reclamanta a dovedit că pârâtul Consiliul Concurenței, încălcând flagrant cele dispuse prin încheierea din 29.06.2017 (prin care s-a încuviințat "în totalitate cererea de probatorii formulată de partea reclamantă", constând în documentele referitoare la retailerul AA., care au existat în dosarul de investigație care s-a finalizat cu Decizia nr. 13/14.04.2015 iar nu doar cele comunicate de retailerul AA.), nu a depus la dosar documente relevante referitoare la practicile în domeniu ale retailerului AA.. În concluzie, s-a constatat că decizia atacată este nelegală, întrucât s-a dovedit că pârâtul Consiliul Concurenței a stabilit un tratament juridic diferit pentru societăți (cu referire specială la retailerului AA.) aflate în aceeași situație cu reclamanta din perspectiva relevanței pentru aprecierea unei încălcări prin obiect a regulilor de concurență, inclusiv din perspectiva standardului de probă cerut pentru dovedirea pretinselor fapte anticoncurențiale aflate în discuție. Pârâtul nu putea, în cadrul unei investigații comune, precum în cauză, să trateze diferit situații comparabile și să sancționeze doar o parte dintre toate companiile implicate în practici de aceeași natură și probate în mod similar. Aceleași argumente pentru care a fost stabilită nevinovăția retailerului AA. trebuia să fie valabile și pentru reclamantă, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene impunând ca, în circumstanțe precum cele din prezenta cauză, autoritatea de concurență să se întemeieze pe aceleași criterii în deciziile sale, sub sancțiunea anulării lor. În ceea ce privește toate celelalte critici, respectiv adoptarea deciziei contestate cu nerespectarea cvorumului pentru deliberare, nerespectarea dreptului la apărare de către Consiliul Concurenței, încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, respectiv a art. 101 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, în sensul că față de standardul de probă și de practica recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia restricțiilor "prin obiect", faptele reclamantei nu reprezintă o încălcare a legii, din perspectiva că faptele nu pot avea un "grad suficient de nocivitate pentru concurență" pentru a fi considerate restricții "prin obiect", iar pe de altă parte, pârâta nu dovedește la standardul de probă necesar că ar fi existat o înțelegere anticoncurențială prin obiect constând în stabilirea prețului de revânzare al retailerului Z. pentru produsele reclamantei, încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, respectiv a art. 101 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene nefiind dovedite efectele, constatarea faptei ca fiind permisă în baza exceptării individuale chiar și în situația în care s-ar reține încadrarea acesteia ca posibil restrictivă de concurență, încălcarea art. 55 alin. (1) din Legea concurenței și a Instrucțiunilor Consiliului Concurenței privind individualizarea sancțiunilor, în sensul ignorării principiului proporționalității și a unor circumstanțe atenuante, Curtea a constatat netemeinicia acestora. 6.2 Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă. În prealabil, Înalta Curte reține că excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Consiliul Concurenței, calificată ca fiind apărare de fond, nu este fondată. În susținerea acestei apărări recurenta pârâtă invocă faptul că acțiunea a fost admisă și actul contestat anulat, prin urmare nu mai justifică un interes în promovarea recursului. Înalta Curte constată că reclamanta are interes în promovarea prezentei căi de atac în raport de soluția pronunțată de instanța de fond care a admis acțiunea în parte, și a anulat decizia contestată din perspectiva unui singur motiv de nelegalitate, respingând, ca neîntemeiate, celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamantă. Potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. reclamanta are posibilitatea să atace considerentele hotărârii ce nu sunt favorabile părții, cu scopul de a obține înlăturarea și înlocuirea acestora cu considerentele proprii ale instanței de recurs, numai în această situație instanța de recurs având posibilitatea să analizeze și motivele de nelegalitate apreciate de instanța de fond ca neîntemeiate. 6.2.1 În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita soluționare a excepției tardivității cererii adiționale din data de 29.06.2017, prin încheierea din 14.09.2017. Prin notele de ședință depuse la data de 29.06.2017, reclamanta a invocat prescripția dreptului de a aplica sancțiunea impusă prin decizia atacată și încălcarea termenelor imperative de adoptare a deciziei. Prin încheierea din 14.09.2017, instanța de fond a admis excepția tardivității modificării acțiunii și a respins, în consecință, cererea modificatoare, reținând în esență că motivele de nelegalitate au fost invocate după expirarea termenului de 30 de zile de la comunicare prevăzut pentru atacarea deciziei de sancționare. În susținerea acestui motiv de recurs reclamanta invocă faptul că aceste apărări vizează nerespectarea unor norme de ordine publică respectiv prescripția aplicării sancțiunii și condițiile de cvorum, care puteau fi invocate și de instanță din oficiu, critici ce se regăsesc, de altfel, și în argumentele din acțiunea introductivă. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., criticile fiind nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. modificarea cererii de chemare în