ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 269 din 21.06.2018, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Timișoara și partea civilă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură București.

Prin decizia penală nr. 203/A din 27.02.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II a din C. proc. pen., a admis apelurile împotriva sentinței penale nr. 269 din 21.06.2018, pronunțate de Tribunalul Arad, a desființat sentința penală apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, fiind menținute toate actele de procedură întocmite în cauză cu excepția sentinței penale apelate.

Prin sentința penală nr. 67 din 09.03.2020, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare pentru faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, iar în temeiul art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A., la 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de prezentare documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene.

S-a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, inculpații B., A. C., D. și E., precum părțile civile Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Prin decizia penală nr. 142/A din 28.01.2021, Curtea de Apel Timișoara, printre altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 67/09.03.2020, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul x/2015

De asemenea, a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, inculpații C., D. și E., precum și de către părțile civile Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, fără însă a se modifica soluția în latura penală a cauzei față de inculpatul A..

Împotriva deciziei penale nr. 142/A din 28.01.2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, a formulat contestație în anulare, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 61/CA din 09 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 432 din C. proc. pen. cu trimitere la art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a admis contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 142/A din 28.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2015, a desființat, în parte, decizia penală nr. 142/A/28.01.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2015, respectiv în ceea ce îl privește pe contestatorul A. și rejudecând apelul declarat de acesta, în limitele motivului de contestație în anulare:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 67 din 09.03.2020, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, a desființat, în parte, sentința penală nr. 67 din 09.03.2020, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015 în ceea ce îl privește pe inculpatul A. și rejudecând, în latura penală, în limitele motivului de contestație în anulare:

În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (2) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. și art. 153, art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, a încetat procesul penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la săvârșirea infracțiunii de prezentare de documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Împotriva deciziei penale nr. 61/CA din data de 09 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală a formulat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara.

Prin încheierea din data de 21 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte, secția penală s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 61/CA din data de 09 martie 2023, pronunțate de către Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

S-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursului în casație, la completul C3, în compunere de 3 judecători și s-a fixat termen de judecată, la data de 20 septembrie 2023, cu citarea intimatului inculpat A. și asigurarea apărării.

Prin încheierea mai sus menționată, s-a constatat admisibilă cererea de recurs în casație formulată de procuror, reținându-se că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a criticat soluția de încetare a procesului penal din cuprinsul hotărârii recurate, considerând nelegală aplicarea cauzei care înlătură răspunderea penală prevăzute de art. 153 din C. pen. privind intervenirea prescripției răspunderii penale, astfel că, s-a apreciat că aceste motive invocate de procuror se circumscriu, din punct de vedere strict formal, cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casație subsumate cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, a susținut, cu privire la greșita încetare a procesului penal că instanța de apel în mod greșit a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., motivat de împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Procurorul a susținut că prin efectele pe care deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 le-au produs la nivelul normei (art. 155 alin. (1) din C. pen.), aceste dispoziții de drept penal substanțial au intrat sub incidența art. 5 din C. pen., deoarece de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, până la data modificării prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, textul legal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

În acest sens, a arătat că infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este sancționată de legiuitor cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, aceeași pedeapsă fiind aplicabilă și complicelui, conform art. 49 din C. pen.. Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani și se calculează, conform alin. (2), de la data emiterii facturii fiscale nr. x/17.05.2011 către S.C. F. S.R.L..

Așadar, a apreciat că termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul contestatorului A. s-a împlinit la data de 17.05.2019, anterior deciziei penale nr. 142/A din 28.01.2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2015.

S-a mai arătat că, prin ordonanța din data de 27.11.2015, s-a dispus extinderea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, inculpatului fiindu-i adusă la cunoștință fapta pentru care este cercetat. S-a apreciat că termenul de prescripție începe sa curgă de la data de 17.05.2011, data săvârșirii infracțiunii. Totodată, a menționat că termenul de a fost întrerupt la data de 27.11.2015.

Prin urmare, fiind deja întrerupt cursul prescripției anterior pronunțării și publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial nr. 218 din 25.06.2018, nu mai este incidență situația de vid legislativ generată de Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022. Procurorul a amintit că, în considerente acestei decizii, la paragraf 73, s-a arătat:

"... că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018 și până la intrarea în vigoare a unui act normativ 09.06.2022 care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea prescripției răspunderii penale".

A mai susținut că din jurisprudența Curții Constituționale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracțiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 și 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripție, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi contrabalansat de cerințele echității substanțiale. În acest sens, procurorul a făcut referire faptul că de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, a arătat că O.U.G. nr. 71/2022 a fost publicată anterior publicării deciziei CCR nr. 358/2022, deci anterior ca această decizie să poată produce efecte.

S-a mai evocat aceea că în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, deciziile instanței constituționale, dacă afectează aceste interese, devin inaplicabile.

Față de aceste aspecte, a susținut că se impunea ca instanța de control judiciar să acorde prioritate principiului supremației dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al ICCJ a lăsat neaplicată o alta decizie a CCR, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (decizia penala 41 din data de 07.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al I. C. civ..J).

În ședința de judecată din data de 01 noiembrie 2023, procurorul a făcut referire la decizia C 107/2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Examinând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen.. coroborat cu art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. și, implicit, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârșită de inculpatul A..

Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul a criticat decizia apelată, arătând în esență că, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripție al actelor de urmărire penală efectuate și care au fost comunicate inculpatului.

Prin decizia ce formează obiectul recursului în casație, instanța de apel a reținut că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de complicitate la săvârșirea infracțiunii de prezentare de documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cadrul primei campanii viticole din anii 2010-2011, inculpatul C. a apelat la inculpatul A. care era administrator la inculpata S.C. G. S.R.L. și i-a cerut ca societatea respectivă să emită o factură către S.C. F. S.R.L. în valoare de 372.000 RON pentru lucrări de pregătire a terenului care nu au fost efectuate în realitate de către inculpata S.C. G. S.R.L., această factură fiind depusă la APIA de către inculpatul C. în vederea obținerii de ajutor din fonduri europene. Inculpatul A. a cunoscut faptul că inculpatul C. are nevoie de o factură fictivă pe o valoare atât de mare, în vederea fraudării fondurilor europene, prin decontare ilegală de către APIA și a acceptat să-l ajute pe inculpat, astfel că S.C. G. S.R.L. a emis factura fiscală nr. x/17.05.2011 către S.C. F. S.R.L. în valoare de 372.000 RON pentru încasarea lucrărilor de nivelare și desfundat mecanic.

De asemenea, s-a mai reținut că inculpatul A. în calitate de profesionist -administrator al S.C. G. S.R.L., a știut că inculpatul C. îi solicită o factură fictivă în vederea justificării ajutorului financiar din fonduri europene la APIA, deoarece inculpatul C. nu putea avea alt interes pentru solicitarea unei facturi fictive pe o valoare atât de ridicată, și cu toate acestea inculpatul A. a emis factura respectivă cu scopul de a-l ajuta pe inculpatul C. să săvârșească infracțiunea. Curtea apreciază că nu i se poate reține răspunderea inculpatului A. doar pentru suma inserată pe factura fictivă, ci în calitate de complice, trebuie să i se rețină răspunderea pentru întreg prejudiciu constând în ajutorul financiar încasat fără drept de către S.C. F. S.R.L. din fonduri europene, acordat în cadrul Măsurii I din prima campanie, mai ales că factura fictivă de 372.000 RON are o pondere însemnată (reprezintă aproximativ o cincime) din sprijinul financiar de 1.916.267 RON

Instanța de apel, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la săvârșirea infracțiunii de prezentare de documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000

Procurorul a mai apreciat că termenele de prescripție a răspunderii penale, care au fost întrerupte prin acte de procedură efectuate în cauză, anterior datei de 25 iunie 2018, sunt și rămân întrerupte, de la acel moment începând să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale, cu consecința faptului că nu a intervenit prescripția răspunderii penale, astfel cum s-a reținut de către instanța de apel.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța de recurs în casație constată că solicitarea se bazează inclusiv pe hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție - Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU.

Cu privire la această din urmă susținere se precizează, prioritar, că invocarea hotărârii respective se circumscrie unui argument suplimentar în susținerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație.

În legătură cu acest argument, se notează că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate; pentru modificările intervenite după pronunțarea hotărârii definitive, C. proc. pen. reglementând alte remedii procesuale, cum ar fi contestația la executare sau contestația în anulare.

Astfel, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ. Ca atare, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, hotărârea Curții Europene de Justiție - Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate. Așadar, legalitatea soluției de încetare a procesului penal din data de 09.03.2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.

Astfel, la momentul pronunțării deciziei atacate, calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanța supremă prin decizia amintită, atrăgea incidența principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție - Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, cât și prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenței obligatorii menționate.

În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din Hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speță, în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.".

De altfel, acest raționament este reluat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

În privința importanței pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04).

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel, instanța nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

În limitele procesuale menționate, instanța de recurs în casație constată că, raportat la perioadele în care au fost săvârșite infracțiunea de complicitate la săvârșirea infracțiunii de prezentare de documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, prescripția răspunderii penale a fost considerată intervenită, în mod corect, prin raportare la termenul general de prescripție și data soluționării definitive a apelului, când a fost pronunțată decizia penală nr. 61/CA din data de 09 martie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, ținând seama de considerentele deciziei nr. 67/25.10.2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, avute în vedere de instanța de apel.

Se reamintește că, prin decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta este lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31).

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale s-a statuat că Decizia nr. 297/2018 a instanței de contencios constituțional a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (paragraful 61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72).

De la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale", rămânând incidente termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74).

Prin deciza nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

În consecință, având în vedere aspectele reținute cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, instanța de recurs în casație constată că, instanța de apel a considerat în mod legal că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor de prescripție generală a răspunderii penale, prevăzute de art. 154 din C. pen.

Conform art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, pentru infracțiunea de complicitate la prezentarea de documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârșită de inculpatul A., (în anul 2011, data emiterii facturii fiscale nr. x/17.05.2011), pentru care art. 155 C. pen. prevede un termen de prescripție generală a răspunderii penale de 8 ani, era împlinit termenul de prescripție generală a răspunderii penale la data pronunțării deciziei în apel. Or, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt împlinite.

În aceste condiții, este neîntemeiat motivul de recurs în casație prin care procurorul a invocat neintervenirea prescripției răspunderii penale prin prisma faptului că a fost întrerupt cursul termenului prescripției răspunderii penale, pentru cele două infracțiuni în discuție, și ar fi trebuit calculat termenul de prescripție specială a răspunderii penale, iar nu cel al prescripției generale a răspunderii penale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 61/CA din data de 09 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat A..

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul A., în cuantum de 350 RON, va rămâne în sarcina statului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 61/CA din data de 09 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 decembrie 2023.

Opinie separată

Cu opinie separată, în sensul admiterii recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și desființării deciziei penale recurate și menținerii soluției dispuse prin decizia penală nr. 142/A din data de 28.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2015.

Istoric dosar. Prin sentința penală nr. 269 din 21.06.2018, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Prin decizia penală nr. 203/A din 27.02.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II a din C. proc. pen., a admis apelurile împotriva sentinței penale nr. 269 din 21.06.2018, pronunțate de Tribunalul Arad, a desființat sentința penală apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, fiind menținute toate actele de procedură întocmite în cauză cu excepția sentinței penale apelate.

Prin sentința penală nr. 67 din 09.03.2020, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare pentru faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, iar în temeiul art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A., la 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de prezentare documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene și a dispus suspendarea executării.

Prin decizia penală nr. 142/A din 28.01.2021, Curtea de Apel Timișoara, printre altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 67/09.03.2020, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul x/2015, soluția fașă de acesta rămânând nemodificată.

Prin decizia penală nr. 61/CA din 09 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a fost admisă contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 142/A din 28.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2015, s-a desființat, în parte, decizia penală și, rejudecând, a fost desființată, în parte, sentința penală nr. 67 din 09.03.2020, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015 și, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (2) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. și art. 153, art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, a încetat procesul penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la săvârșirea infracțiunii de prezentare de documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Contestația în anulare a fost pronunțată la data de 09 martie 2023, după sesizarea CJUE la data de 22 februarie 2023, sesizare transmisă tocmai în contextul judecării unei contestații în anulare pentru infracțiuni ce implicau interesele financiare ale Uniunii și în contextul în care problematica evocată de instanța de trimitere făcea referire la aceea că Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale sunt susceptibile să afecteze un "număr considerabil de cauze", inclusiv cauze soluționate prin pronunțarea unor hotărâri definitive de condamnare, care ar putea fi repuse în discuție prin intermediul unor căi de atac extraordinare, precum cele în discuție în litigiul principal (paragraf 89).

Prin încheierea din data de 21 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte, secția penală s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională.

Problematica în cauză

În dezacord cu opinia majoritară apreciez că, în cauză, natura infracțiunii și interpretarea oferită de instanța de la Luxemburg (CJUE) prin hotărârea din 24 iulie 2023 impunea constatarea aplicării în mod greșit a instituției prescripției răspunderii penale cu consecința menținerii deciziei nr. 142/A din data de 28.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Dezacordul poartă, în esență, asupra efectelor hotărârii Curții Europene de Justiție (Marea Cameră), în cauza C-107/23 PPU pronunțată la data de 24 iulie 2023, în ipoteza în care soluția de condamnare definitivă a fost modificată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, soluționată după sesizarea CJUE și asupra admisibilității și eficienței recursului în casație exercitat față de o decizie pronunțată în cadrul contestației în anulare ce a schimbat soluția definitivă din condamnare în încetarea procesului penal.

Deciziile Curții Constituționale și Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

În jurisprudența obligatorie și relevantă a Curții Constituționale, concretizată în Deciziile nr. 297/2018 (publicată în M.O. partea I nr. 518 din 25 iunie 2018) și nr. 358/2022 (publicată în M.O. partea I nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a statuat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în varianta normativă în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, au avut conținutul "Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea", fără a cuprinde vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție.

Instanța de control constituțional a reținut că: (...) trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară și previzibilă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost sancționate prin Decizia nr. 297/2018 (...). În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (...). Așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale (Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 358/2022, par. 60, par. 73, par. 76).

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, de asemenea cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prin hotărârea din 24 iulie 2023, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră a pronunțat în cauza C-107/23 PPU [Lin]:,,1) Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale ale acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

2) Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct."

În considerentele hotărârii s-a arătat că: adoptarea unor norme care guvernează prescripția răspunderii penale pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii intra, la data faptelor din litigiul principal, în competența statelor membre. Totuși, în exercitarea acestei competențe, statele respective sunt ținute să respecte obligațiile care le sunt impuse de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimševičs și BCE/Letonia, C 202/18 și C 238/18, EU:C:2019:139, punctul 57, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 216]. (par. 82)

În al doilea rând, articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv fraudele în domeniul TVA ului, se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, care includ, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, și anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50 000 de euro, pedepse privative de libertate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C 574/15, EU:C:2018:295, punctul 36 și jurisprudența citată). (par. 85)

Din elementele care precedă se poate deduce că situația juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale. (par. 91); Or, existența unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, astfel cum au fost amintite la punctele 83-86 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 203) (par. 92)

În consecință, revine, în principiu, instanțelor naționale sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE și din articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF, precum și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care, în cadrul unei proceduri care privește fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum și jurisprudența citată). (par. 97)

În consecință, obligația instanțelor naționale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă. (par. 109)

În asemenea împrejurări, ținând seama de necesara punere în balanță a acestui din urmă standard național de protecție, pe de o parte, și a dispozițiilor articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212). (par. 123)

În consecință, este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale. (par. 124)

Noțiunea de fraudă gravă și baza factuală reținută în cauză

În cauza de față, instanța de apel a reținut că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de complicitate la prezentarea de documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cadrul primei campanii viticole din anii 2010-2011, inculpatul C. a apelat la inculpatul A. care era administrator la inculpata S.C. G. S.R.L. și i-a cerut ca societatea respectivă să emită o factură către S.C. F. S.R.L. în valoare de 372.000 RON pentru lucrări de pregătire a terenului care nu au fost efectuate în realitate de către inculpata S.C. G. S.R.L., această factură fiind depusă la APIA de către inculpatul C. în vederea obținerii de ajutor din fonduri europene. Inculpatul A. a cunoscut faptul că inculpatul C. are nevoie de o factură fictivă pe o valoare atât de mare, în vederea fraudării fondurilor europene, prin decontare ilegală de către APIA și a acceptat să-l ajute pe inculpat, astfel că S.C. G. S.R.L. a emis factura fiscală nr. x/17.05.2011 către S.C. F. S.R.L. în valoare de 372.000 RON pentru încasarea lucrărilor de nivelare și desfundat mecanic.

De asemenea, s-a mai reținut că inculpatul A., în calitate de profesionist-administrator al S.C. G. S.R.L., a știut că inculpatul C. îi solicită o factură fictivă în vederea justificării ajutorului financiar din fonduri europene la APIA, deoarece inculpatul C. nu putea avea alt interes pentru solicitarea unei facturi fictive pe o valoare atât de ridicată, și cu toate acestea inculpatul A. a emis factura respectivă cu scopul de a-l ajuta pe inculpatul C. să săvârșească infracțiunea. Curtea apreciază că nu i se poate reține răspunderea inculpatului A. doar pentru suma inserată pe factura fictivă, ci în calitate de complice, trebuie să i se rețină răspunderea pentru întreg prejudiciu constând în ajutorul financiar încasat fără drept de către S.C. F. S.R.L. din fonduri europene, acordat în cadrul Măsurii I din prima campanie, mai ales că factura fictivă de 372.000 RON are o pondere însemnată (reprezintă aproximativ o cincime) din sprijinul financiar de 1.916.267 RON.

Astfel, se constată că obiectul cauzei îl constituie infracțiunea de complicitate la prezentarea de documente inexacte pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ce face parte din Secțiunea a 4

1

- a "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".

Prejudiciul cauzat urmare a infracțiunii săvârșite, astfel cum a fost reținut de instanța de apel, este superior sumei de 50.000 euro, impus de articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF, astfel încât, infracțiunea ce constituie obiectul prezentei cauze intră sub incidența deciziei CJUE menționate.

Convenția PIF instituie obligația statelor membre de a pedepsi cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive cel puțin cazurile de fraudă gravă și, definește ca fiind "gravă" orice fraudă mai mare de 50.000 euro. Directiva a înlocuit Convenția PIF începând cu data de 6 iulie 2019, astfel că aplicabilitatea sa se va evalua de la acest moment pentru viitor. În cauza pendinte faptele sunt săvărșite în anul 2011, astfel că este aplicabilă Convenția