ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 808/2023

Ședința publică din data de 05 decembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (1) și (2) C. proc. pen.. formulată de recurentul A..

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a constatat că excepția de neconstituționalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul inculpat A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea recursului în casație formulat de aceasta împotriva deciziei penale nr. 953/A din data de 10 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

S-a menționat că prin încheierea din 12 octombrie 2023 Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei anterior menționate, exclusiv sub aspectul cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., prin prisma căruia recurentul a invocat judecarea cauzei în fond și în apel de către o instanță necompetentă în raport cu calitatea de personal de specialitate juridică asimilat magistraților, fiind asimilat procurorului cu grad profesional de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care o deținea atât la momentul săvârșirii faptelor deduse judecății, cât și în cursul judecății, și cu dispozițiile art. 40 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.

Excepția de neconstituționalitate a vizat dispoziții legale în vigoare, respectiv art. 40 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., care nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituționale. Astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior textul de lege criticat.

În ceea ce privește, însă, examenul legăturii excepției cu cauza, Înalta Curte a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Or, condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză nu este, însă, îndeplinită în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte a reținut ca relevante în acest sens Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), și Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]" (paragraful 52); Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018).

În contextul jurisprudențial anterior expus, reținând, pe de o parte, specificul excepției de neconstituționalitate (mijloc de apărare recunoscut de lege părților, prin care se tinde la evitarea tranșării definitive a unui raport juridic de conflict în baza unei norme neconstituționale) și, pe de altă parte, natura textului de lege criticat, care, fiind normă de drept procesual, este de aplicare imediată, deci nu retroactivează, Înalta Curte a constatat că, fiind invocat direct în faza căii extraordinare de atac a recursului în casație (ulterior, așadar, soluționării definitive a cauzei) prezentul demers judiciar al recurentului inculpat A. nu are aptitudinea funcțională de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii definitive din procesul principal.

Curtea Constituțională a subliniat în jurisprudența sa că, "în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecați care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată." (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016).

Tot astfel, Curtea a mai reținut, într-o altă cauză, că "autorul excepției de neconstituționalitate nu are un interes real în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia (...)." (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).

S-a apreciat că aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepției de neconstituționalitate ar servi doar unui interes general, iar nu și cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar putea produce vreo consecință juridică. În prezenta cauză, soluționată definitiv în baza unor norme ce s-au bucurat de prezumția de constituționalitate, invocarea neconstituționalității acestor dispoziții abia ulterior rezolvării definitive a cauzei tinde la transformarea, în mod nepermis, a controlului de constituționalitate într-un instrument juridic abstract.

Împotriva încheierii din 23 noiembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, a formulat recurs inculpatul A..

În cererea scrisă, recurentul a susținut că este îndeplinită condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, arătând că primul motiv de recurs în casație este întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.. raportat la încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) și (2) C. proc. pen.. și tinde la admiterea recursului declarat, casarea deciziei penale nr. 953/A din 10 mai 2023, pronunțate de către Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2018, a sentinței penale nr. 500/F din 12 februarie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția penală, în dosarul nr. x/2018 și a încheierii de cameră preliminară din data de 15 octombrie 2018 a Tribunalului București, secția I penală, în aceeași cauză. În situația admiterii excepției de neconstituționalitate invocată ar însemna că art. 40 alin. (1) și (2) C. proc. pen.. este neconstituțional în măsura în care competența de primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și cea privind competența instanței de apel nu sunt reținute și față de personalul de specialitate juridică asimilat procurorilor cu grad profesional de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Condiția din art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este îndeplinită doar prin dovedirea existenței legăturii dintre norma juridică criticată ca fiind neconstituțională și soluționarea cauzei în orice fază a litigiului, oricare ar fi obiectul acesteia. Recurentul a susținut că în măsura în care instanța ar sesiza Curtea Constituțională, iar aceasta din urmă ar declara neconstituțional art. 40 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., ar fi incidente prevederile art. 452 alin. (1) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. privind revizuirea, cale de atac extraordinară care reprezintă o fază a litigiului în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Examinând încheierea recurată, în raport cu motivele invocate de recurentul A., Înalta Curte constată următoarele:

Art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerințe:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Acest text de lege instituie o obligație în sarcina instanței de a verifica legalitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanța de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În ceea ce privește existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală (nepublicată) s-au reținut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."

Din cele ce preced rezultă că, în speță, excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție are în vedere neconstituționalitatea art. 40 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că dosarul în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate a avut ca obiect cererea de recurs în casație formulat de A. împotriva deciziei penale nr. 953/A din data de 10 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, cererea a fost întemeiată pe dispoziiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., prin prisma cărora recurentul a invocat judecarea cauzei în fond și în apel de către o instanță necompetentă în raport de calitatea de personal de specialitate juridică asimilat magistraților.

În raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a statuat că, prin admiterea excepției, deciziile de constatare a neconstituționalității pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes (Decizia nr. 169 din 02 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000).

Totodată, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 08 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).

În cauză nu există o legătură efectivă și necesară între pronunțarea unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, inculpatul nejustificând un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

Raportat la speța de față, în acord cu prima instanță, se apreciază că o eventuală soluție de admitere a acestei excepții de neconstituționalitate ar servi doar unui interes general, iar nu și cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar putea produce vreo consecință juridică. Fiind invocată în calea extraordinară a recursului în casație, soluționarea unei potențiale excepții nu produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Pentru a produce consecințe juridice, o atare excepție de neconstituționalitate trebuia invocată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018 prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018 prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 decembrie 2023.