ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2147/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra contestației în anulare, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 1090 din 18 mai 2022, Înalta Curte de Casație, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021, încheierii din 11 mai 2021 și deciziei civile nr. 72 din 11 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Prin contestația în anulare declarată la 13 februarie 2023, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2023, contestatorii B. și A., în contradictoriu cu intimații C. și D., au solicitat admiterea căii de atac, cu consecința anulării deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Contestatorii și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 508 alin. (2) pct. 1, pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

Prin prisma motivului prevăzut de art. 508 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au susținut, în esență, că semnarea deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, de către președintele secției în locul președintelui completului, pensionat, încalcă prevederile art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, contestatorii au arătat că semnarea hotărârii intră în noțiunea "alcătuirea instanței", iar potrivit art. 176 pct. 4 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor legale referitoare la compunerea sau constituirea instanței atrage nulitatea deciziei, necondiționată de existența unei vătămări.

Au mai învederat că pe exemplarul deciziei care le-a fost comunicat nu se regăsește mențiunea prevăzută de art. 426 alin. (4) C. proc. civ., și anume nu este menționată cauza care a determinat împiedicarea președintelui completului să semneze hotărârea, astfel că nu au beneficiat de un proces echitabil, cauza nefiind soluționată de un complet alcătuit potrivit legii.

Prin prisma motivului prevăzut de art. 508 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., au susținut, în esență, că dezlegarea dată celor trei recursuri este rezultatul mai multor erori materiale. În dezvoltarea acestui motiv, contestatorii au menționat că instanța de recurs a săvârșit erori materiale esențiale care au determinat pronunțarea unei soluții greșite, față de actele existente la dosar.

Sub un prim aspect, au arătat că instanța de recurs a săvârșit o eroare materială, deoarece a reținut în mod greșit că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (6) din noul C. civ., reținând că litigiul este grefat pe raporturi juridice contractuale, iar nu pe raporturi de proprietate, deși, în aprecierea contestatorilor, potrivit actelor existente la dosar, litigiul este grefat pe raporturi de proprietate.

O altă eroare materială, în opinia contestatorilor, este evidențiată în considerentele prin care instanța de recurs a reținut că, prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006, debitorul a fost obligat să plătească, sub forma unor prestații periodice, o sumă de bani cu titlu de despăgubiri echivalente, în condițiile în care prin decizia menționată tribunalul a decis doar transformarea obligației de întreținere în echivalent bănesc.

Contestatorii au mai susținut că instanța de recurs a săvârșit erori materiale reținând greșit că este deplin legală deducția instanței de apel în sensul că prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006 a fost stabilită în sarcina pârâților debitori o obligație divizibilă conjunctă, că indivizibilitatea obligației de întreținere nu subzistă după transformarea în echivalent bănesc, precum și că prestarea întreținerii este susceptibilă de executare parțială.

În opinia acestora, o altă eroare materială săvârșită de instanța de recurs se relevă din considerentele prin care s-a reținut că executarea obligației de înmormântare, astfel cum a fost asumată contractual, potrivit datinilor și obiceiurilor creștinești, nu poate fi extinsă la pomenirile și ritualurile ulterioare înhumării.

Contestatorii au apreciat că, în mod greșit, instanța de recurs a validat raționamentul instanțelor de fond referitor la respingerea acțiunii, ca prescrisă, pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 4 februarie 2013 și 14 februarie 2014.

Au mai învederat că instanța de recurs a săvârșit o eroare materială reținând că recurenții au susținut încălcarea regulilor devoluțiunii, prin neexaminarea în mod real a criticilor formulate în cuprinsul dosarul Curții de Apel Craiova.

Prin prisma motivului prevăzut de art. 508 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au susținut, în esență, că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., invocate prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021 a Curții de Apel Timișoara, raportat la considerentele greșite, formale și generice din decizia contestată, care nu pot constitui motive de fapt și de drept în înțelesul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce atrage nulitatea deciziei contestate.

În ceea ce privește al treilea motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că toate considerentele citate din această perspectivă fac dovada omisiunii instanței de recurs de a cerceta: - criticile aduse modului de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune; - criticile aduse instanței de apel cu privire la validarea concluziei primei instanțe, potrivit cu care nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale și delictuale; și criticile aduse reținerii greșite a autorității de lucru judecat.

Au mai invocat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate prin recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare din 11 mai 2022, precum și motivele de casare formulate prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 72 din 11 mai 2021, prin care a fost completată decizia nr. 27 din 23 februarie 2021 a Curții de Apel Timișoara, raportat la considerentele greșite, formale și generice din decizia contestată.

În susținerea acestui motiv de contestație în anulare, contestatorii au redat considerentele instanței de recurs, pe care le apreciază ca fiind greșite și formale, afirmând că nu pot constitui veritabile motive de fapt și de drept în sensul exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

3.1 Întâmpinarea formulată de intimați

Intimații C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației în anulare și menținerea deciziei contestate, formulând următoarele apărări:

În ceea ce privește primul motiv al contestației în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., au arătat că acesta este inadmisibil, având în vedere că decizia a fost semnată cu respectarea dispozițiilor art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

În referire la al doilea motiv al contestației în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., au susținut că soluția pronunțată în recurs nu este rezultatul unei erori materiale. În opinia intimaților, contestatorii admit că "eroarea materială" constă mai degrabă în aprecierea greșită a probelor și a dispozițiilor legale, aspect care reiese din expresia "față de actele existente la dosar", folosită la fiecare punct al acestui motiv de contestație.

Cu privire la cel de-al treilea motiv al contestației în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., au învederat că în cuprinsul cererii, contestatorii au redat pasaje din decizia contestată, astfel că rezultă indubitabil că instanța de recurs a cercetat toate motivele de casare invocate.

Intimații au mai apreciat că, prin numeroasele cereri formulate, contestatorii săvârșesc un abuz de drept procesual, motiv pentru care solicită aplicarea unei amenzi judiciare în temeiul art. 187 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

3.2 Răspunsul la întâmpinare formulat de contestatori

Contestatorii au formulat răspuns la întâmpinarea intimaților, prin care au invocat nulitatea absolută a întâmpinării, în temeiul art. 178 alin. (1) C. proc. civ., întrucât actul de procedură nu îndeplinește cerințele art. 205 alin. (1) C. proc. civ., de a fi actul de procedură prin care intimații se apără în fapt și în drept și de a cuprinde răspunsul la toate motivele de fapt și de drept ale contestației în anulare.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prealabil, în ceea ce privește "cererea modificatoare" transmisă la 2 mai 2023, se constată că, la termenul din 4 mai 2023, contestatoarea B. a precizat că această cerere nu modifică, ci completează aspectele principale, invocate prin contestația în anulare.

Înalta Curte reține că a fost legal învestită cu examinarea motivelor formulate în cuprinsul contestației în anulare înregistrate la 15 februarie 2023, întrucât, potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. civ., contestația în anulare se motivează, sub sancțiunea nulității, în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii contestate, care în cauză s-a realizat la 30 ianuarie 2023.

Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în esență, contestatorii au susținut că semnarea deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, de către președintele secției în locul președintelui completului, pensionat, încalcă prevederile art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

Acest prim motiv de contestație în anulare specială acoperă două ipoteze distincte. Prima ipoteză tratează situația hotărârilor pronunțate în recurs de către o instanță necompetentă absolut, fiind necesar ca în fața instanței de recurs să se fi invocat excepția de necompetență, iar aceasta să fi omis să se pronunțe asupra acesteia, în timp ce a doua ipoteză privește situația în care hotărârea instanței de recurs a fost dată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, cu condiția ca partea să fi invocat excepția incidentă, iar instanța de recurs să fi omis să o soluționeze.

În litigiul pendinte, contestatorii susțin incidența acestui motiv de contestație prin prisma ipotezei referitoare la încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, afirmând că semnarea deciziei contestate de către președintele secției în locul președintelui completului, pensionat, încalcă prevederile art. 426 alin. (4) C. proc. civ., însă împrejurarea învederată nu relevă o încălcare a normelor care reglementează compunerea sau constituirea instanței care a pronunțat decizia.

Înalta Curte reține că în conceptul de alcătuire a instanței și în sfera acestui motiv de contestație în anulare intră orice neregularități privitoare la compunerea sau constituirea instanței de recurs. Ca exemple care conturează neregularitățile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. au fost vizate următoarele situații: participarea la judecată a unui judecător incompatibil, judecarea cauzei de un complet format dintr-un număr de membri necorespunzător celui prevăzut de lege, alcătuirea completului cu un judecător suspendat ori eliberat din funcție, neparticiparea procurorului la judecată, atunci când legea impune obligativitatea concluziilor sale, neparticiparea la ședința de judecată a grefierului sau, după caz, a magistratului-asistent.

Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 26/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 755 din 17 septembrie 2019, aceste ipoteze au un caracter exemplificativ, dar pentru a aprecia dacă altele intră în sfera de aplicare a textului legal supus interpretării trebuie pornit de la conținutul concret al normei, care leagă neregularitățile în discuție de data pronunțării hotărârii. Cu alte cuvinte, calea de atac a contestației în anulare nu este deschisă decât dacă momentul până la care neregularitățile au subzistat este cel al pronunțării hotărârii.

Interpretarea gramaticală a textului legal impune o atare concluzie, extinderea aplicării sale pentru o etapă ulterioară pronunțării, cea a redactării hotărârii și a semnării ei, golind de înțeles condiția pe care art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. o impune, și anume cea a invocării în recurs a excepției corespunzătoare, care rămâne însă nesoluționată.

Reiese astfel că nu se poate circumscrie motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. o pretinsă încălcare a normelor referitoare la semnarea hotărârii.

Prin urmare, neregulile pretinse de contestatori în legătură cu semnarea deciziei contestate nu privesc alcătuirea instanței în etapa recursului. De altfel, aceștia nici nu au invocat în fața instanței de recurs excepția privind nelegala alcătuire a instanței.

În acest context trebuie amintit că etapa redactării și semnării hotărârii succedă, în mod firesc, pronunțării acesteia. După redactare, hotărârea este semnată de judecător ori de membrii completului colegial, precum și de către grefier, iar la Înalta Curte de Casație și Justiție, și de magistratul-asistent.

Hotărârea se întocmește în două exemplare originale, unul care se atașează la dosarul cauzei și unul care se depune la dosarul de hotărâri al instanței, astfel cum stipulează art. 426 alin. (6) C. proc. civ. Contrar susținerilor contestatorilor, trebuie semnate doar cele două exemplare originale ale hotărârii la care se referă art. 426 alin. (6) C. proc. civ., iar nu și exemplarele care urmează a fi comunicate părților.

În cazul în care, după pronunțare, vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, din diverse motive (concediul în diversele lui forme, suspendarea, demisia, pensionarea, decesul), dispozițiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ. înlătură ipoteza unei neregularități derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflați într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina președintelui completului sau, dacă și acesta se află într-o situație similară, a președintelui instanței obligația de a semna hotărârea. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

Tocmai de aceea, semnarea hotărârii în condițiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ. nu determină aplicarea sancțiunii nulității, instituită, de altfel, de art. 401 alin. (2) din același cod, în mod exclusiv, pentru ipoteza nesemnării minutei.

Înalta Curte constată că nu este incident nici motivul de contestație în anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

În ceea ce privește semnificația conceptului de eroare materială, cuprins în dispozițiile menționate anterior, Înalta Curte amintește că aceasta a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial, prin opoziție cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural, sau situații în care se confundă sau se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, astfel încât, în acest cadru procesual, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, pe această cale neputând fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de aplicare a normelor de procedură civilă sau de interpretare a unor dispoziții legale, cum se pretinde în prezenta cauză.

Contestatorii au apreciat, în esență, că instanța de recurs a săvârșit greșeli materiale când a reținut următoarele: - nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (6) din noul C. civ., deoarece litigiul este grefat pe raporturi juridice contractuale, iar nu pe raporturi de proprietate; - prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006 debitorul a fost obligat să plătească, sub forma unor prestații periodice, în condițiile în care prin decizia menționată s-a decis doar transformarea obligației de întreținere în echivalent bănesc; - este deplin legală deducția instanței de apel în sensul că prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006 a fost stabilită în sarcina pârâților debitori o obligație divizibilă conjunctă, - indivizibilitatea obligației de întreținere nu subzistă după transformarea în echivalent bănesc, precum și că prestarea întreținerii este susceptibilă de executare parțială; - executarea obligației de înmormântare, astfel cum a fost asumată contractual, potrivit datinilor și obiceiurilor creștinești, nu poate fi extinsă la pomenirile și ritualurile ulterioare înhumării; - validarea raționamentului instanțelor de fond referitor la respingerea acțiunii, ca prescrisă, pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 4 februarie 2013 și 14 februarie 2014; - recurenții au susținut încălcarea regulilor devoluțiunii, prin neexaminarea în mod real a criticilor formulate în cuprinsul dosarul Curții de Apel Craiova.

Înalta Curte constată că aspectele expuse de contestatori nu reprezintă greșeli materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât se critică raționamentul logico-juridic al instanței de recurs în ceea ce privește respectarea normelor de procedură civilă și interpretarea și aplicarea normelor de drept material aplicabile raportului juridic dedus judecății, susținerile contestatorilor reprezentând nemulțumiri cu privire la soluția pronunțată în cauză.

Însă, pe calea extraordinară a contestației în anulare nu se mai poate pune în discuție modul în care a raționat instanța de recurs sau argumentele ce au fost avute în vedere, întrucât s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Astfel, întrucât contestația în anulare este o cale de atac de retractare, și nu de reformare a unei decizii definitive, aceasta nu poate pune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greșeli materiale care, în realitate, vizează pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererilor de recurs. Astfel, realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestatori ar echivala cu o nouă judecată în recurs, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea atacată.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Astfel, dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la Convenție, care prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al Statelor Contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Hotărârea pronunțată în Cauza Brumărescu contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 758/28 noiembrie 2001, alin. (61).

Așadar, aspectele evocate de către contestatori nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., raționamentul instanței de recurs neavând ca situație premisă o împrejurare ce poate fi calificată drept o eroare materială, ci a reprezentat rezultatul unui proces de evaluare a criticilor de nelegalitate a hotărârilor atacate, iar concluziile cu privire la respectarea exigențelor de motivare a hotărârii, aplicarea corectă a normelor de procedură și interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente nu pot fi cenzurate pe calea formulării unei contestații în anulare.

În referire la cel de-al treilea motiv de contestație în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au invocat omisiunea instanței de recurs de a cerceta: - motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., invocate prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021 a Curții de Apel Timișoara; - motivele de casare invocate prin recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare din 11 mai 2022, precum și motivele de casare formulate prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 72 din 11 mai 2021, prin care a fost completată decizia civilă nr. 27 din 23 februarie 2021 a Curții de Apel Timișoara, raportat la considerentele greșite, formale și generice din decizia contestată.

Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestație în anulare este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute expres și limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină.

Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de nelegalitate, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs.

Având în vedere aceste repere, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivarea hotărârii judecătorești conține la subsecțiunea II.1., destinată examinării legalității deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021, o amplă analiză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în urma căreia instanța de recurs a stabilit că sunt nefondate toate motivele de recurs, context în care nu se verifică omisiunea cercetării motivelor de recurs formulate cu privire la această decizie.

În referire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contestatorii apreciază că toate considerentele pe care le-au redat din această perspectivă fac dovada omisiunii instanței de recurs de a cerceta criticile aduse modului de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune și criticile aduse instanței de apel cu privire la validarea concluziei primei instanțe, potrivit cu care nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale și delictuale. În același context, au susținut și omisiunea instanței de recurs de a cerceta criticile aduse reținerii greșite a autorității de lucru judecat.

Verificând decizia atacată sub aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns criticilor relative la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, constatând că "este legal raționamentul instanței de apel care a validat soluția de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă pentru perioada 4.02.2013 - 14.02.2014, reținând judicios regula specială în materia prestațiilor succesive (reglementată deopotrivă în art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cât și în art. 2526 teza I din noul C. civ.), potrivit cu care curge un termen de prescripție distinct pentru fiecare prestație de la data la care revine exigibilă."

De asemenea, cercetarea instanței de recurs a vizat și criticile privind concluzia instanțelor de fond în sensul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale și delictuale. În considerentele deciziei contestate s-a reținut că aceste critici "au fost invocate pur formal, câtă vreme nu sunt aduse în discuție argumente punctuale de nelegalitate prin care să se arate în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel. Ca atare, simpla afirmație în sens contrar nu atrage obligația instanței de recurs de analiză și de răspuns asupra acestora, întrucât aparența de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat." Prin urmare, verificând modul în care aceste critici au fost formulate, instanța de recurs a constatat că nu este învestită în mod legal să analizeze legalitatea deciziei recurate prin prisma acestora, deoarece acestea nu relevă argumente de nelegalitate.

Înalta Curte reține că nu se verifică nici omisiunea instanței de recurs de a cerceta criticile aduse reținerii greșite a autorității de lucru judecat, acestea fiind încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (5) și (7) C. proc. civ., în considerentele deciziei contestate reținându-se următoarele: "în funcțiunea extinctivă, negativă, autoritatea de lucru judecat este supusă condiției identității de elemente, iar în speță este îndeplinită inclusiv identitatea de părți și cauză pentru prestațiile anterioare datei de 4.02.2013, în raport cu hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în dosarele nr. x/2007, nr. y/2010 și nr. 5933/215/2013. Recurenții ignoră faptul că efectul de lucru judecat îi vizează în calitatea acestora de succesori ai autoarei creditoare E., parte litigantă în litigiile anterioare, și că precedentele acțiuni în rezoluțiune au fost fundamentate pe aceeași pretinsă neexecutare culpabilă a obligației de întreținere.

Pe de altă parte, din perspectiva funcțiunii pozitive a autorității de lucru judecat, în mod legal a fost observată și integrată în raționamentul juridic al instanței de apel tranșarea definitivă, pentru perioada de referință, a chestiunii litigioase referitoare la caracterul nefondat al pretinsei neexecutări culpabile imputate pârâților debitori."

În ceea ce privește motivele de casare invocate în legătură cu decizia civilă nr. 72 din 11 mai 2021, Înalta Curte observă că motivarea hotărârii judecătorești conține la subsecțiunea II.3., destinată examinării legalității acestei hotărâri, o amplă analiză prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în urma căreia instanța de recurs a stabilit că sunt nefondate toate motivele de recurs, astfel că nu se verifică nici omisiunea cercetării motivelor de recurs formulate cu privire la această decizie.

De asemenea, se constată că motivarea hotărârii judecătorești conține la subsecțiunea II.2., destinată examinării legalității încheierii din 11 mai 2011, o amplă verificare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în urma căreia instanța de recurs a stabilit că sunt nefondate toate criticile, prin urmare nu se verifică omisiunea cercetării motivelor de recurs invocate în legătură cu această hotărâre.

De altfel, în dezvoltarea acestui motiv de contestație în anulare, contestatorii au indicat că, raportat la considerentele greșite, formale și generice din decizia contestată, care nu pot constitui motive de fapt și de drept în înțelesul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituția României și al art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, intervine nulitatea deciziei contestate. Deși contestatorii pretind că instanța a omis să le analizeze motivele de recurs, în susținerea acestui motiv de contestație în anulare au citat/redat chiar considerentele prin care s-a răspuns motivelor de casare pe care le-au invocat. Rezultă astfel că, în realitate, aceștia nu critică omisiunea de analiză a motivelor de casare, ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanța de recurs și de motivarea hotărârii.

Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia, întrucât ține de esența judecății, concluzia contrară ar presupune că în cadrul contestației în anulare s-ar putea urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, Înalta Curte urmează a dispune obligarea contestatorilor B. și A. la plata sumei de 5.070 RON către intimații D. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului și cheltuielile de transport, conform înscrisurilor justificative depuse .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe contestatorii B. și A. la plata sumei de 5.070 RON către intimații D. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.