ÎCCJ, decizie (scj.ro #213662)

Hotărârea pronunțată, în fond, de Tribunalul București-Secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1952 din 19.12.2017, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta pârâtă D. S.A., astfel cum a fost modificată, ca nefondată, și a respins cererea conexă, ca nefondată. Urmare a cererii formulate de D. SA privind completarea sentinței civile nr. 1952 din 19.12.2017, sub argumentația că instanța nu s-a pronunțat pe un capăt de cerere principal, respectiv cel privind stabilirea servituții de trecere, prin sentința nr. 1147 din 10.05.2018, Tribunalul București a respins, ca nefondată cererea de completare a sentinței civile nr. 1952/2017. Împotriva încheierii de ședință din 05.12.2017 și a sentinței civile nr. 1952/2017 pronunțate de Tribunalul București, la 02.04.2018, a declarat apel reclamanta (pârâtă în cererea conexă) D. S.A., prin care a solicitat fie trimiterea spre rejudecare primei instanțe, fie reținerea cauzei și schimbarea încheierii din 05.12.2017 și a hotărârii subsecvente, în sensul anulării cererii formulate de A., schimbarea încheierii de ședință din 05.12.2017 în privința excepției lipsei capacității de folosință a A. și a decăderii D. din proba cu expertiză, precum și schimbarea, în parte, a sentinței civile, în sensul admiterii cererii principale, formulate de D., astfel cum a fost modificată. Împotriva sentinței civile nr. 1952/2017 pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, au declarat apel și pârâții (reclamanți în acțiunea conexă) C., B. și A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacare, în sensul admiterii cererii conexe și constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, ca efect al accesiunii imobiliare. Totodată, la 29.06.2018, reclamanta D. S.A. a declarat apel și împotriva sentinței civile nr. 1147/2018, prin care a solicitat anularea hotărârii apelate, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Hotărârea pronunțată, în apel, de Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă Prin încheierea din 28.03.2019, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a introdus în cauză, în calitate de apelantă-pârâtă-reclamantă, pe moștenitoarea defunctului B., F. Prin decizia nr. 458A din 21.03.2022, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepția tardivității formulării de către apelanta A. a unor motive suplimentare de apel și a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1952/2017 și a încheierii de ședință din 05.12.2017, pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă. Totodată, a admis apelurile declarate de pârâții-reclamanți A., C. și F. împotriva sentinței civile nr. 1952/2017 pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, sentință pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a admis cererea și a constatat că apelanții-reclamanți au dobândit, prin accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra construcțiilor C1, C 2, C 3, C 4, C 6, C 7, C 8 și C 9, situate pe terenul în suprafața de 7.197 mp din București, construcții identificate conform expertizei tehnice judiciare întocmită de expertul X, A. având o cotă de 3/8, F. - o cotă de 3/8 și C. - o cotă de 2/8 din dreptul de proprietate, apelanta-pârâtă fiind obligată să lase construcțiile în liniștită și deplină posesie apelanților-reclamanți.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei nr. 458A/21.02.2022 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a IV-a Civilă a declarat recurs reclamanta-pârâtă D. S.A. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a invocat, în esență, următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ.: 1. Sub un prim aspect, recurenta a susținut nelegalitatea soluției instanței de apel prin care a dispus obligarea sa să lase în liniștită și deplină posesie construcțiile cu privire la care s-a constatat că a intervenit accesiunea, prin raportare la faptul că petitul acțiunii din dosarul conexat nr. x/299/2015*, privind obligarea societății D. la lăsarea în liniștită și deplină posesie a imobilelor, a fost anulat, ca netimbrat, fără ca soluția instanței de fond să fie apelată. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că, prin sentința pronunțată în fond, a fost analizat doar petitul referitor la constatarea accesiunii, în condițiile în care celălalt petit fusese anulat, ca netimbrat, de către instanță, anterior conexării, iar, prin apelurile formulate în cauză, niciunul dintre cei trei intimați-reclamanți (A., B. și C.) nu a criticat soluția instanței de fond cu privire la anularea, ca netimbrat, a capătului de cerere privind lăsarea construcțiilor în liniștită și deplină posesie (acțiunea în revendicare imobiliară). În condițiile în care Curtea de Apel București a admis capătul de cerere privind lăsarea construcțiilor în liniștită și deplină posesie (acțiunea în revendicare imobiliară), deși capătul de cerere menționat a fost anulat, ca netimbrat, prin încheierea pronunțată de Judecătoria Sector 1 la 30.03.2017, în dosarul nr. x/299/2015*, fără ca vreuna dintre părți să apeleze încheierea menționată, recurenta apreciază că, în mod evident, decizia recurată reprezintă o încălcare atât a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, cât și a puterii de lucru judecat a hotărârilor primei instanțe în privința dispozițiilor neapelate de către părți, aspect care atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1, pct. 5 și 7 C.proc.civ.. 2. Instanța de apel a respins nelegal excepția tardivității motivelor de apel invocate, de reclamanta A., prin notele scrise depuse la 29.10.2020. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că, prin notele scrise depuse la termenul din 29.10.2020, A. a invocat un nou motiv de apel (motiv care nu a fost invocat prin apelul inițial formulat în cauză), prin care a criticat sentința instanței de fond și considerentele tribunalului referitoare la efectul constitutiv al hotărârilor de restituire, fiind dezvoltată o teorie referitoare la „aplicarea efectului constitutiv în cazul hotărârilor/deciziilor de restituire dispuse în baza Legii nr. 10/2001”. Or, prin notele scrise depuse la termenul din 29.10.2020, A. a dezvoltat, practic, o altă teorie decât cea pretinsă prin apelul inițial, și anume că, hotărârea judecătorească reprezentată de decizia nr. 1497/2014 pronunțată în dosarul nr. x/3/2008 nu ar avea efect constitutiv, iar dreptul de accesiune ar putea fi exercitat oricând, întrucât intimații-reclamanți (A., B. și C.) nu ar fi fost niciodată lipsiți de proprietatea terenului. Apreciază că susținerile din notele de ședință nu reprezintă vreo „explicitare” a motivelor de apel din apelul inițial, cum eronat a reținut instanța de apel, ci reprezintă motive noi de apel, care nu au fost invocate cu respectarea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 468 alin.1 C.proc.civ. La fel ca în cazul soluției de admitere a capătului de cerere privind lăsarea construcțiilor în liniștită și deplină posesie (acțiunea în revendicare imobiliară), și din perspectiva modului în care instanța de apel a analizat și desființat considerentele instanței de fond referitoare la efectul constitutiv al hotărârilor de restituire, decizia recurată reprezintă o încălcare atât a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, cât și a puterii de lucru judecat a hotărârilor primei instanțe în privință dispozițiilor neapelate de către părți, aspect care atrage casarea deciziei, pentru motivele înscrise în art. 488 alin. 1 pct. 5 și 7 C.proc.civ. 3. Printr-o altă critică, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la apelul declarat împotriva sentinței nr. 1147/2018 a Tribunalului București și, prin urmare, nici în privința motivelor de apel prin care formulase criticile referitoare la cererea în constatarea servituții de trecere. Arătat că, prin acțiunea formulată în cauză (astfel cum aceasta a fost modificată) a solicitat, pe lângă constatarea existenței dreptului de superficie al D. SA și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie construcțiile/clădirile proprietatea D. SA, precum și obligarea pârâților să permită accesul pietonal și auto la construcțiile proprietatea D. și a terenului asupra căruia poartă dreptul de superficie (instituirea unui drept de servitute). Întrucât instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere prin sentința civilă nr. 1952/2017, a formulat cerere de completare a sentinței menționate, soluționată prin sentința nr. 1147 din 10.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, în sensul respingerii cererii. Împotriva sentinței nr. 1147/2018 a formulat un apel separat, prin care a criticat faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind stabilirea dreptului de servitute de trecere, iar în situația în care se va aprecia că s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, a formulat susțineri în legătură cu temeinicia cererii sale. Cu toate acestea, din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel a analizat și s-a pronunțat asupra apelului/motivelor de apel invocate cu privire la sentința nr. 1147/2018 și cu privire la criticile referitoare la instituirea unei servituți de trecere pe terenul proprietatea intimaților A., B. și C., aspect care ar atrage casarea deciziei atacate. 4. Instanța de apel a respins nelegal motivele de apel cu privire la dreptul de superficie al D. asupra construcțiilor situate în București, motivarea instanței de apel fiind și contradictorie. Susține că nu poate fi contestată calitatea sa de proprietar asupra construcțiilor edificate pe terenul situat în București, aspect recunoscut, implicit, și de instanța de apel în condițiile în care curtea de apel a constatat, nelegal, intervenirea accesiunii imobiliare în favoarea intimaților A., F. și C.; Or, prin constatarea dreptului de proprietate prin accesiune, asupra construcțiilor edificate pe teren, instanța de apel a recunoscut, implicit, existența dreptului de proprietate al D. cu privire la construcțiile menționate. Așadar, existența acestui drept de proprietate era suficientă pentru constatarea dreptului de superficie și, respectiv, a neîndeplinirii condițiilor accesiunii. Nelegalitatea deciziei este susținută și pe motiv că dreptul de superficie al D., compus din dreptul de proprietate asupra construcțiilor, edificate pe terenul din București, și dreptul de folosință, cu privire la terenului litigios, s-a născut prin efectul Legii nr. 15/1990. Se arată că societatea D. SA a devenit, în anul 1991, proprietarul construcțiilor edificate pe terenul situat în București, în baza Deciziei de înființare nr. 592 din 17.07.1991 și a Procesului-verbal nr. 11158/06.09.1991 privind împărțirea patrimoniului Sucursalei Y. Potrivit acestor înscrisuri, D. a preluat în patrimoniul său suprafața de teren de 7.179 mp situată în șos. S. nr. 1 - 3 și construcțiile aflate pe acesta în temeiul Legii 51/1990. Ulterior, calitatea acestei de proprietar asupra construcțiilor a fost confirmată și prin înscrierea în cartea funciară în baza documentelor menționate, figurând, tot în calitate de proprietar, și în evidențele autorităților fiscale, potrivit certificatul de atestare fiscală nr. 237752 din 07.02.2022. În condițiile în care terenul aferent construcțiilor a fost restituit în natură către A., B. și C., prin decizia civilă nr. 1497 din 15.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/3/2008, rezultă că, în temeiul Legii 15/1990, cu privire la terenul menționat, în patrimoniul D., s-a născut un drept de folosință - componentă a dreptului de superficie, astfel încât recunoașterea dreptului de folosință se circumscrie unui drept care paralizează posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune de către intimați.

Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., pe motiv că instanța de apel a respins, nelegal, excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în constatarea accesiunii. În dezvoltarea acestei critici, recurenta D. SA a susținut că intimații au avut posibilitatea de a solicita, în temeiul legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a construcțiilor situate pe terenul situat în București, cale procedurală care face ca acțiunea de față, în dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, să fie inadmisibilă. Cum intimații A., B. și C. au ales calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului situat în București, este evident că aceștia nu mai pot solicita, în temeiul dreptului comun, obținerea proprietății construcțiilor edificate pe terenul menționat, în condițiile în care puteau și trebuiau să solicite, în temeiul Legii nr. 10/2001, și restituirea construcțiilor situate pe respectivul teren. Apreciază că, prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, intimații A., B. și C. încearcă să eludeze calea legală prevăzută de legea specială și să acopere omisiunea lor culpabilă de a nu solicita restituirea construcțiilor situate pe teren, în temeiul Legii nr. 10/2001, în cadrul dosarului nr. x/3/2008, precum și în cadrul notificărilor privind restituirea imobilelor preluate abuziv. S-a pretins că situația teoretică, de excepție, reținută în cuprinsul deciziei ICCJ nr. 33/2008, nu este aplicapilă în speță, întrucât intimații A., B. și C. nu au invocat, prin acțiunea formulată în prezenta cauză, faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar încălca prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, situația de excepție reținută de instanța supremă referitoare la aplicarea prioritară a Convenției europene vizează acțiunea în revendicare, în ipoteza în care se identifică neconcordanțe între legea specială și norma europeană, iar nu în cadrul unei acțiuni având ca obiect accesiune imobiliară, așa cum este cazul speței. Excepția este de strictă interpretare, iar prin reținerea acesteia s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al societății D. asupra construcțiilor. Totodată, susține că instanța de apel a înlăturat nelegal susținerea privind obligativitatea parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001 în privința construcțiilor edificate pe terenul situat în București, de vreme ce în cuprinsul deciziei nr. 1497/2014, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că A., B. și C. nu au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, și restituirea în natura a construcțiilor edificate pe terenul situat în București, deși puteau și trebuiau să procedeze în acest mod pentru a intra în proprietatea construcțiilor menționate. Așadar, instanța de apel nu mai putea să analizeze dacă construcțiile edificate pe terenul litigios puteau fi restituite, în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a încălca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1497/2014 a Curții de Apel București, aspect care ar atrage incidența art. 488, alin.1 pct.7 C.proc.civ..

Nelegalitatea deciziei recurate a fost susținută și din perspectiva reținerii greșite a îndeplinirii condițiilor legale pentru invocarea accesiunii, aspect ce ar atrage incidența motivului de casare înscris în art. 488, alin.1, pct.8 C.proc.civ.. Construcțiile existe pe terenul situat în București, au fost edificate cu mult anterior pronunțării deciziei civile nr. 1497/2014, prin care intimaților A., B. și C. le-a fost restituit în natură terenul menționat. Cum decizia civilă nr. 1497/2014 are efect constitutiv de drepturi (aspect intrat în puterea lucrului judecat (din moment ce reținerile instanței sub acest aspect n-au fost apelate de către niciuna dintre părți), rezultă că intimații A., B. și C. nu erau proprietari ai terenului în momentul edificării construcțiilor și nu pot fi reținute, ca îndeplinite, condițiile accesiunii imobiliare artificiale. Susține efectului constitutiv de drepturi al deciziei civile nr. 1497/2014, făcând trimitere la abrogarea expresă a art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 ce are semnificația atribuirii unui efect constitutiv de drepturi hotărârii judecătorești, inclusiv în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil. Pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. 5. Apărările efectuate în cauză Intimații-pârâți-reclamanți A., C. și F. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținerea poziției procesuale exprimate fiind realizată separat, însă, prin formularea unor apărări comune, după cum urmează: Relativ la critica privind dispoziția instanței de apel de obligare a D. SA să lase în liniștită posesie construcțiile cu privire la care s-a constatat că a intervenit accesiunea imobiliară, intimații au susținut că motivul de recurs este neîntemeiat, întrucât dispoziția instanței nu a fost urmarea examinării și admiterii capătului de cerere ce viza revendicarea, ci ca efect al dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor, prin accesiune. Instanța de apel nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părți, neputându-se reține că instanța s-a pronunțat pe capătul de cerere ce viza revendicarea, ci au fost avute în vedere efectele accesiunii imobiliare, a cărei constatare s-a realizat în cauză, soluție ce are, ca efect, dobândirea posesiei, folosinței și dispoziției construcțiilor situate pe terenul restituit. În ceea ce privește excepția tardivității motivelor de apel invocate de A., intimații au apreciat că instanța de apel a dispus corect respingerea acestei excepții, deoarece prin notele de ședință nu au fost invocate motive noi de apel, ci doar au fost dezvoltate motivele ce se regăseau în cererea de apel. Consideră nefondate susținerile recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor privind termenul pentru motivarea apelului, cât și a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat și apreciază că prevederile art. 488 alin. 1, pct. 5 si 7 C.proc.civ. nu sunt incidente în cauză. Referitor la nesoluționarea apelului promovat de recurentă împotriva sentinței nr. 1147/2018, intimații au susținut că, pentru soluționarea acestei omisiuni, recurenta avea deschisă calea prevăzută de art. 444 C.proc.civ., procedură obligatorie în valorificarea și îndreptarea respectivei neregularități procedurale. Totodată, au arătat că, prin decizia civila nr. 458/2022, Curtea de Apel a respins în integralitate apelul promovat de D. S.A., constatându-se ca recurenta nu dețin vreun drept asupra terenului de sub clădiri, nici nu a deținut un drept de proprietate pur si simplu asupra construcțiilor, situație în care nu s-ar fi putut discuta despre constituirea vreunui drept de servitute, ceea ce denotă netemeinicia criticii formulate. Intimații au arătat că nu există elemente care să susțină caracterul contradictoriu al deciziei recurate. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii, întrucât accesiunea nu presupune existența a doi proprietari diferiți a terenului și a construcțiilor, ci doar edificarea unei construcții pe terenului altuia. Legea nr. 15/1990 nu a constituit, în favoarea recurentei, un drept de folosință care să poată fi considerat o componentă a dreptului de superficie. Fiind un drept real, constituirea superficiei nu putea fi realizată decât prin act autentic de către titularii dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv de succesorii prof. Z., act care nu a fost perfectat. Recurenta nu deține niciun drept asupra terenurilor de sub construcții și nici Legea nr. 10/2001 nu prevede constituirea acestui drept pentru proprietarii construcțiilor (neautorizate) edificate pe terenurile preluate abuziv în timpul regimului comunist. Chiar daca s-ar da eficienta susținerilor recurentei cu privire la Legea nr. 15/1990, se poate observa ca aceasta nu prezentat niciun titlu de proprietate emis de vreo instituție abilitată a statului. Intimații au apreciat a fi neîntemeiată și susținerea la încălcarea puterii lucrului judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/3/2008, în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a construcțiilor edificate, de vreme ce, în litigiul respectiv, instanța nu a reținut că reclamanții trebuiau și puteau să solicite restituirea în natură a construcțiilor edificate fără autorizație pe terenul proprietatea lor, după momentul preluării abuzive. Accesiunea imobiliara artificiala nu presupune dobândirea automată, de către proprietarul terenului, a dreptului de proprietate asupra construcției edificate de o altă persoană pe terenul său, ci doar nașterea dreptului de accesiune pe măsura încorporării materialelor în teren, proprietatea construcției fiind dobândită de către proprietarul terenului doar la momentul exercitării acestui drept potestativ de accesiune. Dreptul de accesiune, ca drept potestativ de opțiune, are o latură pozitivă și o latură negativă, proprietarul terenului având opțiunea să devină sau nu proprietar al construcției, respectiv să solicite, în temeiul dispozițiilor art. 494 Cod civil de la 1864, fie constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, dobândit prin accesiune, fie să solicite obligarea constructorului să le ridice, fiind evident ca acest drept potestativ presupune și un drept de opțiune din partea proprietarului terenului, situație identificată în cauză. Relativ la cele două construcții C7 si C8 (C5 si 15 în raportul de expertiza), intimații au arătat că acestea se bucură de prezumția reglementată de art. 492 Cod civil de la 1864, astfel încât înlăturarea efectelor dispozițiilor legale privind accesiunea în ceea ce privește aceste construcții ar fi neîntemeiată. Fiind îndreptățiți a solicita dobândirea dreptului de proprietate, ca urmare a opțiunii de a păstra construcțiile edificate de un alt proprietar, un tert, pe terenul proprietatea lor, cu atât mai mult se pot prevala de acest drept cu privire la construcții edificate chiar de către autorii lor, în privința cărora operează și prezumția de proprietate. Au arătat că dreptul lor de opțiune s-a născut odată cu pronunțarea hotărârii definitive în dosarul nr. x/3/2008, prin care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului teren în suprafață de 7.197 mp. Acest drept de opțiune este transmisibil, astfel încât, odată cu transmiterea proprietății asupra unui imobil teren, în patrimoniul proprietarului actual se transferă și dreptul de opțiune cu privire la dreptul potestativ de accesiune. Prin urmare, au susținut că în patrimoniul lor, odată cu dreptul de proprietate recunoscut prin decizia pronunțată în dosarul nr. x/3/2008, s-a născut și dreptul de opțiune privind dreptul de accesiune, de care s-au prevalat prin cererea de chemare în judecata ce face obiectul prezentei cauze. De asemenea, relativ la critica privind inadmisibilitatea acțiunii în constatarea accesiunii, intimații au arătat că susținerile recurentei sunt greșite, acțiunea promovată fiind o veritabilă acțiune în realizare. În mod eronat se susține că decizia recurată încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 1497/2014, atât timp cât, în cuprinsul respectivei hotărâri, nu a fost analizată posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor. Legea nr. 10/2001 nu poate constitui un impediment în obținerea construcțiilor 5 și 15 și nici în exercitarea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului de către titularii acestuia, în cazul de față dreptul de folosință asupra terenului de sub construcții. Dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit prin decizia nr. 1497/2014 cu toate prerogativele acestuia și fără a fi grevat de nicio sarcină și ori dezmembrământ. Așadar, titularii dreptului de proprietate dețin un bun actual a cărei existență este certă fiind stabilit prin hotărâre judecătorească și prin urmare, este supus protecției art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe când recurenta nu a putut exhiba vreun titlu de proprietate, de vreme ce nici actul de înființate și nici procesul verbal de predare-primire a patrimoniului acesteia, la momentul înființării, nu pot constitui titluri de proprietate valabile. Referitor la modalitatea în care instanța de apel a aplicat normele legale privind accesiunea, intimații au apreciat a fi corecte statuările curții de apel în conformitate cu care deși dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării materialelor în teren, dreptul de proprietate asupra acestora depinde, însă, de momentul exercitării dreptului potestativ de accesiune. Este irelevant cine este proprietarul terenului la momentul edificării construcțiilor, cât timp dreptul de proprietate asupra construcțiilor se naște la momentul exercitării dreptului potestativ de accesiune, premisa necesară fiind aceea de a fi în situația unor construcții edificate de o terță persoană pe terenul altuia, situație ce a fost verificată în speță. Neîntemeiate sunt și susținerile referitoare la caracterul constitutiv de drepturi a hotărârilor judecătorești prin care se obligă la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, în cazul de față decizia civilă nr. 1497/2014, ca urmare a abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, în ipoteza acordării unui efect constitutiv hotărârilor judecătorești din această materie, s-ar valida preluarea ilicită de către stat de la momentul naționalizării, ceea ce nu poate fi permis, întrucât, în cazul de față, prin hotărârea nr. 791/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat că preluarea bunului s-a efectuat fără titlu valabil, ceea ce duce la imposibilitatea statului de a transmite mai departe ceea ce nici acesta nu a dobândit la rândul său. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părților adverse și admiterea recursului. 6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casației și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele care succed: 1. Evocând motivele de recurs înscrise în art. 488 alin.1 pct. 5 și 7 C.proc.civ., recurenta D. SA a susținut nelegalitatea deciziei atacate motivat de împrejurarea că instanța de apel ar fi încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, precum și autoritatea de lucru judecat a încheierii din 30.03.2017 a Judecătoriei Sector 1 București, pronunțată în dosarul nr. x/299/2015*. În esență, s-a pretins că instanța de apel, prin decizia atacată, a dispus (și) obligarea societății D. la lăsarea în liniștită și deplină posesie a construcțiilor în privința cărora a constatat că a intervenit accesiunea, deși capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară a fost anulat, prin încheierea din 30.03.2017 și niciuna dintre părți nu a apelat încheierea respectivă. Susținerile recurentei din perspectiva incidenței motivelor de casare înscrise în art. 488 alin.1 pct. 5 și 7 C.proc.civ. se vădesc a fi întemeiate. Astfel, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24.11.2015, pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, sub nr. x/299/2015, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și SC D. SA, să constate, ca urmare a accesiunii imobiliare, dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra construcțiilor C1, C2, C3, C4,C6, C7, C8 și C9, situate pe terenul în suprafață de 7.197 mp din București, (...) și să oblige pârâții să le lase construcțiile în liniștită si deplină posesie. Reclamanții au anexat cererii de chemare în judecată chitanța privind plata unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 4.820 lei. Apreciind că prin acțiunea introductivă, reclamanții au învestit instanța cu două capete de cerere cu finalitate diferită, respectiv un capăt având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară și un capăt de cerere privind revendicare imobiliară, în aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. I din OUG nr. 80/2013, în conformitate cu care atunci „când o acțiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel” , instanța a pus în vedere reclamanților, în cursul procedurii de regularizare, prin rezoluția din 25.11.2015, obligația de a completa taxa judiciară de timbru, cu suma de 4.775 lei, aferentă capătului de cerere având ca obiect acțiune în revendicare. Prin precizările depuse, la 14.12.2015, în dosarul nr. x/299/2015, reclamanții A., B. și C. au arătat că solicită instanței doar să constate, ca urmare a accesiunii imobiliare, dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor C1, C2, C3, C4, C6,C7, C 8 și C 9 situate pe termenul în suprafață de 7.197 mp din București și au solicitat, expres, instanței să anuleze, ca netimbrat, capătul de cerere privind obligarea pârâților să lase construcțiile menționate în liniștită și deplină posesie. Cum reclamanții nu au înțeles să formuleze cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, potrivit art. 39 din OUG nr. 80/2013 și constatând că taxa judiciară de timbru a fost achitată doar cea aferentă capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate prin accesiune, fără a fi satisfăcut timbrajul aferent petitului ce privea lăsarea construcțiilor în liniștită și deplină posesie, prin Încheierea de ședință din 30.03.2017 pronunțată în dosarul nr. x/299/2015*, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția de netimbrare, invocată de către pârâta D. SA, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară. Încheierea din 30.03.2017 prin care a fost soluționată excepția de netimbrare constituie, conform art. 235 C.proc.civ., o încheiere interlocutorie, de care instanța de judecată este legată, fără posibilitatea de a reveni asupra celor decise în cuprinsul acesteia, împotriva acesteia putând fi exercitată calea de atac a apelului, potrivit art. 466 alin.4 raportat la art. 248 alin.5 C.proc.civ., numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel. În cauză, prin sentința civilă nr. 1952 din 19.12.2017 pronunțată de Tribunalul București, au fost respinse, ca nefondate, cererea principală, astfel cum a fost modificată, cât și cererea conexă. Prin apelurile formulate în cauză, niciunul dintre cei trei intimați-reclamanți A., B. și C.) nu a atacat și criticat încheierea din 30.03.2017 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București și, ca atare, soluția instanței de fond cu privire la anularea, ca netimbrat, a capătului de cerere privind lăsarea construcțiilor în liniștită și deplină posesie (acțiunea în revendicare imobiliară) a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat, conform art. 430 C.proc.civ., atât timp cât singura modalitate de desființare a respectivei încheieri era cea a exercitării căii de atac a apelului. Înalta Curte reține că legea procesual civilă stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural ( art. 430 alin. 1 C.proc.civ. ), precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor ( art. 430 alin. 2 C.proc.civ. ). Având în vedere că o excepție procesuală, un incident procedural sau o chestiune litigioasă poate fi soluționat(ă) și printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorității de lucru judecat operează și în privința acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanței, astfel cum prevede art. 424 alin. 5 C.proc.civ. , iar art. 235 C.proc.civ dispune, în mod expres, că instanța este legată de încheierile interlocutorii. Contrar apărărilor intimaților, dispoziția instanței de apel privind obligarea pârâtei D. SA de a lăsa construcțiile în liniștită și deplină posesie construcțiile, nu se circumscrie unei dispoziții accesorii, care derivă, implicit, din soluția dată cererii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin accesiune. Astfel cum s-a reținut în cuprinsul încheierii din 30.03.2017, din perspectiva operațiunii de calificare a obiectului cererii de chemare în judecată, reclamanții au învestit instanța, prin acțiunea introductivă, cu două capete de cerere, cu o finalitate diferită. Concret, pretențiile care conturează obiectul celor două capete de cerere sunt distincte, cu reglementări și premise juridice diferite și, care, presupun verificarea unor condiții distincte pentru a aprecia asupra temeiniciei pretențiilor solicitate. Așa fiind, în contextul în care, prin încheierea din 30.03.2017, instanța de fond a realizat operațiunea propriu-zisă de calificare și încadrare a pretențiilor deduse judecății, reținând că petitul 2 de cerere nu a fost timbrat, rezultă că, în lipsa unui apel formulat de intimați împotriva încheierii de anulare a petitului respectiv, dispoziția instanței de apel privind obligarea recurentei de a lăsa construcțiile în liniștită și deplină posesie relevă o nesocotire atât a principiului disponibilității și a dispozițiilor referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 C.proc.civ.), cât și a normelor înscrise în art. 430 C.proc.civ., cu referire la autoritatea de lucru judecat a soluției dispusă prin încheierea din 30.03.2017. Cum motivele de recurs evocate sunt fondate, decizia atacată urmează a fi casată. 2. Printr-un alt motiv de recurs, fundamentat de cazul de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.5 și 7 C.proc.civ., se susține greșita soluționare a excepției tardivității motivelor de apel, invocate de A., prin notele scrise depuse la 29.102020. În esență, s-a susținut că notele de ședință, la care s-a făcut referire, cuprind alte motive de apel în raport cu cele formulate în cuprinsul cererii de apel, înregistrată în termenul legal. Cum aceste motive suplimentare de apel au fost depuse peste termenul legal, recurenta a pretins că susținerile apelantei A., inserate în notele scrise, referitoare la efectul constitutiv al deciziilor de restituire în natură, dispuse în baza Legii nr. 10/2001, sunt tardive, astfel încât considerentele instanței de fond, cu privire la acest aspect, au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot fi analizate și desființate în apel. Evaluând criticile recurentei referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, cu referire la cele prevăzute de dispozițiile art. 468 alin.1 C.proc.civ. care reglementează termenul de apel de 30 de zile, precum și cele care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, respectiv art. 477 C.proc.civ., Înalta Curte reține că acestea, deși susceptibile de încadrare în cazurile de casare înscrise în art. 488, alin.1 pct. 5 și 7 C.proc.civ, se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la incidența cazurilor de casare evocate. Contrar afirmațiilor recurentei, din această perspectivă, exigențele referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului și pe cele privind autoritatea de lucru judecat au fost respectate, reținându-se judicios de instanța de apel că notele de sedință din 29.10.2020 formulate de intimata A. nu cuprind alte motive de apel decât cele evocate în cuprinsul apelului inițial, declarat în termenul prevăzut de art. 468 alin.1 C.proc.civ. și că aspectele evocate explicitează doar susținerile ce au fost invocate în cuprinsul apelului declarat. Astfel, prin apelul formulat inițial, reclamanta A. a susținut, printre altele, greșita aplicare a dispozițiilor art. 494 C.civ. și interpretarea greșită a consecințelor juridice ale abrogării alin. 2 al art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, că abrogarea textului normativ nu este de natură să înlăture efectele recunoașterii dreptului de proprietate în favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fără titlu/fără titlu valabil sau a succesorilor acestora, astfel încât, din momentul în care le-a fost restituit în natură terenul în suprafață de 7197 mp, prin decizia nr. 1497/2014 a Curții de Apel București, și-au exercitat dreptul de accesiune asupra construcțiilor ridicate pe terenul lor. Luând spre examinare susținerile din cuprinsul notelor din 29.10.2020, se constată că acestea nu se circumscriu unor motive noi/suplimentare de apel, care sa justifice admiterea excepției tardivității, ci cuprind doar o serie de argumente care explicitau motivul de apel referitor la consecințele juridice ale abrogării dispozițiilor alin. 2 al art. 2 din Legea 10/2001 și greșita aplicare a art. 494 Cod civil de la 1864 cu referire la mecanismul accesiunii imobiliare artificiale, aflat în interdependență cu statuarea instanței de fond în legătură cu calificarea caracterului constitutiv de drepturi atribuit deciziilor/dispozițiilor de restituire în natură, cât și hotărârilor judecătorești, pronunțate în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001. Dată fiind relația de interdependență între interpretarea instanței de fond dată acestei chestiuni și soluția cu privire la accesiune, considerentele instanței de fond referitoare la caracterul constitutiv de drepturi cu privire la hotărârile de restituire pronunțate în temeiul Legii nr. 10/2001 constituia un element esențial în examinarea condițiilor referitoare la accesiunea imobiliară artificială, aspect ce denotă, în mod evident, că notele de ședință examinate reprezintă dezvoltări ale motivelor de apel și nu alte motive, noi, de apel care sa justifice admiterea excepției tardivității, așa cum susține eronat recurenta. Aserțiunea recurentei potrivit căreia, la termenul din 29.10.2020, reprezentantul A. ar fi susținut că notele menționate cuprind motive noi/suplimentare de apel, față de cele invocate în apelul inițial, nu poate fi primită, atât timp cât și în cuprinsul referatului grefierului, întocmit la 26.01.2022, ca urmare a redării înregistrării ședinței de judecată din 29.10.2020, este menționat faptul că apărătorul apelantei A. a precizat că respectivele notele conțin „aspecte nou invocate ca interpretare a două chestiuni absolut esențial din motivele de apel” și, că, „sunt doar dezvoltări ale motivelor de apel ce nu erau incluse in motivele de apel.” Așadar, s-a precizat, expres, că nu ar fi vorba de motive noi de apel, ci s-a argumentat că sunt, într-adevăr, aspecte noi, dar care vin să expliciteze și să dezvolte motivele de apel deja invocate, punctul de vedere fiind, de altfel, menționat expres de parte și în preambulul notelor de ședință la care recurenta face referire. Rezultă, deci, că motivul de recurs este neîntemeiat. 3. O altă critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează aspectul că instanța de apel nu a analizat și soluționat apelul declarat de D. SA împotriva sentinței civile nr. 114/2018 a Tribunalului București referitor la cererea de stabilire a unei servituți de trecere. Luând în analiză criticile formulate, Înalta Curte reține că acestea se vădesc a fi întemeiate, iar incidența cazurilor de casare înscrise în art. 488 alin.1 pct. 5 și 6 C.proc.civ. va atrage casarea deciziei recurate. Raportat la cadrul procesual al învestirii, se observă că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamanta D. SA (astfel cum acesta a fost modificat) a solicitat, pe lângă constatarea existenței dreptului de superficie al societății D., (și) obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie construcțiile/clădirile proprietatea D. SA amplasate pe terenul în suprafață de 7197 mp din București și obligarea pârâților să permită accesul pietonal și auto la construcțiile proprietatea D. și a terenului asupra căruia poartă dreptul de superficie. Urmare a pronunțării sentinței civile nr. 1952/2017 a Tribunalului București, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondate, a cererii principale și a celei conexe, recurenta D. SA a formulat, în temeiul art. 444 alin.1 C.proc.civ., cerere de completare a sentinței civile nr. 1952/2017, motivat de faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe un capăt de cerere principal, respectiv cel privind stabilirea servitutii de trecere, cererea de completare fiind soluționată, în sensul respingerii acesteia, prin sentința civilă nr. 1147/2018 a Tribunalului București. Recurenta D. a formulat, la 02.04.2018, apel împotriva sentinței civile nr. 1952/2017 a Tribunalului București, cale de atac exercitată separat, la 29.06.2018 și împotriva sentința civilă nr. 1147/2018 a Tribunalului București, prin acest din urmă apel fiind aduse critici în legătură cu nepronunțarea primei instanțe în privința capătului de cerere privind stabilirea dreptului de servitute de trecere, susținerile fiind formulate și în privința soluționării, pe fond, a capătului de cerere respectiv. Procedând la examinarea motivelor de nelegalitate și netemeinicie evocate în cererea de apel formulată de reclamanta-pârâtă D. împotriva sentinței civile nr. 1952/2017, Curtea de Apel București a apreciat că apelul este neîntemeiat, sens în care, prin decizia civilă nr. 458/2022 a dispus respingerea acestuia. În contextul în care apelul declarat de D. SA împotriva sentinței civile nr. 1147/2018 a Tribunalului București fusese înaintat, la 13.07.2018, Curții de Apel București, spre competentă soluționare, urmare a verificării considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte va reține omisiunea instanța de apel de a examina apelului exercitat de parte împotriva sentința nr. 1147/2018 prin care se invocase critici referitoare la cererea având drept obiect instituirea unei servituți de trecere pe terenul proprietatea intimaților A., F. și C.. În acest context, nici în dispozitivul deciziei curții de apel nu se regăsește dispoziția instanței referitoare la soluția dată căii de atac exercitată de D. împotriva hotărârii prin care a fost soluționată cererea de completare a sentinței civile nr. 1952/2017 a Tribunalului București, în procedura reglementată de art. 444 C.proc.civ. Prin urmare, în contextul circumstanțial expus, aceste deficiențe procedurale nesocotesc atât exigențele impuse art. 477 C.proc.civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, cât și cele privind motivarea deciziei atacate, impuse de art. 425 alin.1 lit. b) C.proc.civ., urmând a se constata întrunite cerințele pentru a reține incidența motivelor de casare înscrise în art. 488 alin.1 pct. 5 și 6 C.proc.civ., instanța de rejudecare urmând a proceda la o analiză efectivă a apelul exercitat de D., urmând a răspunde, punctual, criticilor referitoare la legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. 1147/2018 pronunțate de Tribunalul București. Apărarea intimaților privind inadmisibilitatea formulării în recurs a unor critici referitoare la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra apelului declarat împotriva sentinței nr. 1147/2018, pe motiv că remedierea acestei neregularități procedurale ar putea fi realizată pe calea reglementată de art. 444 C.proc.civ., nu poate fi primită. Procedura prevăzută de art. 444 alin.1 din cod reglementează situația în care, prin hotărârea dată, instanța omite să se pronunțe „asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale”. Așadar, procedura completării hotărârii are în vedere situația în care instanța, nesocotind limitele învestirii și principiul disponibilității, pronunță o hotărâre prin care omite să soluționeze toate capetele de cerere care au învestit-o (principale ori accesorii) sau omite să se pronunțe asupra unei cereri conexe sau incidentale, deși partea nu a renunțat la judecarea acestora. Prin urmare, cererea de completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă, exclusiv, ipotezelor care core