ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4273/2023

Ședința publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.06.2020, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar, a solicitat anularea Ordinului nr. 75/31.01.2020 emis de Președintele Autorității pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar și suspendarea măsurilor de sancționare administrativă dispuse prin Ordinul nr. 75/31.01.2020 până la soluționarea acțiunii în anulare.

2.1. Prin încheierea de ședință din data de 18 noiembrie 2020, prima instanță a respins excepția tardivității cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâta Autoritatea pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar, pentru motivele arătate în partea introductivă a încheierii și a amânat pronunțarea asupra fondului cauzei, la data de 2 decembrie 2020.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1401 din data de 23 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar și a anulat în parte Ordinul nr. 75/31.01.2020 emis de către Președintele ASPAAS în ceea ce privește constatările cuprinse în articolul 1 (săvârșirea unei abateri administrative grave) și articolul 2 privind sancțiunea aplicată reclamantului. Totodată, a obligat autoritatea pârâtă să procedeze la reindividualizarea sancțiunii administrative aplicate reclamantului în conformitate cu art. 41 raportat la art. 40 alin. (4) lit. a)-c) din Legea nr. 162/2017 privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor financiare anuale consolidate și de modificare a unor acte normative.

Împotriva încheierii de ședință din data de 18 noiembrie 2020 și a sentinței civile nr. 1401 din data de 23 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar (ASPAAS), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca fiind tardiv formulată și în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului arată că excepția tardivității formulării cererii a invocat-o în fața instanței de fond prin raportare la dispozițiile art. 84 alin. (7) din Legea nr. 162/2017, conform cărora ordinele de soluționare a sesizărilor disciplinare se pot contesta în termen de 30 de zile de la data comunicării, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile.

Ordinul Președintelui ASPAAS nr. 75/2020 a fost comunicat reclamantului la data de 21.04.2020, iar acesta a sesizat instanța la data de 16.06.2020, cu depășirea termenului de decădere anterior menționat.

Prin încheierea din 18.11.2020, instanța de fond a respins excepția tardivității formulării cererii, reținând că ordinul a fost comunicat reclamantului la 21.04.2020, însă curgerea termenul de 30 de zile a fost întreruptă până la data de 15.05.2020, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

De la data de 15.05.2020 a început să curgă un nou termen de 30 de zile.

De asemenea, instanța a avut în vedere decizia nr. 45/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de care a considerat că cererea transmisă prin email în ultima zi a termenului, chiar după ora la are activitatea instanței încetează, este socotită a fi depusă în termen

Încheierea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 182 din C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-CDCD.

Astfel, argumentarea reținută pentru respingerea excepției tardivității ignoră considerentul esențial din paragraful 120 al deciziei nr. 45/2020, potrivit căruia actul de procedură trebuie recepționat până la ora 24 a ultimei zile a termenului procedural.

În cauză, această ultimă zi a fost 15.06.2021, iar cererea putea fi depusă până la ora 23:59:59 a zilei respective. Însă, contestația reclamantului a fost recepționată la data de 16.06.2020 ora 00:00, reieșind astfel că a fost formulată cu depășirea termenului procedural prevăzut de art. 84 alin. (7) din Legea nr. 162/2017.

În privința sentinței, este invocat mai întâi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arătând că sentința este act subsecvent încheierii premergătoare recurate, iar nulitatea încheierii atrage nulitatea sentinței.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că sentința a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 40 și 41 din Legea nr. 162/2017.

Din coroborarea acestor prevederi rezultă că, atâta vreme cât se ține cont de circumstanțele relevante enumerate la art. 41 alin. (1) din lege, nu există obligația autorității de a aplica inițial o sancțiune mai puțin severă, astfel cum în mod greșit a concluzionat instanța de fond.

Sancțiunea aplicată nu a fost cea mai severă dintre cele prevăzute de art. 40 din Legea nr. 162/2017 și a fost corelată cu numărul abaterilor constatate cu ocazia inspecției efectuate de ASPAAS. Astfel, inspecția a relevat neîndeplinirea tuturor obligațiilor administrative de către auditorul financiar reclamant, în relația cu ASPAAS, în perioada ulterioară încheierii delegării de drept a unor atribuții către CAFR, respectiv după 15.07.2018.

Din cuprinsul ordinului reiese că sancțiunea aplicată s-a raportat la numărul și gravitatea abaterilor săvârșite de reclamant, respectiv: nedepunerea raportului de activitate pe platforma ASPAAS până la data de 31.01.2020 și nesolicitarea vizei de practică; nedepunerea declarației anuale pe proprie răspundere privind respectarea criteriilor de bună reputație în anul 2019; neîndeplinirea obligațiilor de formare profesională continuă aferente anilor 2018 și 2019.

Un alt considerent al sentinței criticat este cel potrivit căruia pârâta, în virtutea cooperării loiale specifice unui corp profesional, ar fi trebuit să ceară clarificări reclamantului referitoare la formarea profesională urmată. Un astfel de motiv de nelegalitate a ordinului nu putea fi reținut câtă vreme reclamantul nu a produs nicio dovadă că, dacă aceste clarificări ar fi fost cerute, ar fi putut demonstra o situație diferită de cea reținută de către autoritatea pârâtă.

Astfel, raționamentul primei instanțe este incomplet întrucât o nulitate relativă este condiționată de dovedirea unei vătămări, iar intimatul-reclamant nu a produs nicio dovadă că o eventuală solicitare de clarificări ar fi putut conduce la prezentarea din partea sa a declarațiilor anuale privind formarea profesională continuă. Reclamantul nu a susținut că și-a îndeplinit obligația de formare profesională continuă, așa încât motivul de nelegalitate a ordinului a fost greșit reținut.

O a treia critică privește argumentul din sentință potrivit căruia stabilirea sancțiunii disciplinare ar fi avut loc arbitrar, fără o aplicare riguroasă și cumulativă a criteriilor prevăzute de lege.

Susținerile primei instanțe sunt greșite. Comisia de disciplină a ASPAAS a constatat prin raportul nr. x/2020 că faptele constituie abateri disciplinare grave, în sensul art. 40 alin. (6) din Legea nr. 162/2017. Reclamantul a încălcat în mod repetat dispozițiile legii, săvârșind numeroase abateri administrative, în sensul art. 40 alin. (2) din legea mai sus arătată.

Recurenta-pârâtă evidențiază din nou abaterile disciplinare pentru care sancțiunea a fost aplicată și atitudinea intimatului-reclamant, care minimalizează importanța respectării obligațiilor profesionale.

Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârile recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile îndreptate împotriva încheierii din 18.11.2020, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Prin încheierea menționată, instanța de fond a respins excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, reținând că ordinul atacat nr. 75/31.01.2020 a fost comunicat reclamantului la 21.04.2020, iar termenul de contestare prevăzut de art. 84 alin. (7) din Legea nr. 162/2017, de 30 de zile de la data comunicării, a fost întrerupt potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României. De la data de 15.05.2020, potrivit decretului menționat, a început să curgă un nou termen de 30 de zile. Reclamantul a sesizat instanța de judecată în ultima zi a termenului, depunând cererea chemare în judecată pe cale electronică în intervalul orar prevăzut de dispozițiile art. 182-183 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., în interpretarea dată acestora prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - CDCD.

Criticile recurentei-pârâte se limitează la nelegala aplicare a dispozițiilor art. 182 și 183 C. proc. civ., în interpretarea dată acestora prin decizia nr. 45/2020 a ÎCCJ-CDCD, recurenta arătând că cererea de chemare în judecată a fost primită nu în data de 15.06.2020, până la ora 24:00, așa cum prevede paragraful 120 al deciziei nr. 45/2020, ci în data de 16.06.2020 ora 00:00.

Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale anterior amintite, referitoare la calculul termenelor procedurale, așa cum au fost acestea au fost interpretate prin decizia obligatorie nr. 45/2020, având în vedere că actul de procedură recepționat pe cale electronică în data de 16.06.2020, ora 00:00 trebuie socotit îndeplinit în data de 15.05.2020 ora 24:00.

Practic cele două momente temporale sunt echivalente, ora 24:00 a zilei curente fiind în același timp ora 00:00 a zilei următoare.

Prin referirea la ora 24:00 a ultimei zile a termenului procedural, atât art. 182 alin. (1) din C. proc. civ. cât și decizia nr. 45/2020 includ ora 24:00, iar nu o exclud, așa cum susține recurenta-pârâtă când afirmă că ora recepționării ar fi trebuit să fie cel mai târziu 23:59:59 a zilei de 15.06.2020.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 18.11.2020, ca nefondat.

Pe cale de consecință, nu pot fi reținute nici criticile îndreptate împotriva sentinței, ca act subsecvent încheierii de ședință din 18.11.2020, întemeiate pe același caz de casare.

Trecând la analiza motivelor de recurs îndreptate împotriva sentinței, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță a anulat în parte Ordinul nr. 75/2020 al președintelui ASPAAS, de sancționare administrativă a reclamantului, respectiv în ceea ce privește constatarea săvârșirii unei abateri administrative grave și a sancțiunii aplicate reclamantului, obligând autoritatea pârâtă să procedeze la reindividualizarea sancțiunii în conformitate cu art. 41 raportat la art. 40 alin. (4) lit. a)-c) din Legea nr. 162/2017.

Hotărârea se întemeiază pe următoarele considerente:

- autoritatea pârâtă nu a arătat în concret circumstanțele care ar justifica, potrivit art. 41 din Legea nr. 162/2017, aplicarea direct a sancțiunii interdicției de a efectua audituri financiare și de a semna rapoarte, în condițiile în care intensitatea/gravitatea sancțiunilor care pot fi aplicate conform legii este graduală;

- autoritatea pârâtă nu a demonstrat aplicarea măsurilor de ordin preventiv prevăzute de art. 39 din lege, respectiv adresarea recomandării scrise auditorului reclamant, de a pune capăt comportamentului neadecvat și de a se abține de la repetarea acestuia;

- autoritatea pârâtă nu a demonstrat că reclamantul ar mai fi făcut obiectul altor cercetări disciplinare, deși ordinul este întemeiat și pe afirmația potrivit căreia auditorul a încălcat în mod repetat dispozițiile Legii nr. 162/2017;

- afirmațiile din ordinul atacat referitoare la încălcarea principiilor de etică profesională au caracter generic, neindicându-se anume acțiuni ale reclamantului prin care acesta nu ar fi respectat standardele profesionale;

- nemotivată este și susținerea autorității pârâte referitoare la încălcarea standardelor profesionale;

- reclamantului nu i-au fost solicitate clarificări referitoare la eventuala formare profesională destructurată sau echivalată, deși a fost reținută abaterea disciplinară a neparticipării la programe de formare continuă; astfel de clarificări s-ar fi impus având în vedere și dispozițiile tranzitorii din art. 12 din lege;

- reclamatului nu i-au fost solicitate clarificări cu privire la motivele nefinalizării operațiunii de depunere a raportului de activitate pe 2018;

- ordinul nu cuprinde o motivare referitoare la vinovăția reclamantului în comiterea faptelor imputate;

- sancțiunea aplicată nu respectă riguros și cumulativ criteriile prevăzute de lege, respectiv nu există o justă corelare a sancțiunii cu gravitatea faptei.

O primă critică din recurs este aceea prin care recurenta-pârâtă susține că nu avea obligația de a aplica o sancțiune mai puțin severă, în conformitate cu dispozițiile art. 40 și 41 din Legea nr. 162/2017.

Înalta Curte constată că această critică nu se raportează concret la motivarea sentinței prin care se rețin o seamă de argumente care au justificat concluzia potrivit căreia sancțiunea trebuia să fie mai puțin severă decât cea aplicată. Instanța de fond a reținut anumite nereguli ale evaluării din cadrul cercetării abaterilor, care au determinat-o să concluzioneze asupra caracterului arbitrar al sancțiunii.

Prin sentință nu se susține că sancțiunea care a fost efectiv aplicată nu era îngăduită de lege în raport cu abaterile constatate, ci se susține că dozarea sancțiunii nu reflectă o justă corelare a acesteia cu gravitatea faptelor reținute.

A mai arătat recurenta că nesolicitarea clarificărilor la care se referă instanța de fond nu poate fi considerată motiv de nelegalitate a ordinului contestat câtă vreme nu s-a dovedit o vătămare concretă, respectiv reclamantul nu a susținut că, dacă aceste clarificări i-ar fi fost solicitate, ar fi dat răspunsuri de natură a modifica situația factuală pe care se bazează reținerea abaterilor de la îndatoririle profesionale.

Argumentul recurentei este principial corect, în sensul că nulitatea actului administrativ nu poate fi reținută fără dovedirea producerii unei vătămări, așa cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Însă, în cauză, trebuie ținut seama de ansamblul motivelor de nulitate reținute, dintre care aspectul referitor la nesolicitarea clarificărilor reprezintă numai unul dintre motive. De asemenea, trebuie avută în vedere soluția pronunțată, care nu este una de anulare în tot a ordinului, ci una de anulare în parte, cu obligarea autorității să procedeze la reindividualizarea sancțiunii administrative aplicate, cu luarea în considerare a cerinței legale de a solicita respectivele clarificări.

Cu alte cuvinte, aspectul menționat nu a fost reținut ca motiv de nulitate de fond, ci ca neregulă procedurală aptă să conducă la anularea parțială a actului administrativ, cu obligarea autorității de a relua cercetarea administrativă a abaterilor, cu respectarea dispoziției de ordin procedural prevăzute de Legea nr. 162/2017, de a solicita clarificări auditorului.

Cea de-al treilea rând de critici din recurs este îndreptat împotriva considerentelor sentinței potrivit cărora sancțiunea ar fi fost aplicată în mod arbitrar.

Unul dintre argumentele care au întemeiat soluția instanței de fond a fost acela că nu a fost dovedită în concret de către autoritatea pârâtă încălcarea în mod repetat a dispozițiilor Legii nr. 162/2017, așa cum s-a pretins prin ordinul contestat.

Deși recurenta-pârâtă reia susținerile din ordinul contestat, potrivit cărora reclamantul a săvârșit repetate abateri disciplinare, reiese din ansamblul argumentelor că recurenta nu se referă la abateri precedente, ci strict la abaterile (multiple) constatate prin ordinul atacat. Or, în această situație, considerentul amintit al sentinței este corect reținut, neefiind evocate abateri anterioare de la legislația în domeniul auditului statutar de care s-ar face vinovat auditorul financiar reclamant, în sensul art. 41 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 162/2017.

A mai făcut referire recurenta la atitudinea subiectivă a reclamantului față de faptele încadrate ca abateri de la îndatoririle profesionale, însă o astfel de circumstanță este nerelevantă în limitele analizei întreprinse de instanța de fond și a soluției dispuse, de reluare a procedurii cu reindividualizarea sancțiunii administrative.

În concluzie, deși recurenta-pârâtă susține că numărul și gravitatea abaterilor constatate justifică sancțiunea aplicată, Înalta Curte constată că fie recurenta nu a criticat unele dintre argumentele instanței de fond, fie criticile se dovedesc nefondate, așa cum s-a arătat în precedent. Drept urmare, motivul de recurs prin care se susține proporționalitatea sancțiunii, în raport de dispozițiile art. 40 și art. 41 din Legea nr. 162/2017, nu poate fi reținut.

Pentru toate aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de autoritatea pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar împotriva încheierii din data de 18 noiembrie 2020 și a sentinței civile nr. 1401 din data de 23 decembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.