Decizia nr. 4133/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată: I. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată la data de 03.09.2019, inițial pe rolul Tribunalului Satu Mare și declinată pe rolul Cuții de Apel Oradea, reclamantul A. din județul Satu Mare a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună următoarele: - anularea Deciziei nr. 1121/18.06.2019, emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; - constatarea aspectului că imobilul situat în orașul Ardud, str. x, jud. Satu Mare, înscris în CF x Ardud, nr. top. x a făcut obiectul preluării abuzive de către Statul Român; - obligarea intimatei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România să emită o decizie de retrocedare în natură, în favoarea reclamantei A. din Județul Satu Mare cu privire la imobilul descris mai sus; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 24/CA/2020-PI din 3 martie 2020, în dosarul nr. x/2019, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A. din județul Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, având ca obiect anulare act administrativ. 1.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum au fost formulate. În motivarea căii de atac, recurentul a învederat aspecte legate de situația de fapt care au generat prezentul litigiu, exprimându-și nemulțumirea legată de soluția pronunțată de instanță de judfecată cu privire la acțiunea promovată. În esență, recurenta a susținut că instanța de fond, fără niciun motiv pertinent, a pus semnul egalității între Grupul Etnic German și B., proprietar tabular al imobilului obiect al preluării abuzive de către Statul Român, în condițiile în care, făcând abstracție de argumentele prezente în cerere de chemare în judecată. S-a mai suținut că, din simpla lecturare a denumirii acestora, rezultă faptul că aceste organizații sunt diferite, aspect susținut și de către intimată prin întâmpinarea depusă în cauză, recunoscându-se faptul că acest imobil a format proprietatea tabulară a B.. Se arată în continuare că instanța de fond a reținut argumente străine cauzei, respectiv a încălcat și aplicat greșit norme de drept material, fiind incidente prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 497 C. proc. civ. Arată că imobilul a fost preluat la data de 05.11.1945 după cum rezultă din înscrierile de Carte Funciară, această dată încadrându-se în perioada de referință la care se face trimitere prin art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, adică 06.09.1940-22.12.1989, bineînțeles preluarea făcându-se fără plata vreunei despăgubiri în baza Decretului-Lege 485/1944. Cu toate acestea, instanța a reținut împrejurarea că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită de către reclamantă, toate acestea fără să fi pus în discuția constradictorie a părților această problemă, cu depășirea limitei sesizării instanței, intimata neinvocând această problemă nici prin decizia atacată și nici prin întâmpinarea formulată în cauză. Recurentul arată că atât, prin sentința atacată, cât și prin hotărârea pronunțată se reține faptul că imobilul în litigiu a format proprietatea tabulară a B. în momentul trecerii în proprietatea Statului Român, și cu toate acestea, atât în motivarea deciziei, cât și a hotărârii se face trimitere la bunurile care au aparținut Grupului Etnic German, ceea ce nu este cazul în speța de față. Istoria Grupului Etnic German din România, nu o descriem pe larg, dar, în mod incontestabil, acesta a fost o organizație de tip nazist, aflată în serviciul celui de al treilea Reich, organizație care și-a desfășurat activitatea în perioada anilor 1940-1944, pe teritoriul României. Biserica Evanghelică din România și nu numai, a cedat o serie de bunuri în favoarea Grupului Etnic German, care, la un moment dat, a avut un patrimoniu impresionant, patrimoniu care, ca efect al Decretului-Lege 485/1944, a trecut în proprietatea Statului Român, după terminarea celui de al doilea război mondial, fiind râvnit și de URSS. Se mai susține că, a învederat faptul că imobilul a fost preluat la data de 05.11.1945 după cum rezultă din înscrierile de Carte Funciară, această dată încadrându-se în perioada de referință la care se face trimitere prin art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, adică 06.09.1940-22.12.1989, bineînțeles preluarea făcându-se fără plata vreunei despăgubiri în baza Decretului-Lege 485/1944. Recurentul a punctat că istoria Grupului Etnic German din România, nu o descrie pe larg, dar, în mod incontestabil, acesta a fost o organizație de tip nazist, aflată în serviciul celui de al treilea Reich, organizație care și-a desfășurat activitatea în perioada anilor 1940-1944, pe teritoriul României. Biserica Evanghelică din România și nu numai, a cedat o serie de bunuri în favoarea Grupului Etnic German, care, la un moment dat, a avut un patrimoniu impresionant, patrimoniu care, ca efect al Decretului-Lege 485/1944, a trecut în proprietatea Statului Român, după terminarea celui de al doilea război mondial, fiind râvnit și de URSS. Grupul Etnic German din România a fost desființat datorită activității sale hitleriste, fiind considerată nulă orice constituire de drepturi sau operațiune de transfer de proprietate, asupra bunurilor de la și către această persoană de drept public creată și subordonată Germaniei naziste, conform Decretului -Lege 485/1944, începând cu data de 08.10.1944. În concluzie, a arătat că Decretul Lege 485/1944 viza, în mod exclusiv, bunurile care au format proprietatea Grupului Etnic German din România, motiv pentru care, intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în baza Decretului Lege 485/1944, este vădit abuzivă raportat la argumentele expuse mai sus. Raportat la toate aceste argumente, rezultă caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către Statul Român, în baza prev. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 coroborat cu prevederile din partea 1 ind. l din normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999 din 2005, în conformitate cu care sunt considerate a fi abuzive preluările din perioada de referință, 6 sept. 1940 - 22 dec. 1989, în baza unor acte normative sau administrative, fără a fi acordate juste și echitabile despăgubiri. În concluzie, față de toate aceste argumente, a considerat că sunt incidente motive de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a reținut argumente străine cauzei, făcând referire doar la Grupul Etnic German, lăsând nesoluționate apărările invocate prin acțiunea introductivă referitor la motivele pentru care Decretului Lege 485/1944 nu este aplicabil în cauza de față. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală. Arată că înscrisurile existente la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/29.09.2004 iar, pe de altă parte, dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare având în vedere faptul că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul roman. Mai arată că, potrivit traducerii legalizate a cărții funciare nr. x Ardud, imobilul solicitat s-a aflat în proprietatea tabulară a B. la momentul trecerii în proprietatea statului român, însă actul normativ în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului 1-a constituit Decretul-lege nr. 485/1944. De altfel, se susține că Decretul-lege nr. 485/1944 s-a emis pentru abrogarea Legii nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic German, astfel că nu se încadrează în categoria actelor considerate a fi de preluare abuzivă. 1.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 martie 2022, 7 decembrie2022, respectiv 27 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Deciziile pronunțate în cauză Prin Decizia nr. 1815 din 25 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității declarării recursului invocată din oficiu și a respins ca tardiv recursul declarat de recurenta - reclamantă A. din Județul Satu Mare împotriva sentinței nr. 24 din 3 martie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Contestația în anulare Decizia nr. 1815 din 25 martie 2022 1207, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost atacată cu contestație în anulare de către A. din Județul Satu Mare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul solicitând anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului declarat în cauză. Contestatorul a arătat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale privind modalitatea de calcul a termenului de recurs de 15 zile. Instanța de recurs a calculat greșit termenul de recurs, reținând că termenul s- a împlinit la data de 01 iunie 2020, zi care ar fi fost, conform celor reținute de instanță, prima "zi lucrătoare", în condițiile în care data de 01 iunie 2020 a fost declarată zi de sărbătoare legală, conform 139 din Codul muncii, modificat. Astfel, s-a admis în mod greșit excepția tardivității recursului invocată din oficiu, fără să se observe că data de 1 iunie 2020 a fost sărbătoare legală și, în consecință, termenul de recurs s-a prelungit până la data de 02.06.2020, în conformitate cu art. 181 alin. (2) C. proc. civ., când a și fost depus recursul. Contestatorul a apreciat că modalitatea de soluționarea a cauzei s-a realizat cu încălcarea principiului rolului activ al instanței de judecată, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, drepturi consacrate și garantate inclusiv de art. 6 din CEDO. Înalta Curte, prin Decizia nr. 5864 din 7 decembrie 2022, a admis contestația în anulare formulată de contestatorul A. din Județul Satu Mare împotriva Deciziei nr. 1815 din 25 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019 și, în consecință, a anulat Decizia nr. 1815 din 25 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, stabilind termen pentru judecarea recursului la data de 27.09.2023, cu citarea părților. 1.5. Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să fie respins pentru considerentele ce vor succede: Din demersul judiciar inițiat în cauză reiese că, prin Decizia nr. 1121/18.06.2019, s-a dispus respingerea cererii de retrocedare înregistrată la intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, sub nr. x/29.09.2004, de către reclamanta A. din județul Satu Mare, privind imobilul situat în orașul Ardud, str. x, jud. Satu Mare, înscris în CF x Ardud, nr. top. x, pe motivul că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către Statul Român. În motivarea acesteia, intimata Comisia specială de retrocedare a constatat, potrivit înscrisurilor existente la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/29.09.2004 faptul că, imobilul a trecut în proprietatea în statului român în temeiul Decretului-Lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Legii nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic German; Decretul-Lege nr. 485/1944 nu a fost abrogat; imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român; imobilul s-a aflat în proprietatea tabulară a B. la momentul trecerii în proprietatea statului român. De asemenea, intimata Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare a recurentului față de dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere faptul că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul roman. Curtea de apel a menținut această decizie, având în vedere că în 8 octombrie 1944 s-a emis Decretul-Lege nr. 485 (publicat în Monitorul Oficial nr. 233 Partea I din 8 oct 1944), pentru abrogarea Decretului-Lege nr. 830 din 21 noiembrie 1940 referitor la constituirea Grupului Etnic German din România. A mai reținut instanța fondului că, anterior, prin sentința civilă nr. 1553/05.03.2010 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, în dosar nr. x/2009, s-a menționat că A. din județul Satu Mare are calitatea de succesor în drepturi față de organizația teritorială "Reuniunea Culturală Germană Sathmar" din Ardud, nefiind stabilită calitatea de continuator a reclamantului din prezentul dosar- față de fostul proprietar tabular al imobilului solicitat a fi retrocedat, respectiv față de "B." (C.), de la care Statul Român a preluat imobilul. Din examinarea considerentelor ce au fundamentat soluția adoptată de instanța de fond, se constată, însă, că acestea sunt în concordanță cu hotărârea pronunțată, cu natura și cu circumstanțele speței. Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în motivul de recurs evocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiată și nu poate conduce la casarea sentinței atacate. În mod incontestabil, așa cum a susținut reclamantul, prin argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, imobilul în litigiu nu are nicio legătură cu Grupul Etnic German, toate aspectele legate de Grupul Etnic German din România fiind tratate printr-o serie de lucrări precum cea din Enciclopedia liberă - wikipedia și cel scris de către D., istoric militar fapt necontestat nici prin actul administrativ atacat și nici prin întâmpinarea formulată de intimata- pârâtă. De altfel, Transilvania de Nord, a intrat sub ocupație maghiară, urmare a Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, astfel că orașul Ardud nu a mai făcut parte din România până la eliberarea sa de către armata română în anul toamna anului 1944 și semnarea Tratatului de la Paris în anul 1947. Într-adevăr, instanța fondului, prin considerentele sentinței, deși a reținut faptul că imobilul în litigiu a format proprietatea tabulară a B. în momentul trecerii în proprietatea Statului Român, în continuare a făcut o trimitere greșită la bunurile care au aparținut Grupului Etnic German. Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea supusă examinării în speță. Chiar și aspectele expuse, vizând pretinsa motivare străină pricinii, sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței, în acord cu aspectele circumstanțiate de probele dosarului, argumentarea fiind în acord cu cadrul procesual al speței și cu normele legale incidente. Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de recurent ca temei de drept al recursului, Înalta Curte subliniază că trăsătura esențială a recursului este aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de fond. O primă limită este aceea care rezultă din prevederile art. 488 din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce a fost stabilită în etapa procesuală anterioară, astfel încât criticile prin care recurentul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Situația premisă avută în vedere vizează, însă, ipoteza în care, instanța fondului a constatat că, prin sentința civilă nr. 1553/05.03.2010 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2009, s-a menționat că A. din județul Satu Mare are calitatea de succesor în drepturi față de organizația teritorială "Reuniunea Culturală Germană Sathmar" din Ardud, nefiind stabilită calitatea de continuator a reclamantului din prezentul dosar- față de fostul proprietar tabular al imobilului solicitat a fi retrocedat, respectiv față de "B." (C.), de la care Statul Român a preluat imobilul. Recurentul deși se prevalează de această sentință a Judecătoriei Satu-Mare în susținerea temeiniciei acțiunii, se observă, însă, că această hotărâre judecătorească, exhibată în cadrul demersului judiciar, nu conferă reclamantului calitatea de continuator față de fostul proprietar tabular al imobilului solicitat a fi retrocedat, respectiv față de "B." (C.), de la care Statul Român a preluat imobilul. Sub acest aspect, instanța constată, în primul rând, așa cum reiese din materialul probator administrat în cauză că imobilul s-a aflat în proprietatea tabulară a B. la momentul trecerii în proprietatea de stat, astfel că reclamantul nu are calitatea de succesor în drepturi a organizației B.. Or, pentru restituirea imobilelor care au aparținut minorităților etnice din România sunt necesare a fi îndeplinite mai multe condiții, respectiv imobilul să existe la data formulării cererii de retrocedare, să fi fost preluat abuziv în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, cu sau fără titlu, iar titularul cererii de retrocedare să fie o entitate juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) - (3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România "imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparații curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării inițiale, îmbunătățiri funcționale și altele asemenea. Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că pentru restituirea imobilelor care au aparținut minorităților etnice din România sunt necesare a fi îndeplinite mai multe condiții, respectiv imobilul să existe la data formulării cererii de retrocedare, să fi fost preluat abuziv în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, cu sau fără titlu, iar titularul cererii de retrocedare să fie o entitate juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. Așadar, în situația în care continuitatea entității juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaște de către instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea entității juridice de drept privat, în condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare". Ca atare, recurentul nu a făcut dovada că are calitatea de succesor în drepturi a organizației B., această concluzie fiind întărită de sentința civilă nr. 1553/05.03.2010 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2009. Este evident că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 reglementează condițiile de restituire către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989. Ca atare, imobilul situat în orașul Ardud, județul Satu Mare, înscris în CF nr. x Ardud, nr. top. x, la momentul trecerii în proprietatea statului român s-a aflat în proprietatea tabulară a B., astfel că nu reiese calitatea de continuator a A. din Județul Satu-Mare față de fostul proprietar. Întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor impuse de art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 pentru restituirea imobilului situat în orașul Ardud, județul Satu Mare, înscris în CF nr. x Ardud, nr. top. x, prima instanță a reținut în mod corect netemeinicia acțiunii reclamantului, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii. III. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.