ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2978/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 octombrie 2022, pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. x/2022, reclamantul A. din județul Satu Mare a solicitat anularea Deciziei nr. 1474/14.07.2022, emisă de Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; constatarea faptului că imobilul situat în municipiul Carei, Calea x, înscris în cartea funciară nr. x Carei, cu nr. top. x, în natură teren, în suprafață de 130 mp., a făcut obiectul preluării abuzive de către Statul Român; obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România să emită o nouă decizie conform celor de mai sus, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14/CA/2023 din 18.01.2023 pronunțată de Tribunalul Satu Mare cauza a fost declinată în favoarea Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 74 din 22 martie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis acțiunea formulată de reclamantul A. din județul Satu Mare în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România;

- a anulat Decizia nr. 1474/14.07.2022, emisă de pârâtă;

- a constatat caracterul abuziv al preluării de către Statul Român a imobilului situat în municipiul Carei, Calea x, jud. Satu Mare, înscris în C.F. nr. x Carei sub nr. top. x;

- a obligat pe pârâtă să emită o nouă decizie privind soluționarea cererii de retrocedare formulată de reclamant ținând seama de considerentele prezentei sentințe;

- a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței nr. 74 din 22 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, invocând, în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată.

Arată recurenta că, deși este adevărat faptul că O.U.G. nr. 83/1999, republicată, a fost edictată cu scopul de a repara nedreptățile suferite de către cetățenii aparținând minorităților naționale din România, prin preluările abuzive exercitate de către statul român comunist asupra imobilelor acestora, totuși acest lucru nu înseamnă că retrocedarea în natură a imobilelor sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii în favoarea unei minorități se va face prin omiterea unor prezumții contrare și a neîndeplinirii unor condiții esențiale, ceea ce ar presupune o aplicarea defectuoasă a legii și, în cele din urmă, nicio lege sau ordonanță nu a fost edictată cu scopul de a fi nesocotită.

Învederează că în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, A. din Județul Satu Mare a depus pe rolul Comisiei speciale de retrocedare, cererea nr. x/29.09.2004, prin care a solicitat restituirea imobilului, construcție și teren, situat în municipiul Cărei, înscris în C.F. nr. x a localității Cărei, identificat prin nr. top. x și nr. top. x.

Cu privire la imobilul identificat cu nr. top. x, solicitat prin cererea nr. x/29.09.2004, recurenta-reclamantă menționează faptul că, din interpretarea literală a textului de lege incident rezultă faptul că solicitanții trebuie să îndeplinească două condiții esențiale, respectiv ca imobilele să fi fost deținute în proprietate, iar acestea să fi fost preluate abuziv de către statul român, cu titlu sau fără titlu, în perioada de referință a legii, respectiv 06.09.1940-22.12.1989.

Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că, așa cum și instanța de fond a reținut, deși ulterior a acționat potrivnic propriilor convingeri, prin admiterea acțiunii formulate de către intimata-reclamantă, în exercitarea atribuțiilor stabilite de legiuitor în temeiul dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, și al punctului 8 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din anterior menționata-ordonanță, Comisia specială de retrocedare, instituită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată, are plenitudine de competență în soluționarea fazei administrative a cererilor de retrocedare depuse de comunitățile minorităților naționale, cu privire la calificarea preluărilor ca fiind abuzive sau nu* respectiv la calificarea preluărilor ca fiind cu titlu sau fără titlu* îndrituită prin lege, în ședința din data de 18.06.2019, Comisia specială de retrocedare a consemnat cu privire la practica acesteia, în Procesul-verbal nr. x, faptul că Decretul-lege nr. 485/1944 nu reprezintă un act de preluare abuzivă.

Astfel, Comisia specială de retrocedare a apreciat, în mod corect, că se solicită un imobil compus din construcție și teren, situat în municipiul Cărei, înscris în C.F. nr. x a localității Cărei, identificat prin nr. top. x, asupra căruia recurenta-pârâtă s-a pronunțat prin Decizia nr. 207 din data de 11.09.2009, și prin nr. top. x, asupra căruia pârâta s-a pronunțat prin Decizia nr. 1474 din data de 14.07.2022, prin respingerea cererii cu privire la acest imobil, întrucât nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român, de la solicitantă în perioada de referință a legii.

Comisia specială de retrocedare, în baza tuturor înscrisurilor depuse la dosarul administrativ, a apreciat, în mod corect, faptul că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la preluarea abuzivă, întrucât imobilul solicitat a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Decretului - Lege nr. 830/21.11.1940 privind constituirea B., care nu reprezintă un act de preluare abuzivă, astfel cum a stabilit Comisia specială de retrocedare în ședința din data de 18.06.2019.

În subsidiar, în cazul în care recursul va fi respins, solicită acordarea unui un termen de executare mai mare, acesta fiind necesar pentru obținerea înscrisurilor suplimentare de la instituțiile publice competente.

Intimatul-reclamant A. din România a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:

Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. din județul Satu Mare a solicitat anularea Deciziei nr. 1474/14.07.2022, emisă de Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; constatarea faptului că imobilul situat în municipiul Carei, Calea x, înscris în cartea funciară nr. x Carei, cu nr. top. x, în natură teren, în suprafață de 130 mp., a făcut obiectul preluării abuzive de către Statul Român; obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România să emită o nouă decizie conform celor de mai sus, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, fiind anulată Decizia nr. 1474/14.07.2022 emisă de Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, fiind constatat caracterul abuziv al preluării, a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie privind soluționarea cererii de retrocedare formulată de reclamant ținând seama de considerentele prezentei sentințe.

Pentru a pronunța această sentință, judecătorul fondului a reținut în esență că imobilele a căror retrocedare se cere, existau la data cererii de retrocedare formulate de reclamant, iar reclamantul a făcut dovada că are calitatea de succesor în drepturi a organizației Reuniunea Culturală Germană Sathmar, depunând în acest sens sentința civilă nr. 429 din 5 martie 2009 pronunțată în dosar nr. x/2009 al Judecătoriei Carei.

S-a mai reținut că din înscrisurile de la dosar rezultă că imobilul revendicat s-a aflat în proprietatea tabulară a organizației Reuniunea Culturală Germană Sathmar la momentul trecerii în proprietatea de stat, iar pârâta a precizat că temeiul juridic indicat în cartea funciară pentru preluarea imobilului l-a constituit Decretul Lege nr. 485/1944, act normativ care statua la art. I alin. (2) că "Statul Român devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor aparținând B.".

În acest context, Curtea de apel a constatat că efectele Decretului Lege nr. 485/1944 nu pot fi extinse și la alte persoane decât cea expres menționată în cuprinsul său, iar cum titlul juridic invocat pentru înscrierea dreptului de proprietate al noului proprietar îl reprezenta Decretul Lege nr. 485/1944 care, așa cum s-a arătat anterior nu viza organizația Reuniunea Culturală Germană Sathmar ci o terță entitate juridică, respectiv B., în speță este incidentă ipoteza avută în vedere de legiuitor pentru preluarea abuzivă a bunurilor minorităților naționale constând în preluarea unor astfel de bunuri fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, titlul juridic invocat de stat nefiind aplicabil în ceea ce o privește pe antecesoarea reclamantului.

Sub acest aspect, s-a constatat că entitatea juridică Reuniunea Culturală Germană Sathmar a fost una distinctă de terța B., necontribuind în vreun fel la înființarea acesteia din urmă, întrucât la momentul înființării B., această organizație nu avea cum să înglobeze și entitatea juridică Reuniunea Culturală Germană Sathmar pentru simplul motiv că la acea dată Careiul se afla sub ocupație, nemaifiind parte din România, situație faptică ce s-a menținut până inclusiv la data emiterii Decretul Lege nr. 485/1944 prin care bunurile B. au trecut în proprietatea statului. Or, nici la data emiterii actului de preluare a bunurilor B., imobilele din Carei nu se aflau pe teritoriul României, astfel încât nu puteau forma obiect al preluării.

Concluzionând, instanța de fond a reținut că indiferent de legalitatea în sine a Decretului Lege nr. 485/1944, în cazul bunurilor a căror retrocedare se cere în speță, atât timp cât acestea au fost preluate în temeiul unui act normativ care nu era aplicabil, există o preluare abuzivă în sensul O.U.G. nr. 83/1999.

Or, tocmai aceste argumente definitorii, ce au condus la soluția anulării actului administrativ atacat, nu au fost combătute în prezentul recurs, recurenta reluând aspecte invocate anterior în cauză, ce nu au legătură cu raționamentul juridic ce a condus la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

Practic, cererea de recurs este o reluare a întâmpinării depuse în primă instanță, fără a cuprinde nicio critică propriu-zisă împotriva raționamentului reținut de judecătorul fondului.

Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților, iar potrivit art. 489 alin. (2), aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, se constată că, deși există formal un recurs motivat, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate, prin prisma dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.

Înalta Curte constată că în declarația scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenta-pârâtă prezintă situația de fapt și reia aceleași apărări formulate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, fără însă să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivul de casare antereferit.

Or, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin reiterarea apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată.

Critica centrală formulată în fața instanței de fond și reiterată prin motivele de recurs, se referă la faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la preluarea abuzivă, întrucât imobilul solicitat a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944

Însă, în recursul declarat, recurenta nu a arătat argumentele care conduc la nelegalitatea sentinței recurate, prin care s-a concluzionat că indiferent de legalitatea în sine a Decretului Lege nr. 485/1944, câtă vreme acest decret nu era aplicabil în cauză, există o preluare abuzivă în sensul O.U.G. nr. 83/1999.

Înalta Curte concluzionează că sentința atacată nu poate fi supusă cenzurii prin prisma motivelor de recurs, așa cum au fost invocate de recurenta-pârâtă, aceasta nu a arătat de ce consideră că normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greșit aplicate de instanța de fond la pronunțarea hotărârii recurate, simpla indicare formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise concret acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.

În acest context, având în vedere că motivele de recurs nu constituie reale argumente de casare din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., va fi admisă excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă.

În raport de soluția de nulitate a recursului, cererea recurentei-pârâte de acordare a unui termen de executare mai mare nu va fi analizată, această cerere fiind doar reiterată în cadrul motivelor de recurs, fără a reprezenta o critică reală la adresa sentinței atacate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004, se va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A. din România.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România împotriva sentinței nr. 74/CA/2023-PI din 22 martie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.