ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3306/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 septembrie 2019, pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. din Județul Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România ("Comisia Specială"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 1123/18.06.2019, emisă de pârâtă;

(ii) să se constate că imobilul situat în municipiul Carei, județul Satu Mare, înscris în C.F. nr. x Carei, având nr. topo. x a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român;

(iii) obligarea pârâtei să emită o decizie de retrocedare în natură în favoarea reclamantei a părții care nu a fost vândută de statul român din imobilul în litigiu, respectiv să emită o decizie de compensare prin puncte pentru acele părți din acest imobil care au fost înstrăinate, așa cum rezultă din înscrierile de carte funciară de sub pozițiile B12-14.

(iv) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 479 din 18 noiembrie 2019, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 9 decembrie 2019.

Prin sentința civilă nr. 36 din 9 aprilie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere din acțiunea introductivă, invocată din oficiu de către instanță;

(ii) a respins, ca inadmisibil, capătul 2 de cerere din acțiunea introductivă formulată de către reclamantul A. din Județul Satu Mare în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România;

(iii) a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. din Județul Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România;

(iv) a anulat Decizia nr. 1123/18.06.2019, emisă de pârâtă;

(v) a obligat pârâta să emită o decizie prin care să dispună restituirea (retrocedarea) în natură în favoarea reclamantei a părții care nu a fost vândută de statul român din imobilul situat în municipiul Carei, județul Satu Mare, înscris în C.F. nr. x Carei, având nr. topo. x, parte rămasă în proprietatea statului român și prin care, totodată, să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială, pentru acele părți din acest imobil care au fost înstrăinate, așa cum rezultă din înscrierile de carte funciară de sub pozițiile B12-14;

(vi) a respins pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii de compensare prin puncte;

(vii) a obligat pârâta de rândul 1 să plătească reclamantei suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 36 din 9 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susține că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu greșita interpretare a dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Din cuprinsul acestui din urmă text de lege, care permite acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care au fost înstrăinate după data de 22.12.1989, rezultă, per a contrario, că voința legiuitorului a fost în sensul neacordării măsurilor reparatorii pentru imobilele care au fost înstrăinate anterior acestei date.

Prin urmare, arată recurenta-pârâtă, în mod greșit a fost obligată Comisia Specială la acordarea măsurilor reparatorii pentru toată partea din imobil înstrăinată, în condițiile în care apartamentul nr. x a fost înstrăinat în anul 1975, dar apartamentul nr. x a fost înstrăinat după 1989. Acordarea de măsuri compensatorii se poate dispune doar pentru apartamentul nr. x, înstrăinat după 1989, astfel că obligarea la acordarea acestor măsuri pentru apartamentul nr. x este nelegală.

Recurenta-pârâtă critică și soluția de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de intimatul-reclamant, în raport de admiterea în parte a acțiunii și de împrejurarea că onorariul avocațial are un cuantum disproporționat față de munca depusă în dosar, instanța de fond făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (2) teza a II-a și art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant a invocat excepția inadmisibilității recursului, calificată de Înalta Curte ca fiind o excepție a nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Având a se pronunța cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., asupra excepției nulității recursului, Înalta Curte constată că excepția este neîntemeiată.

Intimatul-reclamant a susținut că recursul nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât recurenta-pârâtă solicită reaprecierea probatoriului și stabilirea unei noi stări de fapt, ceea ce excede obiectului căii de atac extraordinare, precum și pentru că se invocă apărări noi față de cele din fond.

Înalta Curte constată că motivele recursului declarat de pârâtă se subsumează cazului de casare invocat, respectiv dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta invocând greșita aplicare în speță a dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în soluționarea petitului principal, precum și a art. 453 alin. (2) teza a II-a și art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în soluționarea cererii accesorii de stabilire a cheltuielilor de judecată. Aspectele invocate de intimatul-reclamant fac obiectul analizei pe fond a recursului, neconstituind argumente care să susțină o excepție procesuală a nulității căii de atac și vor fi avute în vedere în examinarea caracterului fondat sau nefondat al căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurenta-pârâtă a susținut că obligarea sa la acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. x din imobilul în litigiu este nelegală, întrucât, din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că nu se acordă măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989.

Înalta Curte constată că acest argument, prezentat în sprijinul legalității actului administrativ contestat și a nelegalității sentinței recurate, nu este menționat în cuprinsul Deciziei nr. 1123/18.06.2019, prin care s-a respins cererea de retrocedare formulată de reclamant cu privire la imobilul situat în municipiul Carei, județul Satu Mare. Unicul motiv al respingerii cererii este, conform deciziei atacate, faptul că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către Statul Român, iar acest argument este susținut și în actele procesuale depuse în dosarul de fond.

Totodată, susținerile referitoare la incidența dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu au fost înfățișate instanței de fond, nefiind cuprinse în întâmpinarea aflată la dosarul Tribunalului Satu Mare.

Dispozițiile art. 1 și art. 8 conferă instanței de contencios administrativ atributul analizei legalității unui act administrativ în raport de criticile de nelegalitate sesizate de reclamant. Aceste critici sunt determinate în mod evident de conținutul actului contestat, astfel că și analiza instanței de fond se rezumă la motivele de fapt și de drept reținute în cuprinsul actului contestat și pe care reclamanta le-a atacat prin acțiune.

Mai trebuie amintit și că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.". Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, interdicție care se aplică și formulării de apărări de fond noi, pe care prima instanță nu le-a cunoscut și nu le-a putut analiza.

În speță, recurenta-pârâtă invocă, în calea de atac, motive care nu au fost prezentate instanței de fond și care tind la modificarea actului administrativ contestat - Decizia nr. 1123/18.06.2019, prin susținerea unui argument suplimentar de respingere a cererii de retrocedare pentru parte din imobilul solicitat spre restituire. Așadar, recurenta-pârâtă sesizează pentru prima dată, direct în recurs, existența unui impediment la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru o parte a imobilului în litigiu, iar instanța de control judiciar nu poate proceda la analizarea acestor argumente, câtă vreme obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

În consecință, întrucât criticile referitoare la aplicarea în speță a dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, exced conținutului actului administrativ contestat și au fost invocate direct în fața instanței de control judiciar, fără a fi supuse filtrului instanței de fond, se impune respingerea lor.

Chiar dacă s-ar trece peste acest fine de neprimire, Înalta Curte constată că interpretarea Comisiei Speciale cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 este greșită. Textul de lege nu poate fi interpretat în sensul că interzice acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989, cum susține recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, prevede posibilitatea acordării doar a acestor măsuri, excluzând posibilitatea restituirii în natură a imobilelor aflate în această situație.

Cel de-al doilea rând de critici formulate de recurenta-pârâtă privește soluția dată cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, susținându-se că aceste cheltuieli trebuiau diminuate, în raport de admiterea parțială a acțiunii și de caracterul disproporționat al onorariului avocațial, în raport cu obiectul cauzei și munca depusă de reprezentantul convențional.

Înalta Curte constată că, deși acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. dispun că în acest caz cheltuielile se acordă în proporția admiterii, totuși instanța de fond a motivat corespunzător soluția de acordare integrală a cheltuielilor de judecată, iar pârâta nu a contestat în vreun fel aceste considerente.

Astfel, prima instanță a arătat că soluția de admitere în parte a cererii se datorează tehnicii juridice deficitare de formulare a pretențiilor, iar nu netemeiniciei acestora. Mai exact, admițând excepția inadmisibilității și respingând în consecință cel de-al doilea capăt al cererii, prima instanță a arătat că solicitarea de constatare a preluării abuzive a imobilului de către Statul Român reprezintă un element-premisă al recunoașterii dreptului la retrocedare, astfel că statuarea instanței asupra acestei solicitări se va regăsi în considerentele sentinței, iar nu în dispozitivul acesteia. Iar în ceea ce privește petitul referitor la obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, instanța de fond a constatat că măsura ce trebuie dispusă, în cazul imposibilității retrocedării în natură, este aceea a acordării măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială.

Prin urmare, petitul referitor la constatarea preluării abuzive a imobilului în litigiu a fost considerat de instanța de fond a reprezenta un argument în susținerea cererii de anulare a deciziei emise de pârâtă și de obligare a acesteia la emiterea unei decizii prin care să se dispună retrocedare în natură/în echivalent, iar nu o pretenție de sine-stătătoare. În pofida constatării inadmisibilității formulării acestei solicitări sub forma unui petit distinct în cadrul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a concluzionat, în considerente, cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de către Statul Român, fiind găsite întemeiate susținerile reclamantei.

Cât privește respingerea petitului referitor la emiterea unei decizii de compensare prin puncte pentru partea din imobil ce nu mai poate fi restituită în natură, Înalta Curte constată că respingerea acestui petit s-a datorat tot unei tehnici greșite de redactare a acțiunii, iar nu lipsei de temeinicie a cererii, instanța de fond obligând pârâta la emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

În concluzie, întrucât pretențiile reclamantei au fost integral confirmate prin soluția pronunțată, acesteia i se cuvin cheltuieli de judecată în cuantumul total solicitat și dovedit cu documente justificative, iar motivul de recurs este nefondat.

În ceea ce privește criticile referitoare la lipsa de proporționalitate a onorariului avocațial, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În motivarea soluției astfel dispuse, Înalta Curte a reținut că:

"proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâtă, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România la plata către intimatul-reclamant A. din Județul Satu Mare a sumei de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, conform facturii nr. x/06.07.2020 și extrasului de cont din data de 07.07.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România împotriva sentinței civile nr. 36 din 9 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România la plata către intimatul-reclamant A. din Județul Satu Mare a sumei de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2022.