ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5371/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 18 noiembrie 2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a solicitat anularea în tot Deciziei nr. 1137/08.08.2019 și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reprezentând diferența de valoare între imobilul preluat și cel acordat la schimb și în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata suportate în vederea soluționării cauzei.

Prin sentința civilă nr. 4/CA/2021 din 19 ianuarie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Care au Aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România.

Împotriva sentinței civile nr. 4/CA/2021 din 19 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să i se admită cererea de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susținut următoarele:

Instanța de fond e interpretat eronat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999.

Sub acest aspect, apreciază, prima instanța a respins contestația subscrisei A. reținând, în esența, faptul că intre comunitatea evreiească și Statul roman a intervenit un schimb, acordul de voința al reprezentantului comunității fiind exprimat in cuprinsul Procesului-verbal din data de 21.05.1974, astfel incat, preluarea a fost una consimțita si nu abuziva, nefiind astfel incidente prevederii legii speciale de reparație.

Mai retine prima instanța faptul ca, doar in situația in care actul de schimb ar fi fost anulat de către instanțele judecătorești, s-ar fi putut pune problema restituirii imobilului sau acordării de masuri reparatorii pentru acesta.

Aceste constatări ale primei instanțe nu pot fi in niciun caz primite, in condițiile in care, pe de o parte, cererea subscrisei de acordare de despăgubiri reprezentând diferența de valoare dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului nu este in niciun caz condiționata de anularea actului de schimb iar, pe de alta parte, chiar instanța investita cu soluționarea contestației impotriva actelor emise in baza legilor speciale de reparație are obligația sa verifice in ce măsura actele de preluare din perioada comunista pot fi incadrate in categoria celor abuzive.

Concluzia primei instanțe este cu totul greșita, in condițiile in care, in mod indiscutabil, soluționarea unei cereri de retrocedare a unui imobil preluat prin acte abuzive nu este in niciun caz condiționata de anularea acelui act, caracterul abuziv al preluării urmând sa fie stabilit fie in procedura administrativa fie de către instanța de judecata.

Cat privește consimțământul Federației Comunităților Evreiești la încheierea actului de schimb in condițiile impuse obligatoriu de către autoritățile comuniste, va rugam sa constatați ca, in mod greșit a reținut prima instanța ca nu exista indicii cu privire la lipsa acestui consimțământ.

În speță, arată instanței că singura mențiune cu privire la acordul de voința al reprezentantului proprietarului (Federației Comunităților Evreiești) se regăsește in cuprinsul Procesului-verbal încheiat la 21.05.1974 înregistrat la Notariatul de Stat, Judecătoria Cărei sub nr. x CF din 29.05.1974.

Consideră recurenta că aceasta singura referința cu privire la consimțământul proprietarului (Federației Comunităților Evreiești) ridica dubii serioase cu privire la caracterul liber exprimat al acestuia in condițiile in care:

Nu exista niciun alt inscris din care sa rezulte acordul proprietarului cu privire la schimbul.

Imobilului cu alte imobile aflate in proprietatea statului, deși anterior încheierii procesului-verbal din 21.05.1974, Consiliul Popular al Orașului Cărei, prin Adresa nr. x/25.03.1974, a solicitat Federației Comunităților Evreiești sa dea acordul, adresa la care nu s-a răspuns.

In urma pretinsului schimb in baza Legii nr. 19/1968. Federația Comunităților Evreiești a primit un imobil cu o valoare economica semnificativ redusa;

Sunt de notorietate presiunile directe pe care statul le exercita asupra proprietarilor terenurilor prin organele sale represive (cu atât mai mult fata de minorități) având in vedere contextul politic al României la nivelul anilor 1970 si politica statului cu privire la proprietatea privata din aceea perioada;

Prin urmare, nu poate fi vorba in niciun caz de un schimb intre Federație si Statul Roman, având in vedere ca, in speța, lipsește un element esențial al acestui act juridic, si anume consimțământul liber exprimat al copermutantului.

Este astfel evident ca asa-zisul "schimb" nu respecta nicicum rigorile C. civ., astfel incat sa se poată susține cu temei ca nu a existat o preluare abuziva de la fostul proprietar.

Dimpotrivă, "schimbul" a fost unul cu totul atipic, impus de către statul comunist, ceea ce exchivalează in mod indiscutabil cu o preluare abuziva. împrejurarea ca fostului proprietar i-a fost acordat un alt imobil nu are absolut nicio relevanta din perspectiva caraterului abuziv al preluării, in condițiile in care consimțământul acestuia nu a fost liber exprimat, bunul fiind preluat, in realitate, fara acordul sau.

În jurisprudența s-a reținut in mod constant ca, in cazul unor asemenea schimburi "copermutantii nu se situează pe poziție de egalitate, intrucat schimburile sunt obligatorii și mai mult, chiar în lipsa semnării contractului de schimb de către unul dintre copermutanti (de regula proprietarul tabular) schimbul este obligatoriu. Aceste dispoziții legale denota o poziție de forța din partea statului, care prelua terenul, indiferent de existenta consimțământului la schimb a persoanei al cărui teren urmează sa fie schimbat. Prin urmare schimbul efectuat in asemenea condiții era abuziv."

Intr-o alta decizie2 s-a reținut, in mod judicios, faptul ca "contractul de schimb nu a reprezentat acordul liber consimțit al proprietarilor tabulari, el fiind impus in anul 1978, posibilitățile de refuz fiind limitate. In al doilea rând diferența dintre suprafețele celor doua imobile este certa, soții predând 1460 mp si primind in schimb, faptic, 361 mp. Nu exista nicio justificare pentru a refuza acordarea masurilor reparatorii pentru diferența dintre cele doua suprafețe de teren, fiind irelevant din punct de vedere al cauzei faptul ca pe parcela primita in schimb, din fonduri proprii, familia U a edificat o construcție pe care ulterior a instrainat-o."

Or, in speța, in baza actului de schimb analizat in prezenta cauza, Federația Comunităților Evreiești din România a fost obligata sa predea către Statul Roman imobile de o valoare net superioara celor primite la schimb, fara insa a primi si o justa despăgubire reprezentând diferența de valoare,

In mod cu totul nelegal prima instanța a apreciat ca nefiind relevante concluziile raportului de expertiza întocmit in cauza, care demonstrează in mod neechivoc diferența semnificativa de valoare dintre terenul preluat si cel acordat la schimb, in condițiile in care, tocmai aceasta diferența este de natura sa confere caracter abuziv preluării realizate de către Statul Roman.

În realitate, contrar celor reținute de către prima instanța, schimbul impus de către Statul Roman a fost unul evident abuziv, preluarea imobilelor fiind astfel, la rândul sau, una vădit abuzivă în raport de dispozițiile art. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cărora, "Sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative oh administrative emise în perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu momentul preluării".

În considerarea acestor aspecte, intr-o corecta aplicare a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 și art. 1 teza II din Normele metodoligice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, prima instanța ar fi trebuit sa constate ca, schimbul impus in mod obligatoriu de autoritățile comuniste a fost unul vădit abuziv, astfel incat, subscrisa este indreptatita la acordarea de despăgubiri, reprezentând diferența de valoare dintre imobilul preluat si cel dat la schimb si sa oblige intimata-parata la emiterea de decizii in acest sens.

Referitor la solicitarea subscrisei de obligare la plata de despăgubiri reprezentând diferența de valoare dintre imobilul preluat si cel acordat la schimb, va rugam sa observați ca in mod cu totul nelegal a interpretat prima instanța dispozițiile art. 1 pct. 2 teza a ll-a din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 (dispoziții similare cu cele din Normele metodologice de aplicare ale O.U.G. nr. 83/1999 pe care ar fi trebuit sa le aplice) reținând ca aceste prevederi nu pot fi aplicate și in speța, intrucat nu au in vedere si schimbul de proprietăți.

Contrar acestei concluzii, apreciază recurenta că, în realitate aceste prevederi sunt cu totul aplicabile, în condițiile în care, astfel cum a arătat, preluarea a fost una abuziva iar "despăgubirea" acordata (imobilul dat la schimb) nu este una îndestulătoare.

Desigur, in conformitate cu dispozițiile legale invocate, care prevăd ca "în cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ" despăgubirea cuvenita subscrisei este reprezentata de diferența dintre valoarea reala a imobilului preluat si cea a imobilului dat la schimb.

Intr-o altă ordine de idei, vă rugăm să observați că, prima instanța a apreciat în mod nelegal că, în speța, era suficientă simpla încheiere a unui proces-verbal ca sa opereze schimbul de terenuri, in condițiile in care, Legea nr. 19/1968 conferea imobilelor-terenuri fara construcții aflate in perimetrul construibil al municipiului București, al celorlalte municipii sau al orașelor doar vocația de a fi expropriate.

Aceasta vocație, in opinia subscrisei, rezulta indiscutabil din terminologia folosita de legiuitor in cuprinsul art. 1 din Legea nr. 19/1968, anume "(...) se declara indisponibile si expropriabile (...)".

Fiind astfel vorba de o simpla vocație de a fi expropriate, consideră că, in speța, nu era suficienta simpla incheiere a unui proces-verbal care sa ateste schimbul de terenuri, fara ca acest proces-verbal sa aibă la baza un act emis in regim de putere publica in baza căruia sa se dispună exproprierea imobilului ce a făcut obiectul cererii de retrocedare.

Apreciază că o interpretare contrară ar intra într-o vădită contradicție inclusiv cu normele constituționale in vigoare la momentul la care a avut loc transferul dreptului de proprietate, la acel moment, dreptul de proprietate fiind protejat inclusiv la nivel constituțional - art. 36 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965.

În acest context, va rugam sa constatați ca, prima instanța in mod nelegal a apreciat ca tranferul dreptului de proprietate in favoarea Statului Roman ar fi operat in baza Legii nr. 19/1968 si a soluționat cauza in raport de aceasta premisa, reținând ca schimbul nu este abuziv.

In realitate, in condițiile inexistentei unui act emis in regim de putere publica care sa transforme imobilul din expropriabil in expropiat, se impune concluzia ca, in realitate, nu a operat niciun schimb, ci dimpotrivă, preluarea a fost una cu totul abuziva.

Mai susține recurenta-reclaamntă că legile speciale de reparație în general, si O.U.G. nr. 83/1999 in special, au fost adoptate de Statul Roman in încercarea de a repara, intr-o oarecare măsura, abuzurile săvârșite in perioada comunista, abuzuri prin care au fost încălcate grav drepturi fundamentale intre care si dreptul de proprietate privata.

In mod evident, la adoptarea legilor speciale de reparație, nu au putut fi avute in vedere, punctual, toate situațiile ce impun acordarea de masuri reparatorii, rămânând la latitudinea autorităților, respectiv a instanțelor judecătorești sa aprecieze, de la caz la caz, îndreptățirea solicitanților sa beneficieze de aceste masuri.

Aceasta apreciere este obligatorie, insa a fi realizata in scopul si spiritul legilor speciale de reparație, respectiv repararea prejudiciilor cauzate prin preluarea unor imobile in perioada comunista, fara o justa si echitabila despăgubire. Lipsa unor asemenea despăgubiri conferă caracter abuziv preluării si. pe cale de consecința, naște obligația Statului Roman de a repara prejudiciul astfel cauzat.

Or, în spetă, Statul Român a preluat de la Federația Comunităților Evreiești din România imobilul ce face obiectul deciziei contestate, fără însă a acorda o justa si echitabila despăgubire pentru acesta. Astfel cum a arătat si in fata primei instanțe recurenta susține că imobilele acordate la schimb nu sunt comparabile cu cele preluate, diferența de valoare dintre acestea fiind evidenta si semnificativa.

Prin urmare, nu poate fi în niciun caz vorba despre un schimb echitabil, diferența semnificativă de valoare dintre imobile fiind de natura sa demonstreze ca. in realitate, in speta a operat o veritabila expropriere si nu un schimb.

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 15 noiembrie 2022, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește situațaia de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că prin cererea înregistrata la Comisia speciala de retrocedare sub nr. x din data de 23.09.2004, ulterior precizata prin Adresa nr. x/09.07.2018 înregistrata la parata sub nr. x din 12.07.2018, reclamanta a solicitat acordarea de masuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul-teren în suprafața de 720 mp situat în județul Satu Mare, Municipiul Carei, str. x (transcris în CF x), nr. top x în trei loturi distincte(1962/1, 1962/2, 1962/3).

Prin Decizia nr. 1137/08.08.2019, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea cu privire la acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul sus-menționat, întrucât modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului nu a reprezentat o preluare abuzivă, acesta făcând obiectul unui schimb de imobile realizat între Federația Comunităților Evreiești și Statul român, în temeiul art. 4 din Legea nr. 19/24.06.1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcții din perimetrul construibil al municipiilor și orașelor. În motivarea deciziei, pârâta arată că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român, ci a făcut obiectul unui schimb între Federația Comunităților Evreiești și Consiliul Popular al orașului Carei, încheiat în data de 21.05.2974.

Înalta Curte prin raportare la criticile dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, apreciind că pentru soluționare cauzei se impune rejudecarea cauzei și analizând motivele de nelegalitate ale Deciziei nr. 1137/08.08.2019, emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România invocate de reclamantă în cuprinsul acțiunii, instanța constată că instanaț de fond a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a normelor de drept material, citicile recurentei-reclamante fiind întemeiate.

Astfel cum rezultă din cuprinsul CF nr. x Carei cu privire la parcela nr. 1962 in suprafața de 720 mp (pct. 11), este menționata operațiunea, din data de 13.01.1949, de înscriere a dreptului de proprietate in favoarea Comunității Autonome Ortodoxe Izraelite din Cărei (ulterior Federația Comunităților Evreiești din România) a parcelelor, printre care regasindu-se si parcela nr. 1962.

Conform înscrierii de pct. 14 din aceeași Carte funciară se precizează că, în baza procesului-verbal nr. x/1074 încheiat la 21.05.1974, întocmit în conformitate cu prevederile nr. 19/1968, asupra imobilului imobilului menționat mai sus s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, iar pe de altă parte se precizează că parcela x în suprafața de 720 mp se înscrie în CF nr. x.

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 19/1968, în vederea lucrărilor de sistematizare, construcții, inclusiv cele de locuințe, se declară indisponibile și expropriabile, prin efectul prezentei legi, terenurile fără construcții, proprietate a persoanelor fizice sau juridice, aflate în perimetrul construibil al municipiului București, al celorlalte municipii sau al orașelor.

În temeiul acestei legi, a fost emisă adresa nr. x/1974, de către Consiliul Popular al orașului Carei, Comitetul executiv, către Federația Comunităților Evreiești.

În cuprinsul adresei se menționează că a fost emisă în vederea aplicării Legii nr. 19/1968 privitor la terenurile virane situate în intravilanul orașelor, care sunt declarate indisponibile și că se comunică documentația necesară efectuării unor schimburi de astfel de terenuri din orașul Carei. Între terenurile enumerate se regăsește și imobilul teren înscris în CF nr. x al localității Carei, nr. top. x jud. Satu Mare, în suprafață de 378 mp.

Se motivează necesitatea efectuării schimbului pe motiv că aceste terenuri sunt amplasate într-o zonă de interes, în jurul Sinagogii Evreiești din orașul Carei, care are o valoare deosebită ulterior renovării și care trebuie folosite pentru construcții de locuințe în scopul evitării diminuării valorii Sinagogii. Se specifică că în schimbul acestor terenuri se oferă Federației Comunităților Evreiești aceeași suprafață de terenuri cu plantație de vie situată în Grădina Viilor Carei, într-o zonă de agrement, terenuri care pot fi valorificate și pentru care se poate elibera autorizație de înstrăinare conform Decretului nr. 144/1958.

În finalul adresei se solicită acordul Federației pentru efectuarea schimbului și se specifică că o construcție de 6 apartamente este planificată a se executa încă în cursul anului 1974, solicitând urgentarea rezolvării problemei.

Procesul-verbal nr. x/1974 atestă încheierea acestuia cu ocazia preluării de la Federația Comunităților Evreiești din RSR și predării din partea statului în schimb, a unor suprafețe de terenuri conform prev. Legii nr. 19/1968, cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcții din perimetrul construibil al municipiilor și orașelor.

Potrivit art. 1 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 83/1999, privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România:

Imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin comunitatea minorităților naționale se înțelege entitatea juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. În situația în care continuitatea entității juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaște de către instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea entității juridice de drept privat, în condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Din analiza acestor dispoziții legale, rezultă că sunt supuse restituirii foștilor proprietari imobilele care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989.

Prin H.G. nr. 1093/2005, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a fost explicat conceptul de preluare abuzivă.

Astfel, potrivit pct. 2 din Norme, sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu momentul preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere, dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.

Sunt considerate abuzive și preluările fără titlu valabil ale imobilelor care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, în perioada de referință, sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și preluările fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau administrației de stat.

Rezultă că sunt abuzive preluările imobilelor produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative.

Înalta Curte apreciază, din întreg materialul probator prin raportare la textele de lege aplicabile în materia cererilor privitoare la dreptul de restituire al proprietăților luate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, că schimbul de terenuri din anul 1974, între Statul Român și Federația Comunităților Evreiești, având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x alin. localității Carei, nr. top. x jud. Satu Mare, a fost efectuat în baza Legii nr. 19/1968 și nu s-au acordat despăgubiri juste sau echitabile la momentul preluării, generate de diferența de valoare a celor două terenuri.

Astfel cum rezultă din adresa nr. x/1974, a Consiliului Popular al orașului Carei, Comitetul executiv, diferența de valoare este determinată de faptul că terenul Federației era amplasat în intravilan, în orașul Carei, într-o zonă bine cotată, în apropierea Sinagogii Evreiești, iar terenul oferit la schimb, a reprezentat o cotă de 3727/5640 părți dintr-un imobil pe care se afla o plantație de vie, cu o valaore economică inferiaoră.

Chiar dacă în fapt, astfel cum atestă documentele a avut loc un schimb de terenuri între Statul Român și Federația Comunităților Evreiești, acest schimb reprezintă o preluare abuzivă a imobilului întrucât s-a efectuat în temeiul unui act normativ emis în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, respectiv în baza Legii nr. 19/1968, iar Statul Român nu a acordat o justă și echitabilă despăgubire.

Existența diferenței de valoare a terenurilor a fost dovedită de către reclamantă prin probele administrate în cauză, respectiv expertiza topografică și de evaluare a imobilelor.

Astfel, prin expertiza topografică efectuată în cauză de către expert B., au fost identificate imobilele ce au făcut obiectul schimbului de terenuri consemnat în procesul-verbal din 1974. Conform concluziilor expertizei, imobilul înscris în CF nr. x alin. localității Carei, nr. top. x jud. Satu Mare este ocupat în prezent de construcții și curte, .

În acest context, Înalta Curte constată că erau îndeplinite condițiile impuse de art. 1 din Legea nr. 83/1999, iar Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România se impunea să procedeze conform prevederilor art. 2 din Lege și să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială.

În concluzie, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în rejudecare, după casarea cu reținere, Înalta Curte va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ce face obiectul dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal; va anula în Decizia nr. 1137/08.08.2019 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, în ceea ce privește terenul ce face obiectul cererii de restituire; va obliga pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România să să soluționeze pe fond cererea de despăgubiri formulată de reclamantă.

Ca urmare a căderii în pretenții, în temeiul art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5811,72 RON reprezentând onorariu avocat și 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 4/CA/2021 din 19 ianuarie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând cauza, admite în parte acțiunea.

Anulează Decizia nr. 1137 din 8 august 2019 și obligă pârâta să soluționeze pe fond cererea de despăgubiri formulată de reclamantă.

Admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și obligă pârâta la plata sumei de 5811,72 RON reprezentând onorariu avocat și 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, către reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.