ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5035/2022

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 18 noiembrie 2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a solicitat anularea în tot Deciziei nr. 1138/08.08.2019 si acordarea de masuri reparatorii prin echivalent reprezentând diferența de valoare între imobilul preluat si cel acordat la schimb și în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata suportate în vederea soluționării cauzei.

Prin sentința civilă nr. 137/CA/2020 din 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 1138/08.08.2019 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, reprezentând diferența de valoare între imobilul preluat și cel acordat la schimb.

De asemenea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 5.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 137/CA/2020 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - pârâtă consideră că sentința recurată este, în parte, nelegeală și netemeinică.

Recurenta - pârâtă susține că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pct. 1 și 2 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la afirmația intimatei - reclamante potrivit căreia, în speță, a operat o veritabilă expropriere și nu un schimb, precum și că, la momentul trecerii în proprietatea statului a imobilului, nu ar fi fost un schimb echitabil, aceasta nu se susține, întrucât în cadrul actului juridic de schimb, potrivit dreptului comun, echivalența se stabilește prin plata unei sulte.

Totodată, arată faptul că obligația de plată a unei sulte este una prescriptibilă, în termenul general de prescripție, acestei obligații fiindu-i aplicabile dispozițiile legale referitoare la plata prețului.

În ceea ce privește diferența dintre valoarea imobilului deținut de reclamantă și valoarea imobilului primit ulterior schimbului, recurenta arată că aceasta nu este concludentă întrucât motivul respingerii cererii de retrocedare a fost lipsa preluării abuzive de către statul român.

Recurenta - pârâtă arată că, în cauză, nu este îndeplinită condiția prealabilă restituirii de către Comisia specială de retrocedare, respectiv aceea ca trecerea imobilului în proprietatea statului să se fi realizat în mod abuziv.

Referitor la pretenția intimatei - reclamante de a se dispune obligarea Comisiei la emiterea unei decizii privind acordarea de despăgubiri reprezentând diferența de valoare între imobilele preluate și cele acordarea la schimb, recurenta arată că dispozițiile prevăzute de pct. 1 teza a II -a din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, aprobate prin H.G. nr. 1093/2005, nu reglementează situația privind schimbul de proprietăți.

În consecință, anularea schimbului trebuia realizată pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu deținătorul actual al imobilului, iar nu în contencios administrativ, printr-o procedură guvernată de prevederile O.U.G. nr. 83/1999.

În final, recurenta - pârâtă a susținut că instanța de fond a încălcat prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de intimata - reclamantă, în condițiile în care acțiunea a fost admisă în parte.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, precum și apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1138/08.08.2019, emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004, depusă de A., cu privire la retrocedarea imobilului teren, în suprafață de 378 m.p., situat în municipiul Carei, str. x, înscris în CF nr. x alin. localității Carei, nr. top. x jud. Satu Mare, întrucât imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel a anulat Decizia nr. 1138/08.08.2019 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reprezentând diferența de valoare între imobilul preluat și cel acordat la schimb.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta Comisia Specială de Retrocedare a susținut că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pct. 1 și 2 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

În esență, critica recurentei-pârâte privește faptul că instanța de fond ar fi constatat în mod greșit existența unei preluări abuzive asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare, întrucât imobilul a făcut obiectul unui schimb între Federația Comunităților Evreiești și statul român, fiind trecut în proprietatea statului în temeiul art. 4 din Legea nr. 19/1968.

În opinia recurentei, imobilul în cauză nu a fost preluat în mod abuziv potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, în speță operând un schimb de imobile realizat între statul român și Federația Comunităților Evreiești și doar în situația în care s-ar fi constatat nulitatea absolută a schimbului realizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară emiterii unei decizii în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, Comisia specială de retrocedare ar fi fost competentă să se pronunțe asupra propunerii de acordare de măsuri compensatorii.

Înalta Curte reține că, potrivit pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/199, sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu momentul preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere, dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.

Contrar celor invocate de recurenta - pârâtă, Înalta Curte constată că schimbul de terenuri realizat în anul 1974, între Statul Român și Federația Comunităților Evreiești, având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x alin. localității Carei, nr. top. x jud. Satu Mare reprezintă o preluare abuzivă, întrucât s-a efectuat în baza unui act normativ emis în perioada 06 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, respectiv în baza Legii nr. 19/1968, și nu au fost acordate despăgubiri juste sau echitabile la momentul preluării.

Chiar dacă schimbul de terenuri este atestat de procesul-verbal nr. x/1974, în realitate, transferul de proprietate s-a realizat în baza Legii nr. 19/1968, astfel că sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la necesitatea obținerii unei hotărâri judecătorești de anulare a actului de schimb, pe calea dreptului comun, anterior acordării de măsuri reparatorii.

Din probatoriul administrat în cauză, respectiv expertiza topografică și de evaluare a imobilelor, a rezultat o diferență de valoare semnificativă dintre terenul preluat și cel acordat la schimb, fiind îndeplinită condiția lipsei unei juste și echitabile despăgubiri. Astfel, terenul aflat în proprietatea Federației Comunităților Evreiești are o valoare de 8.341,4 euro iar terenul primit la schimb are o valoare de 2.502 euro.

Prin urmare, Înalta Curte constată că diferența semnificativă de valoare dintre cele două terenuri este de natură să demonstreze că, în cauză, a operat o preluare abuzivă a terenului aflat în proprietatea Federației Comunităților Evreiești, fiind incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanță nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile la plata către reclamanta A. a sumei de 5.835,52 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România împotriva sentinței nr. 137/CA/2020 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România la plata sumei de 5.835,52 RON către intimata - reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2022.