ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1434/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, în temeiul art. 20 din Legea nr. 182/2002 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, constatarea refuzului nejustificat al pârâtei cu privire la solicitarea înregistrată sub. nr. 7/39/28 din 17.01.2020, declasificarea și comunicarea comunicărilor purtate între Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, cu referire la dosarul penal nr. x/2011, respectiv între Curtea de Apel Suceava și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014. Reclamantul a solicitat instanței, în principal, să constate că nu se mai impune clasificarea comunicărilor purtate între Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași cu referire la dosarul penal nr. x/2011, respectiv între Curtea de Apel Suceava și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014. În subsidiar, reclamantul a solicitat instanței să constate că niciodată nu s-a impus clasificarea comunicărilor purtate între Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași cu referire la dosarul penal nr. x/2011, respectiv între Curtea de Apel Suceava și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, în formă declasificată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 32 din 17 februarie 2021 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes invocate de pârâtul Serviciul Român de Informații. S-a admis excepția inadmisibilității capătului subsidiar de cerere invocată din oficiu de către instanță. S-a respins ca inadmisibil capătul subsidiar de cerere formulat în cauză. S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Roman de Informații.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul pentru motive de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. A susținut recurentul - reclamant că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată pronunțată în primă instanță nu reprezintă un rezultat al cercetării temeinice a fondului, întrucât niciunde în cuprinsul considerentelor nu este precizată analiza argumentelor părților care a fundamentat concluzia instanței. Astfel, unele argumente centrale nu au fost nici măcar menționate în cuprinsul sentinței, cum ar fi implicațiile dreptului la viață privată, neexistând o argumentare suficientă referitoare la încălcarea acestui drept, cu toate că această vătămare este cea care a deschis calea atacării în fața instanței de contencios a modalității în care s-au derulat activitățile între organele judiciare și S.R.L.. S-a arătat că obligația de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil și trebuie înțeleasă din prisma art. 425 din C. proc. civ. ca fiind o obligație ce incumbă instanței odată cu soluționarea unei cauze. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 C.E.D.O Sub al doilea motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (8) din C. proc. civ. Astfel, înafara procedurii prevăzute de dispozițiile art. 54 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. privind competențele judecătorului de camera preliminară și de art. 352 alin. (11) din aceleași cod care permit instanței de judecată să solicite declasificarea totală, parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare sau să permită accesul la informații, în măsura în care aceste documentele nu sunt esențiale procedurii penale derulate, nu mai există nicio procedură prin care să fie adus în atenția instanțelor de judecată refuzul pârâtului de a proceda la declasificarea lor. În situația concretă, chestiunile ridicate în fața instanței de contencios administrativ, singura îndreptățită să se pronunțe asupra unui act administrativ, nu pot fi aduse în atenția unei instanțe penale după finalizarea dosarului. Un alt motiv pentru care procedura cuprinsă în C. proc. pen. nu reprezintă o procedură aptă să îi protejeze drepturile, rezidă din natura drepturilor protejate de fiecare procedură în parte. În cadrul dosarului penal se urmărește asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, cu toate garanțiile care decurg din acest drept, și anume, dreptul la apărare, egalitatea de arme, având punct de plecare acuzația penală formulată, în timp ce pe calea contenciosului administrativ s-a solicitat să se constate că există unele comunicări cu privire la reclamant, colectate de SRI în mod sistematic, care sunt stocate pentru o perioadă de lungă de timp, aspect care îi anihilează dreptul la viața privată. Soluția adoptată privind inexistența unui refuz nejustificat comportă numeroase critici, mai ales având în vedere că este vorba de informații clasificate drept secret de serviciu, iar după cum s-a reținut expres în sentința civilă, acest grad de clasificare denotă o importanță mai scăzută a informațiilor clasificate. De asemenea, se impune constatarea și a excesului de putere este definit la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea 554/2004. S-a arătat că în cursul anului 2018 a fost declasificat Protocolul de colaborare între P.Î.C.C.J. și S.R.I., fiind evident faptul că unul dintre motivele care au stat la baza clasificării comunicărilor între parchete și S.R.I. a fost reprezentat de ascunderea implicării S.R.I. în efectuarea actelor de urmărire penale. Sunt îndeplinite condițiile art. 20 lit. b) din H.G. nr. 585/2002, deoarece dacă la momentul dispunerii clasificării informațiilor scopul nu a fost acela de a proteja siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele legitime (deși legea nu prevede ca interesele să fie legitime) persoanelor de drept public sau privat deținătoare, nici în prezent acestea nu sunt susceptibile de a fi prejudiciate. În prezenta cauză S.R.I. nu a arătat, în concret, care este motivul pentru care se justifică menținerea caracterului calificat al informațiilor în discuție. Or, solicitarea reclamantului este reprezentată de declasificarea informațiilor, iar în conformitate cu art. 20 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 585/2002, declasificarea se impune atunci când dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare. Cu privire la jurisprudența CEDO reținută de instanța de fond, au fost invocate statuările Curții E.D.O. în cauza Rotaru c. României, situația din speța indicată fiind similară, în cauză fiind vorba despre informații cu privire la dosarele penale ale reclamantului, în care acuzațiile formulate vizează chestiuni ce țin de viața profesională respectiv activitățile derulate în calitate de magistrat. Totodată, orice documente/comunicări purtate de SRI cu privire la convorbirile telefonice intră, de asemenea, sub incidența art. 8 din Convenția E.D.O. potrivit cauzei Halford împotriva Regatului Unit. S-a apreciat că soluția primei instanțe încalcă dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182 și ale art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Serviciul Român de Informații a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, respinsă prin încheierea din data de 22.11.2022, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat, sub aspectul criticii privind nemotivarea sentinței, că nu există o obligație a instanței de a răspunde tuturor argumentelor formulate de reclamant. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a arătat că nu este vorba în cauză despre un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului, în condițiile în care petiția formulată a fost soluționată în concordanță cu legislația în vigoare. Totodată, s-a arătat că declasificarea documentelor nu se poate efectua la simpla cerere a recurentului-reclamant, sau la cererea instanței, ci doar în condițiile art. 20 din H.G. nr. 585/2002. Referitor la jurisprudența CEDO, s-a susținut că aceasta recunoaște în mod expres faptul că restricționarea accesului la anumite probe ale dosarului poate fi justificată de interesul apărării securității naționale. Totodată, s-a avut în vedere că documentele vizate de recurentul - reclamant se referă la persoane care nu au calitatea de inculpați în dosare, iar devoalarea acestora ar conduce la încălcarea flagrantă a principiului "nevoii de a cunoaște" (art. 3 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România).

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante La data de 17.01.2020 reclamantul a înregistrat pe rolul Serviciului Român de Informații o cerere prin care solicita să îi fie transmise în forma declasificată comunicările purtate de pârât cu Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Iași (cu referire la dosarul penal nr. x/2011) si de Curtea de Apel Iași cu Înalta Curte de Casație si Justiție (în dosarul nr. x/2014), în care a fost parte. Totodată, a solicitat pârâtei să constate, în principal, faptul că nu se mai impune menținerea secretizării documentelor și a informațiilor solicitate iar, în subsidiar, să constate că niciodată nu s-a impus clasificarea comunicărilor solicitate. Reclamantul a precizat că la data de 04.03.2020 i s-a comunicat un răspuns prin adresa nr. x/24.02.2020 prin care i-a fost respinsă cererea, în acest document făcându-se referire la art. 10 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații pentru realizarea securității naționale având caracter secret de stat, iar accesul la aceste informații putând avea loc doar în condițiile legii menționate, cu respectarea principiului necesității de a cunoaște și a condițiilor Legii nr. 182/2002. Cu privire la dispozițiile acestei din urmă legi, se precizează că beneficiarii informațiilor din domeniul securității sunt expres și limitativ prevăzuți la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, informațiile fiind exceptate de la comunicarea acestora în condițiile Legii nr. 544/2001. S-a făcut referire la faptul că activitatea Serviciului Român de Informații își păstrează caracterul "secret de stat" chiar și în condițiile declasificării Protocolului de cooperare x/04.02.2009 încheiat între Serviciul Român de Informații și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În drept, se reține că potrivit art. 20 din Legea nr. 182/2002: "Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestația va fi soluționată în condițiile legii contenciosului administrativ". Art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că: "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară". Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele. În privința lipsei motivelor pe care se întemeiază sentința recurată, Înalta Curte reține că o astfel de critică are un caracter neîntemeiat, hotărârea fiind amplu motivată, răspunzând chestiunilor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața sa. Instanța de fond, sub aspectul criticilor privind încălcarea vieții private, analizându-le în raport de jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului (Cauza Rotaru împotriva României, Cauza Dumitru Popescu împotriva României, Cauza Bucur si Toma împotriva României) a constatat că în cadrul dosarului penal în care reclamantul a avut calitate de inculpat (dosar nr. x/2014) prin încheierea nr. 17/06.03.2015 pronunțată de judecătorul de camera preliminară din cadrul Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori au fost respinse cererile si excepțiile invocate de A. cu privire la legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală și la legalitatea rechizitoriului nr. x din data de 05.12.2014, fiind constatată legalitatea sesizării instanței, iar contestația formulată împotriva acestei încheieri a fost respinsă prin încheierea nr. 725/25.05.2015 a Înaltei Curți de Casație si Justiție. Fiind incidente dispozițiile C. proc. pen., respectiv ale art. 54 lit. b), instanța a reținut că reclamantul nu poate pretinde instanței de contencios administrativ să statueze în sens contrar celor deja stabilite printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă. În ceea ce privește împrejurarea că, după soluționarea definitivă a dosarului penal în care reclamantul a avut calitate de inculpat, nu se mai impune menținerea caracterului clasificat al unor date care au legătura cu acel dosar, instanța de fond, verificând conținutul informațiilor clasificate secret de serviciu a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 20 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 585/2002 pentru a se dispune declasificarea acestora. Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului formulat de reclamant, în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Analizând motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul - reclamant a criticat modalitatea în care instanța de fond a analizat cauza, raportat la situația sa particulară, în condițiile finalizării urmăririi penale și declasificării Protocolul de colaborare între PÎCCJ și SRI, prin prisma refuzului nejustificat al pârâtului de declasificare a informațiilor, refuz exprimat, în opinia sa, cu exces de putere. În prealabil, Înalta Curte reține că sunt corecte aprecierile primei instanțe, care, respingând excepția inadmisibilității a avut în vedere că instanța de contencios administrativ nu poate analiza legalitatea probelor administrate în dosarul penal, ci doar legalitatea refuzului exprimat de pârât privind declasificarea informațiilor în legătură cu dosarul penal, după finalizarea acestuia, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 554/2004. O soluție emisă de un organ de cercetare penală sau o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept. Constată Înalta Curte că dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. a) și b) din Standardul Național de protecție a informațiilor clasificate din România din 13 iunie 2002, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 585/13 iunie 2002, cu modificările și completările ulterioare prevăd că informațiile se declasifică dacă termenul de clasificare a expirat sau dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare. În exercitarea acestor dispoziții, în limitele și în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite prin actul normativ care reglementează procedurile aplicabile în scopul protecției informațiilor clasificate în România, numai în cazul în care dreptul de apreciere al autorității pârâte ar fi exercitat abuziv, prin încălcarea limitelor prevăzute de lege sau prin încălcarea echilibrului dintre nevoia "protejării surselor generatoare de informații" (art. 3 lit. d) din Hotărârea de Guvern nr. 585/13 iunie 2002) și drepturile subiective sau interesele legitime ale recurentului - reclamant, s-ar putea vorbi despre un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, iar actul administrativ ar fi anulabil. Se reține, conform notelor de ședință cu nr. x/6.11.2020 și nr. x/25.11.2020 depuse în fața primei instanțe, că intimatul-pârâtul Serviciul Român de Informații a purtat o corespondență exclusiv cu Direcția Națională Anticorupție acordând organelor de urmărire penală sprijin tehnic, derulând doar măsuri tehnice necesare pentru interceptarea si înregistrarea comunicațiilor electronice în baza actelor de autorizare emise în acest sens în dosarul penal nr. x/2011 Astfel cum a reținut și prima instanță, din cuprinsul rechizitoriului din data de 05.12.2014 Direcției Naționale anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, al sentinței penale nr. 49/16.06.2016 a Curții de Apel Suceava și al deciziei nr. 99/A/28.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, rezultă că procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice au fost valorificate ca probe în procesul penal, în condițiile și cu garanțiile oferite de C. proc. pen., astfel că aspectele invocate prin motivele de recurs cu primire la aplicabilitatea celor statuate în cauza CEDO în cauza Rotaru contra României sau Halford împotriva Regatului Unit, sunt nefondate. În plus, astfel cum s-a arătat anterior, instanța de contencios administrativ nu poate analiza legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, asupra căreia există o hotărâre penală definitivă. În conformitate cu art. 5 lit. c) din Legea nr. 182/2002, măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate să garanteze că informațiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptățite, potrivit legii, să le cunoască. În acest sens, art. 26 și art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 5 iulie 2002, prevăd că transmiterea informațiilor clasificate către alți utilizatori se va efectua numai dacă aceștia dețin certificate de securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informații clasificate este permis cu respectarea principiului necesității de a cunoaște numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu (în această situație regăsindu-se și avocații). În concluzie, raportat la conținutul informațiilor clasificate secret de serviciu înaintate instanței de către pârât conform adresei nr. x, care nu pot fi reproduse în cuprinsul prezentei hotărâri, constată Înalta Curte că nu se poate vorbi nici de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 și nici de un exces de putere din partea autorității publice, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care la emiterea răspunsului au fost avute în vedere normele Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate si ale H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în Romania. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.