ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2965/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 martie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat să se constatate refuzul nejustificat al pârâtului Serviciul Român de Informații - Unitatea Militară 0198 București, cu privire la solicitarea înregistrată sub nr. x din 11.01.2019 și, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se dispună obligarea pârâtului să declasifice și să comunice reclamantului toate comunicările purtate între Serviciul Român de Informații și:

a. Direcția Națională Anticorupție (în continuare "DNA"), secția de combatere a corupției, cu referire la dosarul penal nr. x/2015;

b. Înalta Curte de Casație și Justiție (în continuare "ICCJ") - completul de 3 judecători, în dosarul nr. x/2015;

c. ICCJ - completul de 5 judecători, în dosarul penal nr. x/2017

Prin sentința civilă nr. 809 pronunțată la data de 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității invocată de pârât și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații - Unitatea Militară 0198 București, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivare, recurentul-reclamant arată, în esență, că soluția pronunțată de către instanța de fond asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată este greșită.

Arată că întreaga analiză trebuie să plece de la natura excepției cuprinse în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, articol reținut de instanța de fond în motivarea sa, și mai ales a incidenței acestui articol în practica judiciară. Conform doctrinei, excepția reflectă în realitate teoria recursului paralel, unde se susține că atacarea pe calea contenciosului administrativ este posibilă atunci când nu există o lege specială care să prevadă o altă procedură de urmat. Desigur că procedura de urmat trebuie să îndeplinească anumite condiții, și anume în primul rând trebuie să fie prevăzută de o lege organică și să acorde competența instanței de a rezolva litigiul apărut între administrație și particular, în urma adoptării sau modificării unui act administrativ sau a refuzului nejustificat de a soluționa o cerere. Doar atunci se poate afirma că ne aflăm în prezența unei forme de control a legalității.

Plecând de la aceste considerații de ordin teoretic și prin comparație cu obiectul prezentului dosar, consideră recurentul-reclamant că în realitate nu ne aflăm în prezența unei astfel de competențe a instanței penale.

Motivul pentru care a sesizat instanța de contencios a fost refuzul SRI de a-i soluționa cererea privind declasificarea comunicărilor purtate de aceasta cu instituțiile statului. Contrar a ceea ce a reținut instanța de contencios administrativ, în sensul că dispozițiile din C. proc. pen. se aplică pentru a stabili dacă SRI i-a încălcat drepturile prin acest refuz, consideră că, la acest moment, instanța penală nu are o astfel de competență.

În primul rând, instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 54 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. care prevede că judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală. În cadrul acestei faze, judecătorul de cameră preliminară primește dosarul de urmărire penală și probele care au fundamentat soluția de trimitere în judecată. În măsura în care, chiar dacă s-au folosit comunicări/interceptări efectuate de SRI iar ipotetic organul de urmărire penală nu apreciază că acestea sunt probe care să susțină soluția, aceste înscrisuri nu sunt înaintate sau prezentate în fața judecătorului de cameră preliminară. În această situație, nu se poate vorbi despre existența unui refuz nejustificat al unei instituții publice de a-i permite accesul la anumite documente, ci doar maniera în care organul de urmărire penală își organizează strategia de formulare a acuzației penale.

În al doilea rând, s-a arătat că art. 352 alin. (11) din același cod permite instanței de judecată să solicite declasificarea totală, parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare sau să permită accesul la cele clasificate în măsura în care informațiile cuprinse în documentele clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei. Per a contrario, în măsura în care aceste documente nu sunt esențiale, instanța nu va permite o asemenea măsură, precum nici nu le va avea în vedere la pronunțarea soluției. Totodată, în măsura în care totuși consideră că aceste informații sunt esențiale raportat la acuzația penală, dar instituția publică, în speță SRI, refuză să dea curs solicitării instanței, nu mai există nicio procedură prin care să fie adus în atenția instanțelor de judecată acest refuz. Consideră că nici în această situație nu ne încadrăm pe premisele impuse de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Mai mult, aici nici nu discutăm despre o competență a instanței penale de a aprecia caracterul justificat sau nu al refuzului. Singura sancțiune teoretică care poate fi avută în vedere este cea de a nu se ține cont de informațiile cuprinse în documentele clasificate în soluționarea dosarului penal.

Se observă astfel, că temeiul prezentei acțiuni nu poate fi subsumat dispozițiilor procedurii penale.

În cadrul acestei proceduri, instanța penală, anterior procedurii de declasificare, verifică documentele clasificate, din perspectiva relevanței acestora în cadrul dosarului penal. Odată constatată aptitudinea documentelor, a actelor încheiate de serviciul secret ori în colaborare cu organul de urmărire penală, de a sta la baza unor procedee probatorii ori mijloace de probă în dosarul penal, va obliga autoritatea emitentă la declasificarea acestora întrucât, în caz contrar, inculpatul va fi privat de dreptul la apărare. În caz de refuz al autorității emitente, conform art. 352 alin. (12) C. proc. pen.., documentele clasificate nu vor putea servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Or, în prezenta speță, recurentul-reclamant solicită constatarea unui refuz nejustificat al SRI de a-i soluționa cererea, împrejurare care îl împiedică să verifice o încălcare a dreptului la viață privată datorită menținerii caracterului clasificat al documentelor. Chiar dacă prezentul demers are ca punct de plecare existența imixtiunii SRI în cadrul dosarelor penale, este totuși independent de acestea având în vedere inclusiv faptul că finalitatea celor două proceduri este esențialmente diferită.

Astfel, în cadrul dosarului penal se va verifica în ce măsură un organ necompetent funcțional a întocmit acte de urmărire penală, independent de orice verificare a unei eventuale încălcări a dreptului la viață privată. În cadrul prezentului dosar, nu prezintă nicio relevanță faptul că acele documente pot dobândi calitatea de probe în dosarul penal, instanța nefiind învestită cu o pronunțare asupra acestei chestiuni. La fel, instanța penală nu se va putea pronunța asupra declasificării documentelor din perspectiva unei posibile încălcări a dreptului la viață privată ci, va verifica în ce măsură acele documente au influențat parcursul probelor în cadrul urmăririi penale.

Dincolo de acest aspect, după cum a arătat anterior, în situația în care instanța penală nu va considera că documentele sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, declasificarea va fi respinsă. La fel, în cazul în care SRI va refuza declasificarea, instanța penală nu are la îndemână nicio posibilitate legală de a sancționa acest refuz.

Precizează că, în cadrul dosarelor penale a solicitat ca SRI să depună, în formă declasificată, comunicările existente între această instituție și organele de urmărire penală/instanțele de judecată; în punctul de vedere materializat prin adresa nr. x din 27.08.2019 emisă de SRI, depusă în dosarul penal nr. x/2015, aflată totodată și la dosarul de fond, s-a precizat că există comunicări între organul de urmărire penală și SRI, însă în mod expres s-a solicitat ca acestea să nu fie depuse la dosarul cauzei, fiind doar informări adresate procurorului de caz.

De asemenea, în cadrul dosarelor penale s-au arătat și următoarele:

"Facem precizarea că datele și informațiile transmise nu au valoarea de probe în dosarul penal, în accepțiunea prevederilor C. proc. pen. (art. 99), sarcina probei revenind procurorului care instrumentează cauza. Mai mult, instituția noastră a solicitat în mod expres ca datele și informațiile pe care le-am transmis prin adresa sus-menționată să fie destinate exclusiv informării procurorului de caz, fără a fi introduse în dosarul cauzei, context în care nu avem cunoștință despre existența vreunor informații clasificate în dosarul cauzei."

Este dincolo de orice îndoială că remediile propuse de către Curtea de Apel București nu sunt incidente în cauză.

Recurentul-reclamant arată că un alt motiv pentru care procedura cuprinsă în C. proc. pen. nu reprezintă o procedură aptă să îi protejeze drepturile rezidă în diferențele semnificative între drepturile pe care le protejează fiecare procedură în parte. În cadrul dosarului penal se urmărește asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, cu toate garanțiile care decurg din acest drept, și anume dreptul la apărare, egalitatea de arme, având punct de plecare acuzația penală formulată. În schimb, pe calea contenciosului administrativ a solicitat să se constate că există unele comunicări cu privire la el, că SRI le-a colectat în mod sistematic, că acestea sunt stocate pentru o perioadă lungă de timp, aspect care îi anihilează dreptul la viață privată. Accesul la acele comunicări nu a fost solicitat doar în măsura în care au legătură cu un proces penal, ci pentru că verificarea și stocarea unei corespondențe afectează grav dreptul la viață privată, aspect confirmat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Mai susține că instanța de fond în mod nepermis a modificat temeiul de fapt și de drept pentru care a solicitat accesul la acele documente. Astfel, prin cererea introductivă de instanță și prin cererea precizatoare a arătat că există unele documente cu privire la persoana sa și că i s-a refuzat accesul la acestea, situație care se încadrează perfect pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182/2002. Ceea ce instanța de contencios a reținut în mod eronat a fost în sensul că se susține că a solicitat ca aceasta să se pronunțe cu privire la calitatea de probe a acelor comunicări în cadrul unor dosare penale și să procedeze la verificarea legalității acestora. Or, în niciun moment nu s-a solicitat o asemenea conduită instanței de contencios administrativ.

Chiar și așa, pe parcursul procedurii desfășurată în fața instanței s-a subliniat faptul că nu se poate susține că ne aflăm în prezența altei proceduri care s-ar putea soluționa de către instanța penală în condițiile în care atacă un act administrativ - refuzul SRI de a răspunde - și nicidecum legalitatea actelor întocmite în raport de exigențele impuse de respectarea dreptului la un proces echitabil în materie penală.

Pornind de la aceste precizări, văzând și motivarea Curții de Apel București, care face trimitere la prevederile C. proc. pen., recurentul-reclamant apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Aceasta deoarece, în baza principiului disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ., instanța este ținută de temeiul juridic stabilit de către reclamant prin cererea introductivă, în măsura în care insistă pe acest temei juridic.

De asemenea, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. În condițiile în care hotărârea atacată se referă la un alt temei juridic al acțiunii, consideră că în fapt, instanța nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut.

Or, în cauză, atât principiul disponibilității cât și principiul aflării adevărului, ambele fiind norme de drept procesual, au fost încălcate grav prin ignorarea temeiului juridic al acțiunii, stabilit se către recurent ca fiind prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002.

Nu în cele din urmă, consideră recurentul că soluția adoptată de către instanța de contencios administrativ lasă fără substanță dreptul de acces la justiție. Acest drept impune obligații atât în sarcina legiuitorului, cât și în cea a judecătorului. Se observă că legiuitorul și-a respectat obligația, în sensul că a dispus ca, în măsura în care autoritatea administrativă refuză să soluționeze o cerere, persoana îndreptățită se poate adresa instanței de contencios administrativ. Problema a intervenit odată cu analiza stării de fapt concrete dedusă judecății, și anume judecătorul a înlăturat caracterul efectiv al acțiunii reclamantului, prin invocarea unor dispoziții legale care însă nu au legătură cu obiectul dosarului dedus judecății.

În atare condiții, apreciază să soluția instanței încalcă flagrant dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 și ale art. 8 din Legea nr. 554/2004 sens în care devine aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimatul-pârât Serviciul Român de Informații - Unitatea Militară 0198 București a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de fond a arătat că există o procedură judiciară specială, stabilită de C. proc. pen., care reglementează chestiunea declasificării înscrisurilor din dosarele penale, "astfel că refuzul nejustificat, ca act administrativ asimilat, este sustras controlului instanței de contencios administrativ în condițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004."

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susține că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, ignorând limitele investirii, intimatul consideră că este nefondat, întrucât prin sentința atacată, instanța de fond a analizat temeiul juridic indicat de recurent, nu a ignorat argumentele prezentate de acesta, au fost analizate atât prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002 cât și cele ale art. 554

2

004, inclusiv incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cazul cererii reclamantului.

În acest context, se poate constata că instanța de fond nu a depășit limitele investirii, pronunțându-se asupra obiectului procesului stabilit prin cererea reclamantului, a pretențiilor concrete deduse judecății și a apărărilor formulate de partea adversă, cu respectarea dreptului de dispoziție prevăzut de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Referitor la critica recurentului privind lipsa unei motivări legate de natura cauzei, apreciază, de asemenea, că este nefondată. Faptul că instanța de fond a făcut trimitere și a examinat conținutul unor dispoziții legale pe care reclamantul nu le-a invocat (în speță prevederi ale C. proc. pen.), nu înseamnă nicidecum că ar fi încălcat limitele investirii, deoarece aceste dispoziții legale au fost invocate chiar de către partea adversă în cadrul apărărilor formulate, iar judecătorul era obligat să le examineze și să-și expună punctul de vedere argumentat.

Din această perspectivă, semnificative sunt chiar precizările reclamantului depuse la dosarul cauzei prin intermediul notelor scrise, la termenul din data de 07.10.2019, unde precizează lipsit de orice echivoc faptul că obiectul acestui litigiu privește trei dosare penale aflate în curs de judecată (ICCJ - Dosar nr. x/2018, CAB - Dosar nr. x/2015 și Dosar nr. x/2017), în cadrul cărora a solicitat de asemenea declasificarea informațiilor transmise de SRI organelor judiciare și comunicarea lor, precizând că în două dintre dosarele penale menționate instanța a rămas în pronunțare, iar într-un dosar instanța a încuviințat această solicitare "doar în ceea ce privește DNA".

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că este nefondat, de asemenea, hotărârea instanței de fond fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

C. proc. pen., care este tot o lege organică, pentru toate cele trei situații menționate în cuprinsul art. 3, 13, 53, 54 și 352 alin. (11) din acesta, respectiv plângerile formulate împotriva folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere, verificarea legalității administrării probelor, sau permiterea accesului la informațiile clasificate, stabilește competențe exclusive de soluționare, atribuite judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară, sau instanței care soluționează cauza penală.

Din această perspectivă, raportându-se la motivele invocate de reclamant în contestarea refuzului de a-i fi comunicate informațiile clasificate, adică: imixtiunea SRI în procesul de strângere a probelor în dosarele penale, vătămarea dreptului său la o procedură judiciară penală corectă, nepermiterea accesului la informațiile clasificate, instanța de fond a concluzionat în mod just că o astfel de acțiune pe calea contenciosului administrativ este inadmisibilă prin coroborarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2001, cu dispozițiile art. 3, 13, 53, 54 și 352 C. proc. pen.., norme procesuale care stabilesc aplicabilitatea exclusivă a acestor reglementări asupra actelor sau măsurilor dispuse în procesul penal.

La concluzia instanței în sensul incidenței în speță a competenței legii penale, se adaugă și prevederile art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991, astfel că, prezenta acțiune în contencios administrativ reprezintă o dublare a cererilor deja formulate în fața instanțelor de drept penal, recurentul urmărind doar să deruleze și o procedură contencioasă, paralelă, inadmisibilă, cu același obiect.

Reclamantul însuși a precizat că în dosarul penal nr. x/2018 aflat pe rolul ICCJ în primul ciclu procesual, a solicitat instanței să dispună comunicarea corespondenței dintre SRI și DNA relativ la activitatea de urmărire penală ori privitor la persoana sa, iar instanța a încuviințat această solicitare doar în ceea ce privește DNA, respingând cererea față de SRI.

În sensul soluției pronunțate de instanța de fond invocă, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 211 din 20 ianuarie 2009 a ÎCCJ - SCAF.

Cu privire la cererea de probatorii constând în depunerea la dosarul cauzei a informațiilor clasificate transmise de SRI și aflate în cadrul dosarelor de urmărire penală sau al dosarelor (penale) de judecată, apreciază că instanța de fond a respins-o în mod întemeiat. O astfel de cerere reprezintă tot o încălcare a dispozițiilor art. 285 alin. (2) C. proc. pen.., unde se precizează foarte clar că "procedura din cursul urmăririi penale este nepublică", dar și o încercare de eludare a prevederilor art. 352 alin. (12) același cod, referitor la dreptul autorității emitente de a nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, astfel că se evidențiază o lipsă a legitimității interesului în formularea acestei cereri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, întemeiată pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182/20002 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamantul A. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Serviciul Român de Informații de a soluționa cererea înregistrată sub nr. x din 11.01.2019 și să fie obligat pârâtul la declasificarea și comunicarea corespondenței purtate de către pârât cu DNA și ÎCCJ pe parcursul desfășurării cercetării penale în cadrul dosarelor penale menționate în cererea de chemare în judecată și în cererea adițională, dosare penale în care reclamantul a avut calitatea de inculpat.

Instanța de fond, soluționând cauza, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârât, și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată, reținând în acest sens că există o procedură judiciară specială, stabilită de C. proc. pen., care reglementează chestiunea declasificării înscrisurilor din dosarele penale, astfel că refuzul nejustificat, ca act administrativ asimilat, este sustras controlului instanței de contencios administrativ în condițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prealabil analizei instanței de control judiciar, este de menționat că recurentul a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete (respectiv, nepronunțarea asupra a ceea ce s-a cerut, instanța ignorând limitele învestirii și pronunțarea soluției cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 182/2002 și art. 8 din Legea nr. 554/2004), expuse prin calea de atac exercitată se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică hotărârea instanței de fond, considerând că, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă în contencios administrativ și întemeindu-și soluția pe dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevede că promovarea unei acțiuni în contencios administrativ este inadmisibilă atâta timp cât există reglementată o altă procedură, judecătorul fondului a încălcat principiul disponibilității părților, consacrat de art. 9 din C. proc. civ.

Critica recurentului-reclamant privitoare la nerespectarea de către prima instanță a unui principiu fundamental al procesului civil este nefondată.

Instanța de fond a stabilit că litigiul nu este de contencios administrativ prin raportare la argumentele și cererea cu care însăși reclamantul a înțeles să învestească instanța de judecată, în temeiul principiului disponibilității.

Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât în ședința publică din 7 octombrie 2019, instanța de fond a apreciat în mod corect că, din moment ce art. 20 din Legea nr. 182/2002 prevede că acțiunea se soluționează în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, rezultă că această lege este aplicabilă în cauză, în întregime, fără nicio excepție, deci inclusiv interdicția prevăzută de art. 5 alin. (2) din lege referitoare la existența unei proceduri speciale judiciare prin care se asigură controlul judecătoresc.

Remarcă Înalta Curte, în consens cu susținerile intimatului-pârât, că instanța de fond a analizat temeiul juridic indicat chiar de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a ignorat argumentele prezentate de acesta, respectiv a analizat atât prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002, cât și cele ale Legii 554/2004, inclusiv incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ în cazul cererii reclamantului.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de fond nu a depășit limitele învestirii, pronunțându-se asupra obiectului procesului stabilit prin cererea reclamantului, a pretențiilor concrete deduse judecății și a apărărilor formulate de partea adversă, cu respectarea dreptului de dispoziție prevăzut de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

Astfel, din perspectiva soluției criticate, se constată că sentința recurată nu cuprinde motive străine de natura pricinii.

Considerentele instanței de fond sunt coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele reclamantului este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

Înalta Curte mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În acest context, împrejurarea că instanța s-a referit la temeiuri de drept ce nu au fost invocate de către reclamant nu este o situație ce se încadrează în ipoteza legală referitoare la existența unor motive străine de natura pricinii. Astfel, în acord cu susținerile intimatului din cuprinsul întâmpinării sale, împrejurarea că instanța de fond a făcut trimitere și a examinat conținutul unor dispoziții legale pe care reclamantul nu le-a invocat (în speță, prevederi ale C. proc. pen.) nu constituie nici motive contradictorii, nici depășirea limitelor învestirii, deoarece aceste dispoziții legale au fost invocate în cadrul apărărilor formulate de partea adversă, iar judecătorul era obligat să le examineze și să se pronunțe argumentat asupra lor.

Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În aceste condiții, faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului din această perspectivă fiind nefondate.

Nefondate sunt și celelalte critici din recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea primei instanțe fiind criticată pentru încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 în soluționarea excepției inadmisibilității.

Potrivit textului de lege, pe care se întemeiază demersul judiciar declanșat de reclamant, și anume art. 20 din Legea nr. 182/2002, "Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestația va fi soluționată în condițiile legii contenciosului administrativ".

De asemenea, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) din aceeași lege a contenciosului administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În raport cu aceste dispoziții, Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de instanța de fond, că, pentru declasificarea înscrisurilor din dosarele penale, legiuitorul a prevăzut o procedură specială, reglementată de o lege organică, respectiv Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin intermediul căreia reclamantului i se poate asigura accesul la documentele clasificate solicitate.

Recurentul-reclamant susține că în mod greșit prima instanță a admis excepția invocată în cauză, deoarece dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, de vreme ce în speță se solicită constatarea unui refuz nejustificat al SRI de a-i soluționa cererea, fapt care îl împiedică să verifice o încălcare a dreptului la viață privată datorită menținerii caracterului clasificat al documentelor.

Susținerile recurentului nu pot fi primite pentru că, așa cum a arătat și instanța de fond, împrejurarea că prezentul demers judiciar are ca obiect un pretins refuz nejustificat al pârâtului SRI nu poate conduce la o altă concluzie, din moment ce art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se referă la acte administrative fără nicio distincție ori excludere, iar în accepțiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este asimilat actului administrativ unilateral și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Admițând așadar, excepția invocată de Serviciul Român de Informații și respingând acțiunea reclamantului ca inadmisibilă, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea legii, ce urmează a fi menținută prin respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

10/09/2019

Cerere de chemare în judecată

B. S.R.L.

04/06/2020

Cerere de recurs

Pârât - CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI -AUTORITATE PUBLICĂ AUTONOMĂ

10/07/2020

Întâmpinare

Intimat - B. S.R.L.

11/03/2019

Cerere de chemare în judecată

A.

21/05/2020

Cerere de recurs

Reclamant - A.

12/06/2020

Acte în dovedirea cererii

Recurent - A.

16/06/2020

Acte în dovedirea cererii

Recurent - A.

07/07/2020

Întâmpinare

Intimat - SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII, REPREZENTAT DE UNITATEA MILITARĂ 0198 BUCUREȘTI

27/07/2020

Întâmpinare

Recurent - A.

31/07/2020

Întâmpinare

Recurent - A.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 809 din 18 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2022.