ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 558/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 18.12.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații anularea actelor prin care s-a procedat la clasificarea propunerilor adresate de către SRI Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 21 din Legea nr. 535/2004 cu privire la autorizarea măsurilor ce s-au dispus prin mandatele de supraveghere nr. x, solicitărilor adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție instanței supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menționate la pct. 1, respectiv x și încheierilor prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a încuviințat solicitările și a dispus emiterea mandatelor la care a făcut referire. 1.

La data de 18.04.2018, reclamantul a formulat cerere modificatoare/adițională cu privire la obiectul cererii, în sensul că în contradictoriu (pe lângă pârâtul inițial, Serviciul Român de Informații) și cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, a solicitat anularea Protocolului de cooperare încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale, semnat între reprezentanții acestor instituții și declasificat și publicat pe paginile de internet ale Serviciului Român de Informații și Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30 martie 2018, precum și anularea actelor subsecvente care au fost emise în temeiul acestui protocol. 1.

Prin decizia civilă nr. 1567/19.04.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul declinării competenței de soluționarea a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. 1.

Prin încheierea nr. 3917/14.11.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea de strămutare formulată de reclamant, soluționarea cauzei fiind strămutată la Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, unde a fost format dosarul nr. x/2019. 1.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 26.03.2019, reclamantul a arătat că înțelege să completeze cadrul procesual pasiv cu următorii pârâți: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu care s-a solicitat admiterea capătului de cerere privind declasificarea solicitărilor adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ Instanței Supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menționate la pct. 1 din cererea de chemare în judecată, respectiv x precum și Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu care s-a solicitat soluționarea capătului de cerere privind declasificarea încheierilor prin care ÎCCJ a încuviințat solicitările și a dispus emiterea mandatelor la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 135 din 13 iunie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Serviciul Român de Informații, invocată de acesta, în ce privește capetele doi și trei ale cererii introductive și a respins astfel de capete formulate în contradictoriu cu pârâtul Serviciu Român de Informații, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii introductive, invocată de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție și de instanță, din oficiu, a admis și inadmisibilității cererii adiționale, invocată de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul Român de Informații și de instanță din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a fost modificată, ca inadmisibilă. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a formulat recurs reclamantul A., prin care, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, Curții de Apel Ploiești. A susținut, în esență, recurentul - reclamant că, în temeiul art. 20 din Legea nr. 182/2002, a solicitat anularea actelor prin care s-a procedat la clasificarea mandatelor de supraveghere indicate prin cererea inițială de chemare în judecată, respectiv a propunerilor adresate de intimatul SRI Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ, solicitărilor adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ, pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menționate anterior și încheierilor prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a încuviințat solicitările și a dispus emiterea mandatelor în discuție. De asemenea, drept efect al anulării clasificării, reclamantul a solicitat desecretizarea unor astfel de documente. În acest sens a arătat recurentul că a fost interceptat/supravegheat între 2009 și 2013 în baza unor mandatele de siguranță națională (MSN) emise în temeiul unor texte de lege care nu permiteau interceptarea/supravegherea, în temeiul acestora, pentru alte aspecte decât cele referitoare la atentate la siguranța națională. Secretizarea acestor solicitări/mandate s-a realizat, în opinia recurentului, tocmai pentru ca în fața instanțelor de drept penal să nu se poată invoca nelegalitatea obținerii lor fără temei, precum în cazul mandatelor de supraveghere tehnică (MST). De asemenea, recurentul a menționat că după ce a fost interceptat, filat, supravegheat, pentru aproape 5 ani, din rezultatul acelor mandate au fost selectate pasaje considerate relevante și folosite în diferite dosare penale, fără ca recurentul să poată solicita anularea acestor mandate, deoarece nu cunoaște care au fost motivele dispunerii lor și dacă emiterea a avut loc cu respectarea dispozițiilor legale invocate pentru obținerea lor (Legea nr. 182/2002). Citând paragrafe din Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 16 ianuarie 2019, recurentul a mai învederat că aceste mandate au fost emise prin folosirea Protocolului a cărui nulitate a invocat-o prin cererea completatoare, iar, pentru justificarea admisibilității cererii introductive de instanță, a menționat că prin decizia Curții Constituționale sus menționate s-a constatat că există un conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații. Cât privește soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informații, cu privire la capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, recurentul a criticat raționamentul judecătorului fondului apreciind că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost modificată în termen legal, fiind chemați în judecată titularii reali ai calității procesuale pasive, o astfel de excepție a rămas fără obiect, iar pronunțarea instanței asupra acesteia este nelegală, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 36 din C. proc. civ. O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea inadmisibilității celor trei capetelor de cerere din cuprinsul cererii inițiale de chemare în judecată, precum și a petitelor indicate în cererea adițională, având ca obiect anularea Protocolului de cooperare încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale. Citând pasaje din sentința atacată, recurentul a învederat că aceasta a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Referitor la cererea de declasificare a actelor indicate prin cererea inițială de chemare în judecată, a arătat recurentul că obiectul solicitării, atât din plângerea prealabilă, cât și din cererea de chemare în judecată, a fost cel al desecretizării actelor, mai exact cel al eliminării caracterului lor secret. O astfel de solicitare s-a întemeiat expres pe prevederile art. 20 din Legea nr. 182/2002 din cuprinsul căruia rezultă că este admisibilă o contestație împotriva clasificării precum și "împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare". Astfel, deși, în aparență instanța de fond a înțeles obiectul acțiunii și a făcut distincția dintre mandatele de siguranță națională și mandatele de supraveghere tehnică, soluția acesteia, de a aprecia că cererea este inadmisibilă, este contrară prevederilor art. 20 din Legea nr. 182/2002. În opinia recurentului, se impunea analiza pe fond a solicitărilor formulate prin cererea de chemare în judecată și pronunțarea unei soluții de admitere/respingere a acestora, iar nu de respingere ca inadmisibilă, dat fiind că petitele deduse soluționării se încadrau întocmai în textul de lege invocat în cererea de chemare în judecată. Referitor la admisibilitatea cererii de anulare a protocolului, a apreciat recurentul ca fiind eronată concluzia instanței conform căreia aceasta nu s-ar mai putea pronunța asupra anulării lui, întrucât ar fi fost scos din ordinea juridică, prin denunțarea sa expresă, câtă vreme exact acesta a fost aspectul învederat și prin cererea de chemate în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată. A susținut recurentul că sus indicatul protocol este un act administrativ "compozit", după cum susține Curtea Constituțională, iar simplul fapt că a fost denunțat de părți nu face ca acesta să nu mai poată fi anulat, pentru ca, odată cu constatarea nulității sale, să fie incident principiul quod nullum este, nullum producit effectum inclusiv în sensul eliminării efectelor actelor ce s-au încheiat în temeiul său. 4. Apărarea formulată în cauză 4.1. Prin întâmpinare, intimata - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul - reclamant, ca nefondat și menținerea soluției instanței de fond, ca fiind legală și temeinică. 4.2. În cauză a formulat întâmpinare și intimatul-pârât Serviciul Român de Informații, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîndeplinirea obligației de motivare a căii de atac conform parametrilor impuși de art. 488 C. proc. civ., întrucât argumentele evocate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de un astfel de text de lege, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, dat fiind caracterul legal și temeinic al acesteia. 5. Răspunsurile la întâmpinare Prin răspunsurile formulate față de ambele întâmpinări depuse în cauză, recurentul - reclamant A. a solicitat, pe de o parte, respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Serviciul Român de Informații, apreciind că aspectele învederate prin memoriul de recurs se circumscriu cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar, pe fond, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, a solicitat respingerea apărărilor intimaților - pârâți, apreciind susținerile acestora drept neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din 25 octombrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: II.1 În ceea ce privește criticile aduse de recurent pe de o parte modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului - pârât Serviciul Român de Informații cu privire la capetele 2 și 3 ale cererii inițiale de chemare în judecată, iar pe de altă parte manierei în care instanța de fond a identificat obiectul cererii inițiale de chemare în judecată, ambele subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază nefondate, soluțiile și dezlegările date de prima instanță fiind conforme atât prevederilor art. art. 36 C. proc. civ., cât și celor reglementate de art. 22 C. proc. civ., nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității. a. Înalta Curte reține că excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului - pârât Serviciul Român de Informații a fost admisă: (i) în privința petitului 2 al cererii inițiale de chemare în judecată, prin care recurentul a cerut anularea solicitărilor x, adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție instanței supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menționate la punctul 1 al cererii inițiale de chemare în judecată, precum și (ii) în privința petitului 3 al acțiunii inițiale în contencios administrativ, prin care recurentul a solicitat anularea încheierilor prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a încuviințat solicitările Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a dispus emiterea mandatelor. Instanța de control judiciar mai observă că, prin cererea modificatoare/adițională, formulată la data de 17 aprilie 2018, recurentul - reclamant nu a renunțat la formularea petitelor 2 și 3 ale cererii inițiale în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații și nici nu a realizat o modificare a acestora, în sensul de a se apreciat că nu ar mai fi formulate și în contradictoriu cu un astfel de pârât, ci s-a menționat expres că cererea de chemare în judecată, inclusiv în forma modificată, este formulată în contradictoriu (pe lângă pârâtul inițial, Serviciul Român de Informații) și cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație. De asemenea, prin aspectele învederate de apărătorul recurentului la termenul de judecată din data de 12.10.2018, rezultă că introducerea în cauză a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație a fost solicitată, la acel moment, doar raportat la cererea modificatoare. Totodată, prin cererea precizatoare formulată la data de 26.03.2019, recurentul a extins cadrul procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a extins obiectul cererii formulate în contradictoriul cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și în privința petitului 2 al cererii inițiale de chemare în judecată, fără a-și restrânge, însă, cererea față de pârâtul inițial Serviciul Român de Informații. De asemenea, nici din cuprinsul notelor scrise depuse în dosar sau a susținerilor expuse cu ocazia ședințelor publice la care dosarul a avut termene de judecată, recurentul nu a exprimat o manifestare de voință în sensul restrângerii cererii de judecată formulată în contradictoriu cu un astfel de pârât. În acest context, nu pot fi reținute susținerile recurentului potrivit cărora, drept efect al modificărilor aduse cererii de chemare în judecată, ar fi operat o rămânere fără obiect a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului -pârât Serviciul Român de Informații, asupra petitelor expuse anterior. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în raport de prevederile art. 19 și 24 din Legea nr. 182/2002, soluția primei instanțe de a admite o astfel de excepție și de a respinge capetele doi și trei ale cererii inițiale formulate în contradictoriu cu pârâtul Serviciu Român de Informații, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, este conformă criteriilor de identificare a titularilor calității procesuale, astfel cum sunt acestea indicate în art. 36 C. proc. civ., neexistând identitate între subiectele raporturilor litigioase vizate de cele două petite și intimatul Serviciul Român de Informații. b. De asemenea, Înalta Curte reține că identificarea obiectului cauzei prin raportare la petitele formulate prin cererea inițială de chemare în judecată, a fost corect realizată de către prima instanță, aceasta reținând, în mod legal, că invocarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 182/2002 a fost realizată, în realitate, în mod formal de către recurentul - reclamant, câtă vreme obiectul real (iar nu cel formal) al pretențiilor reclamantului este străin de sfera de legiferare a unui astfel de text normativ, recurentul tinzând, sub umbrela evocării unui astfel de text de lege, să obțină anularea documentelor emise în procedura pregătitoare și prealabilă emiterii mandatelor indicate în punctul 1 al cererii de chemare în judecată, a căror legalitate, nu poate fi, însă, verificată pe calea acțiunii în contencios administrativ (după cum se va argumenta în paragrafe ulterioare). Înalta Curte apreciază că trebuie reținută distincția evidentă ce există între legalitatea autorizării măsurilor din mandatele indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată și a documentelor emise în procedura pregătitoare și prealabilă emiterii mandatelor, pe de o parte și atribuirea nivelului de secretizare documentelor invocate (clasificarea documentelor), pe de altă parte. Or, prin cererea de chemare în judecată, deși, formal, recurentul - reclamant a solicitat anularea clasificării, pretenția concretă a acestuia a vizat, în realitate legalitatea (i) propunerilor adresate de către SRI, în temeiul art. 21 din Legea nr. 535/2004, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, (ii) solicitărilor adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție instanței supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menționate de recurent și (iii) încheierilor, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a încuviințat solicitările și a dispus emiterea mandatelor la care a făcut referire. După cum a reținut și judecătorul fondului, recurentul - reclamant nu a criticat nici competența celui care a atribuit secretizarea, nici durata clasificării și nici chiar clasificarea, în sine, ci a invocat faptul că timp de 5 ani (în perioada 2009-2013) a fost interceptat, filat și supravegheat, pentru fapte ce, în opinia recurentului, nu se încadrau în una dintre categoriile amenințărilor la siguranța națională, conform prevederilor Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului ori Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României precum și celelalte acte normative din domeniu, întrucât, în opinia acestuia, infracțiunile de corupție nu se înscriau în sfera celor de siguranță națională, nefiind necesară emiterea unor mandate precum cele indicate în cererea de chemare în judecată. De asemenea, în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că prin contestația formulată reclamantul nu a solicitat desecretizarea actelor atacate în sensul prevederilor art. 24 din Legea nr. 182/2002, care dispun astfel: "(1) Documentele cuprinzând informații secrete de stat vor purta pe fiecare pagină nivelul de secretizare, precum și mențiunea "personal", când sunt destinate unor persoane determinate. (2) Prin hotărâre a Guvernului vor fi stabilite regulile de identificare și marcare, inscripționările și mențiunile obligatorii pe documentele secrete de stat, în funcție de nivelurile de secretizare, cerințele de evidență a numerelor de exemplare și a destinatarilor, termenele și regimul de păstrare, interdicțiile de reproducere și circulație. (3) Încadrarea informațiilor secrete de stat în unul dintre nivelurile prevăzute la art. 15 lit. f), precum și normele privind măsurile minime de protecție în cadrul fiecărui nivel se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. (4) Informațiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului. (5) Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime. (6) Nu pot fi clasificate ca secrete de stat informațiile, datele sau documentele referitoare la o cercetare științifică fundamentală care nu are o legătură justificată cu securitatea națională. (7) Autoritățile publice care elaborează ori lucrează cu informații secrete vor întocmi un ghid pe baza căruia se va realiza o clasificare corectă și uniformă a informațiilor secrete de stat, în strictă conformitate cu legea. (8) Ghidul se aprobă personal și în scris de funcționarul superior autorizat să clasifice informațiile secrete de stat. (9) Persoanele autorizate care copiază, extrag sau reproduc în rezumat conținutul unor documente secrete vor aplica pe noul document rezultat mențiunile aflate pe documentul original. (10) Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autoritățile publice competente să aprobe clasificarea și nivelul de secretizare a informațiilor respective." Aspectul desecretizării a fost invocat drept un petit accesoriu al cererii principale, recurentul - reclamant formulându-l cu titlu de efect al anulării clasificării (invocate, de altfel, în mod formal, după cum s-a arătat în paragrafele anterioare). În concluzie, sunt nefondate criticile aduse de recurent modului în care instanța de fond a identificat obiectul real al cauzei, dedus judecății prin cererea inițială de chemare în judecată, demersul primei instanțe fiind conform prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Pe cale de consecință, nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond fiind pronunțată cu respectarea normelor de procedură. II.2 De asemenea, nefondate sunt și argumentele recurentului prin care acesta susține că hotărârea recurată ar fi rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii (motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.). Având în vedere obiectul real dedus judecății prin cererea inițială de chemare în judecată (astfel cum a fost acesta învederat în paragrafele anterioare), Înalta Curte reține că, întrucât legalitatea actelor de procedură emise conform art. 21 din Legea nr. 535/2004 (în forma în vigoare la data emiterii actelor atacate) nu intră nici în sfera de reglementare a art. 20 din Legea nr. 182/2002, nu se poate reține o admisibilitate a petitelor 1-3 din cererea inițială de chemare în judecată din perspectiva unui astfel de text de lege. De asemenea, Înalta Curte reține că (i) propunerile adresate de către SRI, în temeiul art. 21 din Legea nr. 535/2004, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, (ii) solicitările adresate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție instanței supreme pentru autorizarea măsurilor de supraveghere la care se referă mandatele menționate de recurent și (iii) încheierile, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a încuviințat solicitările și a dispus emiterea mandatelor la care a făcut referire recurentul, reprezintă documentelor emise în procedura pregătitoare și prealabilă emiterii mandatelor, nefiind acte administrative, conform art. 2 din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004. Potrivit dispozițiilor sus indicatului text normativ:, Semnificația unor termeni: (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: ………. c)*) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;" Din conținutul prevederilor citate rezultă că pentru a fi considerat act administrativ, documentul supus cenzurii instanțelor judecătorești trebuie să creeze, să modifice sau să suprime o situație juridică subiectivă sau obiectivă și să fie emis de o autoritate publică, în regim de putere publică. Or, propunerile și solicitările indicate anterior nu au trăsăturile caracteristice unor acte administrative, chiar dacă emană de la autorități publice, scopul emiterii lor nefiind cel de a produce, prin ele însele, efecte juridice separate, specifice dreptului administrativ, ci doar de a constitui instrumente procedurale de declanșare a procedurii de încuviințare a emiterii mandatelor. Actele în discuție nu nasc, modifică sau sting drepturi și obligații noi instituite în vederea organizării generale a legii sau a executării în concret a legii, fiind doar solicitări între instituțiile statului menite a declanșa procedura sus indicată (de încuviințare a emiterii mandatelor). De asemenea, Înalta Curte reține că încheierile prin care s-au dispus măsurile încuviințării mandatelor, indiferent de tipul mandatului (fie el de siguranță națională, fie de supraveghere tehnică) sunt emise de Înalta Curte în exercitarea atribuțiilor sale de instanță de judecată, în cadrul activității sale jurisdicționale, iar nu în regimul reglementat de legea contenciosului administrativ. Pe cale de consecință, întrucât propunerile, solicitările și încheierile sus indicate nu au natura unor acte administrative, nu este admisibilă, conform prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în contencios administrativ ce le vizează, soluția primei instanțe de respingere a unor astfel de cereri ca inadmisibile fiind una legală. Nefondate sunt și criticile aduse de recurent modului în care prima instanță a dezlegat chestiunea inadmisibilității capătului de cerere formulat prin cererea modificatoare, privind anularea Protocolului de cooperare încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale, semnat între reprezentanții acestor instituții și declasificat și publicat pe paginile de internet ale Serviciului Român de Informații și Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30 martie 2018, precum și a anulării actelor subsecvente care au fost emise în temeiul acestui protocol. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de recurent aspectelor dezlegate de instanța de contencios constituțional prin Decizia sa nr. 26 din 16 ianuarie 2019, este una contrară chiar considerentelor unei astfel de decizii. După cum a învederat și prima instanță, conform pct. 173 și 174 din Decizia Curții Constituționale nr. 26/2019: "173. Rezultă că, deși, sub aspect legal, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a încheia protocoale de cooperare/interinstituționale, ca acte administrative normative, prezentul protocol, sub aparența unui act de executare a legii, transcende conținutului acestuia, întrucât stabilește reguli și conduite nereglementate prin lege, cele esențiale ale acestuia fiind contrare chiar ordinii constituționale. În aceste condiții, "protocolul de colaborare" pare a fi un act administrativ, având în vedere calitatea persoanelor care l-au încheiat, sfera competențelor lor și denumirea sa, în schimb, sub aspectul conținutului său, apare ca fiind un act cu putere de lege, ceea ce denotă faptul că acest protocol constituie un act normativ cu caracter compozit. Un atare act este unul heteroclit și reprezintă în sine o incongruență între forma și substanța sa, amalgamează elemente ce țin de nivele normative diferite și deviază de la regulile constituționale de repartizare a competențelor. Or, în exercitarea puterii publice, autoritățile publice au obligația constituțională de a adopta/încheia acte juridice potrivit și în limitele competenței lor, nefiindu-le permis să apeleze la formule juridice artificiale. Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa (a se vedea și Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011), astfel încât actele acestora trebuie să corespundă atât sub aspect formal, cât și substanțial poziției instituționale pe care fiecare autoritatea publică o ocupă în ordinea constituțională, fiindu-le interzis să adopte/încheie acte, care prin conținutul lor, țin de competența unei alte autorități. Ar rezulta un act cu o natură juridică hibridă, care neagă dimensiunea atributivă de competențe a Constituției, astfel încât chiar ideea existenței unui asemenea act în cadrul unui sistem juridic trebuie respinsă. 174. În aceste condiții, întrucât actele Ministerului Public se limitează la cele reglementate de legile ce privesc procedura judiciară (C. proc. pen./ C. proc. civ./legi speciale) și la cele administrative prevăzute de lege, rezultă că prezentul "protocol de colaborare" nu poate fi încadrat, ca natură juridică, în niciuna dintre cele două categorii de acte. Elementele esențiale de conținut ale protocolului analizat sunt distonante în raport cu dreptul pozitiv, deoarece stabilesc norme de reglementare primară, în substituirea celor existente, cu alterarea rolului constituțional al Ministerului Public. De altfel, Curtea reține că, în practica judiciară recentă (spre exemplu, sentința civilă nr. 3.736 din 21 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, încheierea din 5 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2016, Decizia nr. 5.163 din 25 aprilie 2013, Decizia nr. 505 din 5 februarie 2014 sau Decizia nr. 4.257 din 12 noiembrie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), instanțele judecătorești au considerat că nu este un act administrativ, ceea ce a dus la situația respingerii ca inadmisibile a cererilor de anulare formulate la instanțele de contencios administrativ. Acest aspect confirmă faptul că nu exista un remediu judiciar din sfera contenciosului administrativ apt să cenzureze prezentul protocol și acreditează teza eronată conform căreia autoritățile publice pot încheia acte juridice cu natură diversă, distinct de cadrul legal existent, ceea ce ar însemna, din perspectiva contestării lor, că persoana vizată/interesată nu ar cunoaște modul în care aceasta ar trebui realizată sau, din contră, dacă nu sunt acte administrative înseamnă că nu pot fi contestate în fața instanțelor judecătorești. În acest context, Curtea apreciază că încălcarea dimensiunii atributive de competență a Constituției, cu arogarea unei competențe legislative, reprezintă în sine un act contrar ordinii constituționale și trebuie sancționată de garantul supremației Constituției." Pe cale de consecință, contrar celor afirmate de recurent, instanța de contencios constituțional a statuat că protocolul nu poate fi încadrat nici drept act de procedură judiciară și nici drept act administrativ prevăzut de lege, întrucât prin conținutul său depășește sfera unui simplu act administrativ cu caracter normativ și intră în cea a actelor legislative. Totodată, Curtea Constituțională a reținut expres lipsa unui remediul judiciar în sfera contenciosului administrativ, iar un astfel de aspect este suficient pentru a confirma legalitatea hotărârii primei instanțe, câtă vreme chestiunea în discuție este cea a inadmisibilității cererii de anulare a protocolului, pe calea contenciosului administrativ, nefiind astfel relevante criticile aduse de recurent argumentului primei instanțe prin care aceasta a statuat că protocolul ar fi fost scos din ordinea publică prin denunțarea sa expresă. De asemenea, nu poate fi reținut nici argumentul necesității realizării unui control de legalitate a protocolului, pentru ca, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, să fie înlăturate efectele actelor emise în temeiul său, întrucât, după cum s-a învederat și mai sus, chestiunea în discuție este cea a verificării incidenței materiei contenciosului administrativ, iar necesitatea înlăturării unor efecte nu poate genera, dincolo de limitele legii, o extindere a sferei de reglementare a Legii contenciosului administrativ. De altfel, conform celor statuate și de instanța de fond, înlăturarea unor astfel de efecte poate fi realizată prin mecanismele specifice altor ramuri de drept. De asemenea, luând act și de mențiunile din cuprinsul memoriului de recurs, prin care recurentul a explicitat pretențiile cuprinse în capătul de cerere accesoriu din cuprinsul cererii adiționale, în sensul că acesta vizează anularea actelor subsecvente emise în temeiul protocolului atacat, Înalta Curte observă că actele subsecvente vizate sunt chiar solicitările și încheierile de mandate de interceptare de siguranță națională enumerate în acțiunea principală. Or, din această perspectivă, Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse în paragrafele anterioare privind inadmisibilitatea acțiunii în contencios administrativ prin care se solicită verificarea legalității acestora. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală. Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 135 din 13 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.