ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2695/2023

Ședința publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 2 București, secția Civilă la 27.10.2022, reclamanta A. S.A a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 192.039,09 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere de către aceasta a despăgubirilor aferente unor cereri de despăgubire, calculată de la 01.01.2017 până la 01.02.2022, a sumei de 68.022,21 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a creanței plătită cu întârziere, pentru perioada cuprinsă între 01.01.2017 și 01.01.2022, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1588/16.02.2023, Judecătoria Sectorul 2 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârât prin întâmpinare și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această sentință, a reținut că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului suferit prin fapta ilicită a pârâtului ce constă în nesoluționarea cererilor de despăgubire în termenul de 30 de zile stabilit de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. A mai arătat că inacțiunea pârâtului persoană juridică de drept public, cauzatoare de prejudicii, trebuie analizată prin prisma art. 8 din Legea nr. 554/2004, întrucât între părți s-a născut un raport de drept administrativ, ca urmare a falimentului asigurătorului ce a generat obligația pârâtului de a soluționa cererile de plată, astfel că prezentul litigiu intră în competența instanței de contencios administrativ, a cărei jurisdicție este stabilită de art. 1 din Legea nr. 554/2004.

La rândul său, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1161/26.06.2023, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București - una dintre secțiile civile.

În motivare, a evocat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 și a reținut că, în ipoteza contestării actelor emise de pârât, acestea au caracter derogatoriu de la Legea nr. 554/2004, care reprezintă lex generali. A evocat și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h), art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 554/2004 și a reținut că acestea nu sunt incidente în speță, întrucât obiectul acțiunii îl reprezintă atragerea răspunderii civile delictuale a autorității publice pentru fapta proprie, nu anularea sau obligarea la emiterea unui act administrativ și nu este suficientă calitatea de autoritate publică a uneia dintre părți pentru a deveni aplicabilă Legea nr. 554/2004, ale cărei dispoziții sunt de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, reținând că au fost indicate drept temei juridic al cererii de chemare în judecată prevederile art. 1.381, 1.385, 1.535 și 2.538 C. civ. și O.G nr. 13/2011, a statuat că instanța competentă va fi Tribunalul București, prin prisma art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 C. proc. civ., raportat și la sediul pârâtului din București.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 2330/09.10.2023, prin care a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că își însușește statuările Curții de Apel București cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, însă nu și cu privire la valoarea acestuia, față de care devin incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., care nu prevede cumularea valorii capetelor principale de cerere pentru stabilirea instanței competente; astfel, întrucât niciunul dintre capetele acțiunii nu depășește criteriul valoric legal stabilit pentru învestirea tribunalului, rezultă că Judecătoria Sectorul 2 București este instanța competentă în prezenta cauză.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ. și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 București, pentru următoarele considerente:

Divergența care a generat prezentul conflict de competență poartă asupra calificării diferite dată acțiunii de instanțele care și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, precum și asupra aprecierii diferite a valorii obiectului cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, pentru stabilirea instanței competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanța reclamantei.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului suferit prin plata cu întârzierea a unor despăgubiri la care a fost îndreptățită, în calitate de creditoare, în urma falimentului B. S.A.; deși cererile de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 i-au fost respinse, iar ulterior contestația pe care a formulat-o a fost admisă doar în parte, pârâtul a achitat voluntar, dar cu întârziere, sumele pe care le-a stabilit drept despăgubire datorată. De aceea, în prezenta cauză, reclamanta a solicitat dobânda penalizatoare și actualizarea cu rata de inflație a despăgubirii achitate voluntar de pârât, urmărind acoperirea prejudiciului suferit prin plata cu întârzierea a despăgubirilor.

Așadar, pretențiile reclamantei, ce reprezintă accesorii ale creanței principale, achitată de pârât cu întârziere, vor avea natura juridică a despăgubirilor achitate în procedura reglementată de Legea nr. 213/2015.

Din analiza art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația insolvabilității sau falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului. Însă, între creditorii de asigurări și Fond nu se naște un raport juridic distinct de cel originar, concluzia fiind susținută de jurisprudența Curții Constituționale a României, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, și de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Așadar, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar plata despăgubirii de către Fond se efectuează în aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți. Cum Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite o decizie privind cererea de plată, nu plătește sau efectuează plata despăgubirilor cu întârziere, această lacună legislativă nu poate împiedica creditorul să își valorifice drepturile și nici nu îl poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată și plătit despăgubirile.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației revin spre competentă soluționare instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare.

Simetric acestor reguli prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea de plată sau de a achita despăgubirile, să poată fi formulată cerere, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

Reținând, așadar, că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă, dreptul de creanță izvorând din contractele de asigurare în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Prin urmare, câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, și soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei sau plata despăgubirilor, precum și a accesoriilor acestora, sunt tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita Fondului.

Așadar, competența de soluționare a acțiunii reclamantei, având ca obiect plata accesoriilor calculate ca urmare a încasării cu întârziere a despăgubirilor cuvenite, aparține instanțelor civile de drept comun.

Potrivit art. 98 alin. (1) și art. 99 alin. (2) C. proc. civ., competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal, iar când reclamantul a formulat, în acțiunea sa, mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun sau având aceeași cauză, instanța competentă se va determina ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt, așadar legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea însumării cuantumului pretențiilor pentru determinarea competenței după valoarea obiectului cereri introductive de instanță.

Întrucât primul capăt principal al cererii de chemare în judecată are ca obiect plata sumei de 192.039,09 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere de către pârât a despăgubirilor, iar al doilea capăt principal, pata sumei de 68.022,21 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a creanței plătită cu întârziere, rezultă că instanța competentă material va fi judecătoria, în temeiul dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., întrucât cuantumul fiecărui capăt de cerere este sub pragul valoric de 200.000 RON.

Sub aspectul competenței teritoriale, prin prisma art. 107 C. proc. civ., raportat la sediul pârâtului, situat în sectorul 2 al municipiului București, instanța căreia îi revine spre soluționare prezenta cauză este Judecătoria Sectorul 2 București.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2023.