ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 106/2020

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Guvernul României și Parlamentul României ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

- anularea Hotărârii nr. 109 din 10.02.2016 pronunțată de Colegiul director al Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării în dosar nr. x/2014 (petiție nr. x/23.10.2014);

- în principal, să se constate existența discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea 330/2009 (prin care a fost abrogat art. 5 din O.U.G. Nr. 27 din 29 martie 2006, conform căruia pentru toți judecătorii care dețineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%) precum și prin art. 30 alin. (6) din Legea 330/2009 coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 emisă de Guvernul României, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce dețineau titlul de doctor și beneficiau de acesta la data de 31.12.2009;

- în subsidiar, obligarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării să soluționeze pe fond petiția nr. x/23.10.2014 (dosar nr. x/2014) în sensul stabilirii dacă există discriminare cu privire la reclamant;

- cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- a respins excepția litispendenței invocată de pârâtul Ministerul Justiției cu privire la dosarul nr. x/2016 înregistrat pe rolul Curții de Apel București;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Guvernul României și Parlamentul României;

- a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Guvernul României, Parlamentul României;

- a anulat Hotărârea nr. 109/10.02.2016 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosar nr. x/2014;

- a obligat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să soluționeze pe fond petiția nr. x/23.10.2014, în sensul de a constata dacă există sau nu discriminare cu privire la reclamant;

- a respins, în rest, acțiunea formulată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs principal pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției și Parlamentul României - Camera Deputaților și recurs incident reclamantul A..

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond a aplicat și interpretat în mod greșit dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și a respins excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Alba Iulia, invocată de pârâtul Ministerul Justiției apreciind că afirmațiile pârâtului nu sunt susținute de dispozițiile art. 10 privind competența alternativă.

Totodată, autoritatea pârâtă apreciază că instanța de fond în mod nejustificat a dispus anularea Hotărârii nr. 109/2016 a CNCD depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, respectiv dispozițiile art. 20 alin. (3) din actul normativ enunțat și excluzând fără justificare Deciziile Curții Constituționale nr. 997/2008 și 1325/2008.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii, introductive. Astfel, hotărârea instanței de fond este în contradicție cu Deciziile Curții Constituționale nr. 997/2008 și 1325/2008, deciziile Înaltei curți de Casație și justiție nr. 828/16.02.2009, 1880/14.06.2016, dispozițiile art. 20 din O.U.G. nr. 137/2000 reglementând natura administrativ-jurisdicțională a CNCD, sub aspectul atribuțiilor de soluționare a unor litigii juridice în materia discriminării, prin adoptarea unui act administrativ-jurisdicțional cu caracter juridic coercitiv și punitiv în materie contravențională. Prin punctul de vedere de specialitate anexat Hotărârii CNCD nr. 109/2016, Consiliul analizând pe fond petiția dedusă soluționării a constatat gravele inechități generate de dispozițiile legale reclamate, prin aceasta înțelegându-se recunoașterea de către CNCD a "discriminării legislative" la care a fost supusă intimata.

Recurentul apreciază că soluția emisă prin pct. 1 al dispozitivului Hotărârii nr. 38/2015 concordă cu cele dispuse în mod general obligatoriu de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 997/2008. Este de precizat că exercitarea atribuțiilor conferite prin art. 18 din O.G. nr. 137/2000 nu presupune obligația sesizării altor organisme și, cu atât mai puțin, în contextul lipsei de atribuții în cazul Ministerului Justiției, a forului legislativ sau executiv.

Concluzionând, recurentul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării invocă jurisprudență relevantă cauzei: Decizia nr. 5060/2013, decizia nr. 828/16.02.2009, Decizia nr. 1880/14.06.2016.

Emiterea unei hotărâri, adoptate în baza art. 20 din O.U.G. nr. 137/2000, prin care să se constate discriminarea în speță, fără să includă o recomandare nu i-ar aduce reclamantei-intimate sub nicio formă vreun beneficiu material sau concret suplimentar punctului de vedere de specialitate emis în scopul analizării celor petiționate și prin care s-a constatat deja discriminarea.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Parlamentul României - Camera Deputaților a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii lipsei calității procesuale pasive a Parlamentului României - Camera Deputaților, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantul A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond a aplicat și interpretat în mod greșit dispozițiile art. 20 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, în raport de dispozițiile ordonanței anterior menționate Parlamentului României - Camera Deputaților nu a avut calitate de parte reclamantă în cadrul procedurii jurisdicționale care a format obiectul dosarului nr. x/2014 și care a condus la emiterea de către CNCD a Hotărârii nr. 109/10.02.2016 - act administrativ a cărui pretinsă nelegalitate reclmantul solicită a fi cenzurată de către instanța de contencios administrativ, fiind fără echivoc faptul că demersul judiciar care a format obiectul dosarului nr. x/2016 în contradictoriu cu autoritatea publică Parlamentului României - Camera Deputaților a fost promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin cererea de recurs incident, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, contatarea discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009 precum și prin art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 emisă de Guvernul României, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce dețineau titlul de doctor și beneficiau de acesta la data de 31.12.2009 și, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele:

- sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) deoarece lipsește motivarea instanței de fond referitoare solicitarea reclamantului de constatare în mod direct a stării de discriminare.

- instanța de fond în soluționarea petitului principal (de constatare directă a discriminării) dă o soluție în contradicție cu cele statuate anterior prin reținerea considerentelor Deciziei nr. 997/2008 a Curții Constituționale. Astfel, arată reclamantul, dacă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și instanța poate constata discriminarea provenită din lege fără a se susține că interferează cu puterea legislativă, ce împiedică instanța să constate existența sau inexistența discriminării.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului A. în formularea recusrsului incident și a solicitat căii de atac promovate, ca nefondată.

Intimata-pârâta Camera Deputaților a întâmpinare solicitând respingerea recursului incident declarat de reclamantul A., ca nefondat.

Intimatul-pârât Guvernul României a întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția inadmisibilității recursului incident și a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil.

Reclamantul A. a depus întămpinări la recursurile declarate de Ministerul Justiției, Parlamentul României - Camera Deputaților, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicitând respingerea acestora.

La data de 26 mai 2017 intimata-pârâta Camera Deputaților a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A. reiterând argumentele din cuprinsul recursului promovat în susținerea aspectului potrivit căruia Camera Deputaților nu a fost parte în procedura administrativă derulată în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2014.

La data de 29 mai 2017 reclamantul A. a depus răspuns la întâmpinările formulate de către Ministerul Justiției, Parlamentul României și Guvernul României față de recursul incident arătând că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate ale recursului incident.

În motivarea excepției, recurentul-pârât a susținut, raportat la criticile reclamantului referitoarea la respingerea petitului principal, respectiv constatarea directă a discriminării și raportat la Decizia nr. 21/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, având în vedere și reglementarea actuală a sporului de doctorat potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, că acesta nu mai justifică un interes actual în susținerea prezentului recurs.

Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului incident, ca neîntemeiată, apreciind că Decizia nr. 21/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative nu pot determina lipsa de interes a căii de atac.

Totodată, Înalta Curte reține că față de declararea recursurilor principale recurentul era în drept să exercite calea de atac a recursului incident având în vedere soluția de admitere, în parte, a cererii sale de către instanța de fond.

În acest context, cum în analiza interesului de a formula recurs nu poate fi cenzurată modalitatea în care prima instanță a soluționat acțiunea, respectiv problema petitului principal - constatarea directă a formei de discriminare, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant A. are un interes în a promova calea de atac a recursului incident, în sensul dispozițiilor art. 33 C. proc. civ., câtă vreme acesta solicită desființarea unei hotărâri prin care a fost admisă, în parte, acțiunea în contencios administrative promovată și respinsă, în rest.

Față de toate aceste considerente, interesul formulării recursului incident, constând în reformarea soluției date de prima instanță, trebuie analizat în materia contenciosului administrativ și prin prisma dreptului procesual recunoscut de prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ de a solicita constatarea vătămării cauzate prin emiterea unui act nelegal. Cu alte cuvinte, dacă s-ar considera că prin schimbarea situației de fapt de la data emiterii actului administrativ, s-ar pierde interesul formulării acțiunii sau a recursului în situația unei soluții nefavorabile, s-ar ajunge la situația în care partea interesată nu ar mai putea proceda la verificarea temeiniciei și legalității actelor atacate în fața instanței de contencios administrativ.

În motivarea excepției, intimatul-pârât a susținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 474 C. proc. civ., apelul incident se depune odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile dispozițiile art. 471 alin. (6) C. proc. civ.. În speță, arată pârâtul, "utilizând de acest demers, recurentul urmărește valorificarea unei repuneri în termenul pentru exercitarea căii principale de atac, față de care a manifestat pasivitate.".

Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului incident, ca neîntemeiată, iar în privința motivelor vizând termenul de declarare a recursului incident apreciază că potrivit dispozițiilor art. 491 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 474 C. proc. civ., recursul incident se depune împreună cu întâmpinarea la recursul principal.

Aceasta obligație se constată că a fost respectată de către recurentul reclamant, recursul incident fiind transmis către Înalta Curte de Casație și Justiție, în același plic, împreună cu întâmpinările la recursurile principale formulate de recurentele-pârâte Ministerul Justiției, Parlamentul României - Camera Deputaților, CNCD .

Recursul incident se poate formula în situația în care instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată sau în situația în care se repun în discuție soluții ale primei instanțe cu privire la soluționarea unor excepții care ar putea prejudicia partea în cazul în care s-ar admite calea de atac a părții adverse, deci este vorba despre soluții date în cadrul judecării cauze.

Potrivit art. 491 raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., intimatul, este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs, în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

În ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției

Referitor la motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Prima critică a recurentului se referă la faptul că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Alba Iulia în raport de afirmațiile pârâtului, respectiv calitatea acestuia de judecător în cadrul Curții de Apel Cluj, aspect care atrage incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate reținând că excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Alba Iulia a fost soluționată de către Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal prin încheierea de ședință din data de 12 septembrie 2016, această chestiune fiind tranșată cu autoritate de lucru judecat, iar memoriile de recurs care formează obiectul prezentului dosar sunt declarate exclusiv împotriva sentinței civile nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

În ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul National pentru Combaterea Discriminării

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâții Ministerul Justiției și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, pe fondul cererii, și circumscrise cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, urmând a răspunde prin argumente comune.

Într-o primă critică s-a arătat că instanța a aplicat eronat dispozițiile art. 18, art. 19 și art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în sensul că atribuțiile pârâtei, așa cum au fost determinate prin actul normativ arătat, nu permit constatarea unei eventuale discriminări ce rezultă dintr-un text de lege. Consiliul este un organ cu activitate administrativ-jurisdicțională care are rolul de a preveni, media, investiga, constata și sancționa faptele de discriminare, dar și de a monitoriza cazurile de discriminare, precum și de a acorda asistență de specialitate victimelor discriminării.

Este eronată aprecierea instanței de fond că pârâtul ar fi abilitat legal să analizeze situații discriminatorii care își au izvorul în acte normative cu putere de lege, deoarece această atribuție s-ar suprapune cu cea a Curții Constituționale de a examina pe calea unei excepții de neconstituționalitate invocate de o persoană, o astfel de interpretare fiind inacceptabilă.

Într-o a doua critică s-a arătat că instanța a ignorat Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008 din care rezultă că nu se poate acorda Consiliului prerogativa de a anula, de a refuza aplicarea unor acte cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii sau să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. De asemenea, trebuia avută în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 1325/2008 din care rezultă că nu este permis instanțelor judecătorești să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, evident raportat la prevederile Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a avut de soluționat sesizarea petentului A. care a solicitat să se constate existența discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, prin care a fost abrogate art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, conform căruia pentru toți judecătorii care dețineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%, precum și art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborat cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce dețineau titlul de doctor și beneficiau de acesta la data de 31.12.2009.

Prin aceeași sesizare s-a solicitat și înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.

Prin Hotărârea nr. 109 din data de 10.02.2016 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția necompetenței materiale și în același timp a dispus emiterea unui punct de vedere de specialitate privind situația supusă analizei Colegiului Director.

Pentru a ajunge la această soluție, Consiliul a avut în vedere Decizia nr. 997/2009, prin care Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Interpretând dispozitivul hotărârii contestate prin prisma considerentelor sale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat, în temeiul deciziei Curții Constituționale, că nu are competența de a dispune înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii, iar prin punctul de vedere emis ca urmare a măsurii dispuse la pct. 2 din dispozitiv nu face decât să constate că situația discriminatorie izvorăște din actele normative aplicabile în domeniul salarizării în domeniul bugetar.

Referitor la aceste aspecte, se constată că prima instanță a ajuns la concluzia că hotărârea adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în procedura administrativ jurisdicțională, este nelegală, având în vedere că pornește de la premisa greșită că, prin decizia sa, Curtea Constituțională ar fi stabilit că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate să statueze asupra existenței unei discriminări ce rezultă din conținutul unor acte normative.

Soluția curții de apel reflectă interpretarea judicioasă a cadrului normativ aplicabil și a deciziei Curții Constituționale menționate.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile legale cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cu care: "ART. 16 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte.

ART. 17 În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul își desfășoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influențată de către alte instituții ori autorități publice.

ART. 18 (1) Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. (2) Consiliul elaborează și aplică politici publice în materia nediscriminării. În acest sens, Consiliul va consulta autoritățile publice, organizațiile neguvernamentale, sindicatele și alte entități legale care urmăresc protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării.

ART. 19 (1) În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii: a) prevenirea faptelor de discriminare; b) medierea faptelor de discriminare; c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare; d) monitorizarea cazurilor de discriminare; e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării. (2) Consiliul își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.

ART. 20 (1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. (2) Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1). (3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării. (7) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita. (8) Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării. (9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.".

Totodată, Înalta Curte se raportează și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008, decizie invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în justificarea soluției adoptate privind admiterea excepției necompetenței sale material.

Astfel, în ilustrarea prevederilor legale anterior citate, prevederi avute în vedere și de instanța de contencios constituțional, Curtea Constituțională a subliniat:

"Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de "garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, "este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum și art. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate, așa cum s-a arătat, "înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării". În sfârșit, nu trebuie omis nici faptul că art. 2 alin. (3) din aceeași ordonanță prevede că sunt discriminatorii "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane [...]". În această ordine de idei, Curtea constată că, în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării."

Ceea ce rezultă, în opinia Înaltei Curți, din ansamblul prevederilor legale amintite, în lumina interpretării date și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 998/2008, este concluzia juridică potrivit căreia Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării rămâne autoritatea publică independentă, la nivel național, ce are ca atribuție esențială constatarea/identificarea existenței unor discriminări reclamate de orice persoane fizice sau juridice. Totodată, astfel cum rezultă în mod clar, fără echivoc așadar, din cuprinsul art. 20 alin. (2) și alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării soluționează sesizarea persoanei care a reclamat situația de discriminare printr-o Hotărâre a Colegiului Director, iar nu prin emiterea unui Punct de vedere sau a unei Opinii. Mai mult textul art. 20 alin. (2) și alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare are în vedere soluționarea pe fond a sesizării persoanei ce a reclamat situația de discriminare (în sensul de a se constata dacă există sau nu discriminarea reclamată), iar nu reținerea unei necompetențe a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și emiterea în schimb a unui Punct de vedere cu privire la fondul sesizării.

Această concluzie a Curții este valabilă și pentru ipoteza din cauza de față când sesizarea reclamantului A. a privit reclamarea unei situații de discriminare ce își are sorgintea în prevederi legale adoptate de puterea legiuitoare. Căci chiar prin Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008 s-a arătat de către instanța de contencios constituțional că " în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării"

Or, rezultă așadar că atribuția legală a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării de a constata existența situațiilor discriminatorii nu a fost înlăturată de Decizia Curții Constituționale, ci dimpotrivă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării. Iar îndeplinirea acestei atribuții, în ipoteza sesizării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării de către o persoană ce reclamă o situație de discriminare urmează a se realiza tot prin adoptarea unei Hotărâri a Colegiului Director pe fondul sesizării, iar nu prin adoptarea unei soluții de necompetență materială și emiterea în schimb a unui Punct de vedere.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că, în fapt, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării rămâne autoritatea publică independentă, la nivel național, ce are ca atribuție esențială constatarea/identificarea existenței unor discriminări reclamate de orice persoane fizice sau juridice, iar atribuția legală a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a constata existența situațiilor discriminatorii nu a fost înlăturată prin Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008, ci, dimpotrivă, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării.

Așa cum a relevat și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (decizia nr. 5060/18.04.2013), din nici un considerent al Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008 nu rezultă că i-ar fi fost înlăturate Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării atribuțiile de a constata existența unor discriminări care își au sorgintea în acte normative și de a formula recomandări sau de a sesiza autoritățile competente în vederea asanării respectivelor prevederi. Dimpotrivă, a subliniat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia amintită, Curtea Constituțională a constatat că "în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării".

Nici în cadrul litigiului de față, Înalta Curte nu poate primi raționamentul propus de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, căci a-l accepta înseamnă a ajunge la concluzia contra lege că nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, implicit, nici instanțele de judecată nu ar mai putea constata existența discriminării care provine din aplicarea unor acte normative, pe motiv că interferează cu puterea legislativă. Or, această interpretare nu poate fi primită pentru că s-ar încălca mai multe principii de drept, între care principiul constituțional al liberului acces la justiție.

Prin urmare, Înalta Curte subliniază că prin adoptarea soluției de necompetență materială din Hotărârea nr. 190/10.02.2016, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a nesocotit însăși atribuția sa legală de a constata existența faptelor/situațiilor discriminatorii reclamate de persoane fizice/juridice. Apărarea pârâtului că prin Punctul de vedere emis s-a pronunțat pe fondul sesizării petentului A. (în sensul constatării existenței faptei discriminatorii) nu va fi primită de Înalta Curte, căci actul jurisdicțional prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se pronunță asupra unei sesizări este Hotărârea Colegiului director, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar nu Punctul de vedere. Doar acestei Hotărâri a Colegiului director, actul normativ în materie, Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, îi acordă valoare de act administrativ jurisdicțional, cu forța unui titlu executoriu, dacă nu a fost atacat în termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (9) din aceeași ordonanță.

Dsipozițiile art. 18 invocate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru ipoteza "discriminării legislative" cu consecința reținerii necompetenței sale materiale în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008 și emiterii unui Punct de vedere cu privire la fondul sesizării nu reprezintă temeiul de drept privind soluționarea unei sesizări. Dispozițiile art. 18 se referă la responsabilitatea generală a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ca organism autonom, independent, în domeniul discriminării, în aplicarea și controlul respectării prevederilor O.G. nr. 137/2000, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor actelor normative sau administrative care contravin principiul discriminării. Este real că în cadrul acestei responsabilități și ca o reflectare activă a rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are competența legală de a emite Puncte de vedere, Opinii, Recomandări pentru alte autorități publice centrale, locale, etc. Însă această competență nu se confundă cu cea în care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat a decide, în calitatea sa de organ administrativ jurisdicțional, cu privire la o sesizare adresată de o persoană ce reclamă o situație discriminatorie, sesizare cu privire la care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării desfășoară o procedură jurisdicțională, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (4) - alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. În acest caz, actul jurisdicțional final este, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) și alin. (7) Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Hotărârea Colegiului director, iar nu Punctul de vedere, Opinia sau Recomandarea.

Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008 în ansamblul ei nu contravine considerentelor expuse de Înalta Curte până la acest moment. Doar în situația în care prin sesizarea formulată, petentul reclamant ar fi solicitat acordarea sporului de 15% de care beneficiază colegii săi în raport de care se socotește discriminat, s-ar fi pus problema incidenței deciziei Curții Constituționale analizate și, implicit, a adoptării soluției de necompetență materială. Or, acest conținut nu rezultă din forma sesizării petentului reclamant.

Astfel, prin Decizia nr. 997/2008 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare au în vedere dreptul persoanei care se consideră discriminată de a solicita Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare. Prin urmare, aceste prevederi legale au fost constatate neconstituționale, însă doar în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă CNCD competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Cu alte cuvinte, interpretarea corectă a Deciziei Curții Constituționale și la care ar fi trebuit să ajungă și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este aceea potrivit căreia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu are competența jurisdicțională, ca urmare a constatării faptei discriminatorii, de a refuza sau anula aplicarea unor acte normative cu putere de lege, apreciate discriminatorii, și de a le înlocui cu altele create pe cale judiciară sau cuprinse în alte acte normative. Este tocmai tărâmul emiterii Recomandărilor Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru a arăta celorlalte autorități publice sau puteri în stat constatarea existenței de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a faptelor de discriminare și a le propune/recomanda acestora adoptarea demersurilor, soluțiilor legale/legislative pentru înlăturarea consecințelor acestor fapte discriminatorii.

Așadar, spre exemplu, adaptând la speța de față Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008, Consiliului nu îi revine competența ca, în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, să înlăture de la aplicare prevederile legale invocate de petentul reclamant ca determinând situația discriminatorie, respectiv dispozițiile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 coroborat cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr 1/2010, și să acorde petentului reclamant sporul de doctorat reclamat de 15%, ca modalitate de înlăturare a consecințelor faptelor discriminatorii. Ceea ce poate face Consiliului, în îndeplinirea atribuției sale prevăzută de art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008, este sesizarea autorităților competente printr-o Recomandare, Punct de vedere cu privire la fapta discriminatorie constatată (în măsura în care va ajunge la această concluzie). Este ceea ce a arătat și Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 997/2008:

"rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării poate fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existența unor discriminări în conținutul unor acte normative și la formularea de recomandări sau sesizarea autorităților competente pentru a modifica respectivele texte de lege"

Prin urmare, atunci când în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare interpretat de Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării emite recomandări/sesizări către autoritățile competente a modifica respectivele texte de lege apreciate ca generând situația de discriminare, acesta urmează a ține cont de prerogativele și atribuțiile legale ale fiecărei autorități publice, evitând a emite recomandări pentru autorități ce nu au competențe în modificarea/adaptarea textelor de lege apreciate ca fiind discriminatorii.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciocul administrativ și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate pârâții Ministerul Justiției și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca nefondate.

În ce privește recursul incident declarat de recurentul-reclamant A.

Criticile reclamantului A., subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, prima instanță respectând rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ. Astfel, se constată că sentința recurată cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Astfel, critica reclamantului potrivit căreia hotărârea primei instanțe cu privire la respingerea petitului principal, respectiv de a constata direct instanța existența discriminării, este neîntemeiată. În mod corect, instanța de fond a reținut că în privința "petitului solicitat în principal de constatare directă a discriminării, ulterior anulării Hotărârii nr. 109/10.02.2016, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având în vedere ca nu există o dezlegare pe fond a solicitării reclamantului prin Hotărârea nr. 109/10.02.2016, urmare a interpretării greșite a incidentei Deciziei nr. 997/2008 a Curții Constituționale, în baza art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ se va respinge ca nefondată această cerere. ".

În acest context, Înalta Curte arată că este atribuția legală a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării de a constata existența unor situațiilor discriminatorii, de a-și exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării. A admite excepția necompetenței materiale a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocată din oficiu și a emite un punct de vedere de specialitate privind situațiile supuse analizei acestui organism, nu ține cont nici de raționamentul Curții Constituționale, nici de mecanismul și de atribuțiile legale ale Consiliului.

În cauza de față, sunt evidente aspectele anterior menționate, Hotărârea nr. 109/10.02.2016 statuând în dispozitiv:,,1. Admite excepția necompetenței materiale a CNCD, invocată din oficiu; 2. Emiterea unui punct de vedere de specialitate privind situația supusă analizei Colegiului director.".

Revenind la critica reclamantului, Înalta Curte, contrar susținerilor reclamantului potrivit cărora existența discriminării a fost constatată și de către instanțele de judecată cu ocazia solicitării acordării sporului de doctorat (sentința civilă nr. 6201/27.05.2014 pronunțată de Tribunalul București (64-77 dosar fond vol. I) și decizia nr. 4098/05.12.2013 a Curții de Apel Ploiești, constată că respectivele acțiuni au fost fundamentate pe Hotărârea nr. 671/20.11.2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, aceasta statuând în dispozitiv următoarele:,,1. Faptele prezentate constituie discriminare potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 6 lit. 6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare; . . . . . . . . . .".

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că recurentul l-a invocat numai la nivel formal, fără ca în motivarea în concret a recursului să releve aspectele de conținut ale hotărârii atacate care să contureze și să susțină concluzia că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru incidența în cauză a cazului de casare invocat. Faptul că recurentul-reclamant nu a fost în acord cu raționamentul judecătorului fondului, nu poate echivala cu o motivare contradictorie sau cu contradicție inexplicabilă și cu atât mai mult nu poate justifica un motiv de casare circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de control judiciar consideră că aceste critici nu sunt fondate.

În ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă Parlamentul României - Camera Deputaților

Referitor la cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților are calitate procesuală pasivă, în raport de prevederile art. 20 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, câtă vreme în Hotărârea nr. 109/10.02.2016, actul administrativ emis de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării urmare a petiției reclamantului A., act a cărui legalitate a fost supusă cenzurii pe calea acțiunii în anulare, Parlamentul României - Camera Deputaților nu figurează în calitate de reclamant, iar în procedura desfășurată în fața Consiliului, din analiza citaților depuse la dosar fond - vol. I, rezultă ca acesta nu a fost citat.

Or, calitatea procesuală pasivă este justificată de identitatea dintre cel chemat în judecată (pârâtul) și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Mai mult, în materia contenciosului administrativ, literatura de specialitate a stabilit că în situația în care o parte se prevalează de un anumit interes, calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv.

În speță, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 care stabilește "citarea obligatorie a părților" de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a persoanelor care au săvârșit discriminarea, Înalta Curte reține că în fața instanței de judecată trebuie să stea aceleași persoane care au fost parte la cadrul procesual pasiv în fața autorității administrativ juridicționale.

Constatând că în fața Consiliului, Parlamentul României - Camera Deputaților nu a avut calitatea de parte reclamantă și nu a fost citată la soluționarea cauzei în procedura administrativă, este evident că aceasta nu putea fi citată în calitate de parte în fața instanței de judecată, neavând legitimare procesuală pasivă în litigiul de față.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților, va casa, în parte, sentința civilă atacată și, în rejudecare, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților și va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în formularea recursului incident invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI.

Respinge excepția inadmisibilității recursului incident formulată de Guvernul României.

Respinge recursurile declarate de pârâții CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul PARLAMENTUL ROMÂNIEI - CAMERA DEPUTAȚILOR împotriva sentinței nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, Casează în parte sentința și, rejudecând: Admite excepția lipsei cal