ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6097/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, din data de 27.04.2020, reclamantul Ministerul Justiției a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Guvernul României, Curtea de Apel Cluj și A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii nr. 122 din 05.02.2020 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, comunicată Ministerului Justiției sub nr. 29509 la data de 31.03.2020, prin care a constatat că se află în prezența unei fapte de discriminare, aplicând sancțiunea de avertisment.

Prin încheierea din data de 29.10.2020, la dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepția litispendenței și a fost reunit dosarul nr. x/2020 la prezenta pricină.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 1421 din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Guvernul României, Curtea de Apel Cluj și A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Justiției a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a susținut următoarele:

Prin sentința atacată, instanța de fond, deși a reținut decizia nr. 21/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a soluționat recursul în interesul legii cu privire la dispozițiile art. 30 alin. (6) și art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, prin care s-a statuat că au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, totuși a ignorat decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale a României referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (6) și ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin această decizie Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și a constatat că dispozițiile art. 30 alin. (6) și ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) și ale art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt neconstituționale. Decizia fiind definitivă și general obligatorie.

În soluționarea excepției, Curtea a reținut următoarele:

Examinând considerentele Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, precum și deciziile Curții Constituționale invocate de autorul excepției, Curtea constată că cele două instanțe au dat o interpretare diferită textelor de lege criticate. Astfel, în timp ce instanța supremă a apreciat că "legiuitorul nu a operat o abrogare veritabilă și efectivă, ci a instituit o natură juridică nouă pentru suma ce recompensează angajatul care își perfecționează pregătirea profesională prin obținerea titlului științific de doctor", astfel că dreptul a supraviețuit, dobândind denumirea de "sumă compensatorie", instanța de contencios constituțional a apreciat că "sporul în discuție a fost eliminat începând cu data de 1 ianuarie 2010". Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând considerente ce țin de echitate și de aplicarea principiului egalității de tratament, a decis că sumele compensatorii se acordă și celor care au obținut titlul de doctor după 12 decembrie 2009 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, în vreme ce Curtea Constituțională a apreciat că sumele de bani aferente sporului au fost menținute în continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu doar pentru persoanele care îl aveau în plată la data de 31 decembrie 2009.

Referitor la divergențele de interpretare a unor texte de lege ce pot apărea pe cale jurisprudențială, instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 370 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 8 august 2017, paragraful 39, a statuat că, atât timp cât ambele interpretări sunt constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența constituțională să opteze, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, pentru cea mai corectă/potrivită soluție. Prin aceeași decizie, paragraful 40, Curtea Constituțională a reținut că "nu se poate susține că ori de câte ori există divergență jurisprudențială se pun probleme de constituționalitate - soluțiile jurisprudențiale diferite nu presupun ab initio că o interpretare este constituțională și alta neconstituțională, din contră, pot exista două sau mai multe interpretări, care nu depășesc cadrul constituțional, încadrându-se în exigențele acestuia".

În cazul de față însă Curtea Constituțională constată că există o divergență între interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii dispozițiilor de lege supuse controlului de constituționalitate și interpretarea pe care, anterior, instanța de contencios constituțional a dat-o acelorași texte de lege în jurisprudența sa. Or, atâta vreme cât cadrul legal a rămas nemodificat ulterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție avea obligația ca, în interpretarea pe care o dădea textelor de lege, să respecte deciziile instanței de contencios constituțional, care, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

"Mai mult, Curtea Constituțională apreciază că, prin soluția pronunțată în Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adus atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat, subrogându-se atât competențelor constituționale ale legiuitorului, cât și celor ale instanței de contencios constituțional, în acest sens, Curtea Constituțională reține că soluția instanței supreme potrivit căreia "au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009" se întemeiază pe două considerente principale.

Primul considerent este acela că, după intrarea în vigoare a Legilor-cadru nr. 330/2009 și nr. 284/2010, sporul de doctorat a fost transformat dintr-un drept salarial secundar într-o componentă a salariului, ca drept fundamental recunoscut și apărat de lege. Această interpretare ignoră faptul că, după intrarea în vigoare a legilor mai sus menționate, sporul de doctorat nu a mai fost prevăzut în legislație, iar suma compensatorie acordată a reprezentat o măsură cu caracter tranzitoriu, ce urmărea să evite diminuarea veniturilor persoanelor care, anterior, obțineau venituri salariale mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicarea noilor legi-cadru în domeniul salarizării.

Aprecierea că aceste sume compensatorii s-au constituit într-o nouă modalitate de a recompensa calificarea profesională prin obținerea titlului de doctor nu este susținută nici pentru motivul că acordarea sumelor compensatorii nu s-a limitat doar la drepturile acordate anterior cu titlu de spor de doctorat, ci a privit și alte drepturi salariale, așa cum rezultă din dispozițiile art. 30 alin. (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, ale art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 și ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.

Prin urmare, Curtea constată că interpretarea instanței supreme se constituie, în fapt, într-o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar adoptat de acesta, afirmând existența unui drept care nu mai are temei legal, contrar principiului constituțional al separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor constituționale ale art. 61 alin. (1) și art. 115, care consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, respectiv delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul are competența de a însuși modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.

Totodată, Curtea reține că a doua premisă avută în vedere de Înalta Curte Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în pronunța Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 se sprijină pe considerente privind echitatea principiul egalității în drepturi a cetățenilor, enunțate atât la nivel legal, cât și la nivel constituțional și internațional, instanța supremă apreciind că "pentru toate categoriile personal aflate în situații identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică unde sunt încadrați (paragraful 47). Or, Curtea Constituțională apreciază că, prin interpretarea dată instanța supremă nu doar că a procedat, din nou, la o modificare a opțiunii legiuitorului, dar s-a substituit și instanței de contencios constituțional, cu încălcarea prevederilor art. 142 alin. (1) din Constituție, care consacră rolul Curții Constituționale de garant suprem al Constituției, efectuând un veritabil control de constituționalitate ce a avut drept rezultat refuzul aplicării unor dispoziții legale ce ar fi fost, în opinia sa, contrare principiului egalității în drepturi.

În acest context, se arătă că prin sentința atacată, instanța de fond nu a respectat Decizia nr. 587 din 5 iunie 2012 și nici Decizia nr. 594 din 5 iunie 2012 ale Curții Constituționale, prin care Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate criticile neconstituționalitate aduse dispozițiilor art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 și ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate în ceea ce privește dispozițiile art. alin. (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență Guvernului nr. 1/2010 și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010. în considerentele deciziile mai sus amintite, Curtea Constituțională, analizând dispozițiile art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, a reținut că sporul de doctorat a fost eliminat începând cu da de 1 ianuarie 2010. Faptul că sumele de bani aferente sporului au fost menținute continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru persoanei care îl aveau în plată la data de 31 decembrie 2009 nu vizează existența sau inexistența sporului, ci reprezintă o măsură tranzitorie până la intrarea în vigoare, în totalitate, prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit di fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 decembrie 2010, lege care nu mai reglementează sporul pentru doctorat. Prin urmare Curtea a reținut că este de competența legiuitorului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor salariale suplimentare, fără ca aceasta să aibă relevanță constituțională, astfel încât abrogarea art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 nu este discriminatorie și nu afectează dreptul constituțional la salariu.(..)

De asemenea, instanța de fond a ignorat faptul că prin hotărârea emisă de Consiliu Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) au fost încălcate deciziile nr. 587/2012 și nr. 594/2012 ale Curții Constituționale, arătate mai sus, CNCD constatând nelegal existența discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, prin care a fost abrogat art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, conform căruia pentru toți judecătorii care dețineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%, precum și art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 emisă de Guvernul României, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce dețineau titlul de doctor și beneficiau de acesta la data de 31.12.2009.

În același timp, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond în mod neîntemeiat a constatat că hotărârea emisă de CNCD este legală raportat la prevederile Directivei nr. 2000/43/CE și ale Directivei nr. 2000/78/CE.

Referitor la Directiva nr. 2000/78/EC din 27 noiembrie 2000 arătăm că aceasta reglementează cadrul general pentru asigurarea tratamentului egal în caz de angajare și ocupare a forței de muncă, stabilind expres și limitativ, la art. 1, câmpul de aplicare al directivei: directiva are ca scop stabilirea cadrului legal general pentru combaterea discriminării pe motive religioase sau de credință, dizabilități, vârstă și orientare sexuală. În cuprinsul directivei este detaliat, într-o anumită măsură, conținutul discriminării pe fiecare criteriu amintit (art. 2 punctul 2 lit. a) face referire la aceleași criterii de la art. 1, precum și art. 5, art. 6, etc). De asemenea, la art. 3 punctul 3, se prevede expres că directiva nu se aplică în ceea ce privește drepturile salariale de orice natură, inclusiv în cadrul sistemelor de securitate socială de stat sau de protecție socială. Prin urmare, Directiva nr. 2000/78/EC nu are aplicabilitate în prezenta speță.

În ce privește Directiva nr. 2000/43/EC, menționăm că, în mod similar celor arătate mai sus, se prevede obligația statului de a institui sancțiuni în cazul în care se constată discriminări pe motive de rasă sau origine etnică, având în vedere că Directiva nr. 2000/43/EC reglementează cadrul general pentru implementarea principiului egalității de tratament indiferent de rasă sau origine etnică.

Având în vedere criteriile clar stabilite de directivă și domeniul strict de aplicare al acesteia (rasă și origine etnică), se consideră că nici această directivă nu are aplicabilitate în prezenta cauză.

Totodată, relevantă în aceste sens este și soluția dată de Curtea Europeană de Justiție în cauza Agafiței ș.a împotriva României, în sensul că întrebările preliminare formulate de instanța de trimitere sunt inadmisibile, deoarece dispozițiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancționator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situației de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA și DIICOT, stabilind că criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Așa cum se poate observa, sporul pentru titlul științific de doctor nu se regăsește printre sporurile avute în vedere de Legea - cadru nr. 330/2009.

Art. 30 alin. (6) din același act normativ stabilește că, pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.

Totodată, art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar prevede:

"(1) În cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază sau indemnizația lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care stabilesc în funcție de acestea".

Așadar, sporul pentru titlul științific de doctor poate fi acordat sub forma unei sume compensatorii, doar persoanelor care au beneficiat de acesta, în luna decembrie 2009.

Ca atare, având în vedere că situațiile sunt diferite sub aspectul salarizării legiuitorul este în drept să instituie un tratament juridic diferit. S-ar putea vorbi despre tratament discriminatoriu, în sensul O.G. nr. 137/2000, numai în situația în care aceeași normă juridică în vigoare s-ar aplica diferit cu privire la o categorie profesională, ceea ce nu este cazul după cum s-a demonstrat.

Pe de altă parte, reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare cu modificările și completările ulterioare.

Din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ nu privesc modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt; "exercitarea următoarelor drepturi" - art. 1 alin. (2), "exercitarea drepturilor enunțate" - art. 1 alin. (3), "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege": - art. 2 alin. (1):

"comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", etc.

În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.

În afara legii, nu putem vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

În acest sens sunt și deciziile nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate și s-a constatat ca "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul ca instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Mai mult, prin Decizia nr. 1325/4.12.2008, Curtea Constituțională a constatat că înțelesul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor.

Din toate acestea rezultă cu claritate că O.G. nr. 137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.

Pentru considerentele exprimate se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii privind anularea Hotărârii nr. 122 din 5.02.2020 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care a constatat că se află în prezența unei fapte de discriminare, arătând că se afectează dreptul la proprietate, categorie din care fac parte drepturile de natură salarială, inclusiv sporurile.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamantului Ministerul Justiției este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea Hotărârii nr. 122/05.02.2020 prin care emitentul acesteia, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a constatat că fapta sesizată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborată cu art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 și a fost aplicată sancțiunea avertisment conform prevederilor O.G. nr. 2 din 2001, art. 5 alin. (2) lit. a), coroborată cu art. 6 și art. 7, însoțită de recomandarea către reclamați ca pe viitor să evite situațiile care pot genera discriminare.

La baza investigației efectuate de intimatul C.N.C.D. a stat sesizarea petentului A. care s-a adresat pârâtului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării cu petiția din 23.10.2014, prin care s-a solicitat să se constate că este discriminat, discriminare care rezultă din lege, mai precis din art. 48 pct. 7 din Legea 330/2009 (prin care a fost abrogat art. 5 din O.U.G. nr. 27 din 29 martie 2006, conform căruia pentru toți judecătorii care dețineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%), precum și din art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 emisă de Guvernul Romaniei, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce dețineau titlul de doctor și beneficiau de acesta la data de 31.12.2009.

În considerentele hotărârii C.N.C.D. s-a reținut în esență că în conformitate cu prevederile legale în domeniu, aplicabile la data formulării petiției de către reclamant, pentru judecătorii care și-au obținut doctoratul înainte de 31.12.2009 sporul acordat anterior s-a inclus în salariul de bază, iar pentru cei care au obținut ulterior titlul de doctor nu s-a mai acordat acest spor. Se arată că se poate considera drept discriminare o diferențiere bazată pe un criteriu care atinge un drept, acesta fiind apreciat ca fiind momentul obținerii titlului de doctor.

Criticile reclamantului referitoare la greșita reținere a unui tratament discriminatoriu, sunt întemeiate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menționate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."

Rezultă că pentru existența unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferențiat al petentului în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influențat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al persoanei vătămate, iar în final dacă lipsește în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferență de tratament.

Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare.

În prezenta cauză, contrar aserțiunilor instanței de fond, nu se poate reține existența unui tratament diferențiat al pârâtului A. în raport de ceilalți judecători aflați în situații similare.

Caracterul de similitudine nu se determină prin comparația între situația juridică a pârâtului care a obținut titlul de doctor în anul 2010, cu cea a judecătorilor care au dobândit acest titlu anterior Legii nr. 330/2009, act normativ prin care orice drept salarial recunoscut pentru aceste studii profesionale de excelență a fost suprimat.

Raportul de discriminare presupune existența a cel puțin două persoane care sunt titularii unui drept subiectiv identic, însă uneia îi este restrâns, înlăturat exercițiul lui în baza unuia dintre criteriile prevăzute de lege.

Or, absolvirea studiilor doctorale nu mai era remunerată la momentul dobândirii titlului de doctor al petentului, astfel că nu se poate pretinde în mod legitm restrângerea acest drept.

Într-o situație similară sunt judecătorii care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 și pentru care legiutorul a înțeles să nu mai stimuleze financiar absolvirea acestor studii, iar din comparația efectuată între situația pârâtului și a celorlalți judecători nu rezultă nici un element de diferențiere salarială din această perspectivă.

Pe de altă parte, nu poate fi reținută existența unui tratament diferențiat a reclamantului și în raport de magistrații care au obținut titlul de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Așa cum a susținut reclamantul - recurent, instanța de fond a ignorat, în analiza cu care a fost învestită, Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 4 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (6) și ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

A reținut Curtea Constituțională în cadrul acestei decizii că "prin soluția pronunțată în Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adus atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat, subrogându-se atât competențelor constituționale ale legiuitorului, cât și celor ale instanței de contencios constituțional. În acest sens, Curtea Constituțională reține că soluția instanței supreme potrivit căreia "au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009" se întemeiază pe două considerente principale. Primul considerent este acela că, după intrarea în vigoare a legilor-cadru nr. 330/2009 și nr. 284/2010, sporul de doctorat a fost transformat dintr-un drept salarial secundar într-o componentă a salariului, ca drept fundamental recunoscut și apărat de lege. Această interpretare ignoră faptul că, după intrarea în vigoare a legilor mai sus menționate, sporul de doctorat nu a mai fost prevăzut în legislație, iar suma compensatorie acordată a reprezentat o măsură cu caracter tranzitoriu, ce urmărea să evite diminuarea veniturilor persoanelor care, anterior, obțineau venituri salariale mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicarea noilor legi-cadru în domeniul salarizării. Aprecierea că aceste sume compensatorii s-au constituit într-o nouă modalitate de a recompensa calificarea profesională prin obținerea titlului de doctor nu este susținută nici pentru motivul că acordarea sumelor compensatorii nu s-a limitat doar la drepturile acordate anterior cu titlul de spor de doctorat, ci a privit și alte drepturi salariale, așa cum rezultă din dispozițiile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, ale art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 și ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010. Prin urmare, Curtea constată că interpretarea instanței supreme se constituie, în fapt, într-o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar adoptat de acesta, afirmând existența unui drept care nu mai are temei legal, contrar principiului constituțional al separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție, cât și prevederilor constituționale ale art. 61 alin. (1) și art. 115, care consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, respectiv delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul are competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală."

Prin urmare, nu se poate susține că magistrații care au obținut titlul de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 și care beneficiau anterior acestui act normativ de spor de doctorat au conservat acest drept și ulterior intrării în vigoare a actului normativ anterior menționat, iar în raport de aceștia reclamantul care a obținut titlul de doctor ulterior n-ar fi remunerat corespunzător celor dintâi pentru calificarea profesională suplimentară. Acest drept, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia anterior citată, a fost abrogat prin Legea nr. 330/2009 cu efecte erga omnes, iar suma compensatorie acordată a reprezentat o măsură cu caracter tranzitoriu, ce urmărea să evite diminuarea veniturilor persoanelor care, anterior, obțineau venituri salariale mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicarea noilor legi-cadru în domeniul salarizării.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este nelegală, sancționând o conduită care nu e discriminatorie, iar hotărârea instanței de fond care o validează este dată cu aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept material, fapt ce reclamă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ.., va admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției și, casând sentința atacată, va admite acțiunea și va anula Hotărârea nr. 122/5.02.2020 emisă de C.N.C.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1421 din 18 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare admite acțiunea.

Anulează hotărârea CNCD nr. 122/5.02.2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2021.