ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 387/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea hotărârii nr. 613/25.08.2021 pronunțată de CNCD în dosarul nr. x/2020, prin care s-a constatat că faptele sesizate prin petiția nr. 2581/05.05.2020 intră sub incidența art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, și a dispus aplicarea sancțiunii cu avertisment pentru B., respectiv pentru A., pentru faptele prevăzute la art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 296 din 8 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C.. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, după ce a prezentat situația de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că raționamentul primei instanțe este unul greșit cât timp chiar numita B. a menționat în răspunsul la întâmpinare faptul că a purtat discuția cu numita C., în temeiul raporturile de rudenie existente și nu în calitate de salariat al A.. Prin urmare, cât timp aceasta a acționat conform propriilor sale resorturi, recurenta-reclamantă nu poate fi solidară cu modul în care un anumit salariat înțelege și inițiază o discuție cu un terț, cu atât mai mult cu cât nu s-a stabilit la nivel de angajator faptul că în situația dată ar trebui impuse limite în ceea ce privește accesarea spațiilor magazinului, în afara prevederilor legale existente la acel moment. Ba mai mult, instanța de fond a extins aplicabilitatea prevederilor legale și a stabilit că orice acțiunea a unui salariat, indiferent de motivația și resorturile acestuia, conduce la o răspundere a recurentei-reclamante indiferent de situația de fapt prezentată de părți, practic, comitentul ajunge să răspunde pentru "orice", indiferent de situație, ori, această concluzie că este contrară exigențelor legale. Instanța de fond a reținut că "pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, nu este necesar ca prepusul să fi acționat la ordinul direct al superiorului, fiind suficient ca fapta să fie săvârșită în legătura cu atribuțiile încredințate, potrivit dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătura cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate." Or, din toată argumentația instanței de fond și a CNCD nu rezultă care sunt atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate ce au legătură cu situația de fapt, deși numita B. a menționat că nu a acționat în legătura cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, instanța de fond a considerat că nu este cazul să analizeze documente care susțin această teză, fiind suficient un articol din C. civ. care ar susține, de principiu teză instanței. A mai arătat recurenta-reclamantă că din perspectiva răspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate terților prin fapte ilicite delictuale ale prepusului sunt necesare două condiții speciale care se suprapun pe condițiile de drept comun, respectiv: raportul de prepușenie dintre autorul faptei ilicite și prejudiciabile și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie sâvârșită de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent. Conform art. 1371 alin. (2) C. civ., comitentul este persoana care, în baza unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra prepusului, iar prepusul este persoana care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia și asupra căreia comitentul exercită direcția, supravegherea și controlul. Astfel, comitenții au dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepușilor în îndeplinirea atribuțiilor care alcătuiesc conținutul funcțiilor încredințate. Între comitent și prepus există raporturi care, din perspectiva comitentului, sunt de autoritate, iar, din perspectiva prepusului, sunt de subordonare, prepușii se află sub autoritatea comitenților, fiind subordonați acestora, cei dintâi având puterea de direcție, supraveghere și control asupra lor. Pe cale de consecință, comitentul va răspunde, în primul rând când prepusul a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă acționând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuțiilor care alcătuiesc conținutul funcției sale, cu respectarea instrucțiunilor și dispozițiilor pe care i le-a dat comitentul. De asemenea, art. 1373 alin. (3) dispune că această condiție nu este îndeplinită și, pe cale de consecință, comitentul nu va răspunde în ipoteza în care "dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate." Textul citat introduce un criteriu de diferențiere între situațiile în care comitentul va trebuie sau nu va trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate de prepușii săi care au acționat prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției încredințate, prin deviere de la acestea sau exercitarea lor, astfel, victima va beneficia de angajarea răspunderii comitentului în cazul în care aceasta nu va putea dovedi că ea a avut sau date fiind împrejurările, putea să aibă cunoștință că prepusul a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă, "fără nicio legătura cu atribuțiile și scopul funcțiilor încredințate". Altfel spus, este necesar ca victima să fie de bună-credință la momentul săvârșirii faptei, adică să fi avut convingerea fermă și deplină că repusul a acționat potrivit instrucțiunilor și dispozițiilor comitentului, sub îndrumarea, direcția, supravegherea și controlul său, în limitele atribuțiilor funcției încredințate și pentru realizarea interesului comitentului sau al celui desemnat de către aceasta. Art. 14 alin. (2) C. civ., stabilește că buna-credință se prezumă de lege în beneficiul tuturor persoanelor fizice și juridice până la proba contrară, ori, numita B. a menționat în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei că "n-am acționat sub îndrumarea, direcția, supravegherea și controlul A., ci, în interes propriu având temerea creată de o potențială infecție cu COVID-19 și având în vedere resorturile emoționale ce izvorăsc din relația de rudenie dintre noi." Pe cale de consecință, nu se poate susține faptul că victima a fost de bună-credință cât timp aceasta a purtat o discuție cu o rudă a acesteia, motiv pentru care victima nu poate susține că avea convingere fermă și deplina că numita B. a acționat în baza intrucțiunilor și dispozițiilor recurentei-reclamante, sub îndrumarea, direcția, supravegherea și control acesteia, și în limitele atribuțiilor funcției încredințate și pentru realizarea interesului comitentului sau al aceluia desemnat de către aceasta, cât timp discuția dintre cele două era o discuție privată. De asemenea, este greu de înțeles că recurenta-reclamantă în temeiul raportului de prepușenie cunoștea faptul că numita C. are o persoană ce face parte din familie ce ar putea fi infectată cu COVID-19 și recurenta-reclamantă a mandat-o pe numita B. să acționeze conform situației de fapt, motiv pentru care rezultă că în baza raporturilor de rudenie numita B. a aflat de acest caz și în baza aceste relații a discutat cu numita C. și nu în calitatea de prepus și în exercitarea atribuțiilor funcției. În continuare, recurenta-reclamantă a enumerat obligațiile care îi revin numitei B. conform contractului individual de muncă, angajată în funcția de șef de magazin, precum și responsabilitățile ce îi revin acesteia în raport cu alte persoane rezultate din fișa postului. În raport cu aceste aspecte, în opinia sa, rezultă indubitabil faptul că numita B. nu a acționat în raport cu fapta sancționabilă în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate cât timp acesta nu are printre obligații, acțiuni care să conducă la selectarea clienților ce se pot afla în punctul de lucru, motiv pentru care recurenta-reclamantă nu se poate face vinovată de faptele reținute, cât timp nu sunt îndeplinite condițiile art. 1373 alin. (1) C. civ., fapt ce nu a fost analizat de către instanța de fond. Din analiza textelor legale, se poate observa că recurenta-reclamantă nu se face vinovată de fapta reținut și nu are calitatea de comitent, așa cum a reținut instanța de fond în hotărârea pronunțată, fiind aplicate în mod greșit prevederile legale în vigoare cu privire la situația de fapt și capătul de cerere dedus judecății. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată cu consecința anulării hotărârii CNCD de soluționare a petiției și a sancțiunilor dispuse. 1.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, C. și B. nu au formulat întâmpinări. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Din actele și lucrările dosarului rezultă că petenta C. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la faptul că reprezentanții părții reclamante (A. SRL) i-au solicitat să părăsească incinta comercială a magazinului pe motiv că fiul acesteia se află în autoizolare la domiciliu, fiind contact Covid-19 și suspect de infectare cu coronavirus SARS-Cov2. Prin Hotărârea nr. 613/25.08.2021, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că aspectele sesizate intră sub incidența art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, fiind sancționate cu avertisment ambele persoane în privința cărora s-a formulat sesizarea, respectiv B., angajată a A. S.R.L, și societatea menționată, pentru faptele prevăzute la art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000. Prima instanță, investită cu acțiunea în anulare a hotărârii CNCD, în raport de actele și dispozițiile legale incidente, a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, reținând că este legală constatarea existenței faptei de discriminare prevăzute la art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000. Soluția primei instanțe este împărtășită și de instanța de control judiciar, care apreciază că judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre cu interpretarea corectă a dispozițiilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă. Preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă nu aduce nicio critică care să privească considerentele instanței de fond prin care s-a validat raționamentul CNCD-ului în sensul că sunt întrunite elementele constitutive obligatorii ale faptei de discriminare pentru care a fost sancționată reclamanta. În concret, recurenta-reclamantă susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând referire la art. 1373 alin. (1)-(3) din C. civ. care reglementează răspunderea comitenților pentru prepuși. Întreaga argumentație a acesteia se concentrază în jurul ideii că intimata-pârâtă B. a purtat discuțiile cu intimata-pârâtă C. în temeiul raporturilor de rudenie existente între cele două persoane, într-un cadru privat, și nu în calitate de salariat al recurentei-reclamante. Totodată, a arătat faptul că A. nu are calitatea de comitent și nu se face vinovată de fapta de discriminare reținută prin hotărârea CNCD deoarece intimata-pârâtă B. nu a acționat în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate în sensul în care aceasta nu are printre responsabilități stabilirea unor criterii ce permit sau nu clienților să intre în punctul de lucru. Prin urmare, Înalta Curte se va limita doar la analiza legalității hotărârii primei instanței privind aplicarea normelor de drept material prevăzute de art. 1373 alin. (1)-(3) din C. civ. care reglementează răspunderea comitenților pentru prepuși. Potrivit art. 1373 alin. (1)-(3) din C. civ.: "(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate." În speță, în raport cu situația de fapt supusă analizei, Înalta Curte nu poate reține criticile recurentei-reclamante prin care suține că A. nu are calitatea de comitent și nu se face vinovată de fapta de discriminare reținută prin hotărârea CNCD. Intimata-pârâtă C. (cea care a sesizat CNCD-ul) s-a deplasat de câteva ori la magazinul A. din localitate pentru cumpărături de primă necesitate, fiind îndrumată de către angajații magazinului, printre care și intimata-pârâtă B., să nu își mai facă cumpărăturile în acest magazin pe perioada cât fiul acesteia se află în izolare. Or, în atare situație nu se poate reține că intimata-pârâtă B. a purtat discuțiile cu intimata-pârâtă C. în temeiul raporturilor de rudenie existente între cele două persoane și nu în calitate de salariat al recurentei-reclamante, câtă vreme tratamentul la care a fost supusă C. de către angajații magazinului a dus la afectarea exercitării normale a dreptului de acces la serviciile oferite de magazin vizând îngrădirea accesului la cumpărături în condiții de egalitate. Totodată, sunt relevante dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, potrivit cărora: "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale". Din interpretarea prevederilor legale menționate rezultă că și comportamentul pasiv care generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea contravențională. În raport cu situația de fapt supusă analizei, se reține că recurentei-reclamante îi incumbă, atât obligația de a nu săvârși o acțiune comisivă discriminatorie, cât și obligația de a nu avea un comportament pasiv atunci când este necesară emiterea unei dispoziții prin care să fie înlăturată discriminarea. În speță însă, deși intimata-pârâtă C. s-a deplasat de mai multe ori la magazin (în plângerea adresată CNCD-ului făcând referire expresă la datele de 03.04.2020 și 05.04.2020), recurenta-reclamantă A., în calitate de angajator, a avut o atitudine pasivă față de modul în care proprii angajați au tratat-o pe intimata-pârâtă C.. În mod corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 1373 alin. (1) din C. civ. definesc noțiunea de comitent prin prisma unui raport de subordonare, în virtutea căruia comitentul direcționează, controlează și supraveghează activitatea prepusului, precum și faptul că pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu este necesar ca prepusul să fi acționat la ordinul direct al superiorului. Prin urmare, faptul că intimata-pârâtă B., angajată în funcția de șef de magazin nu are printre atribuțiile/responsabilitățile expres prevăzute prin contractul de muncă sau fișa de post și pe aceea de a stabili unele criterii ce permit sau nu clienților să intre în punctul de lucru, nu este de natură să înlăture răspunderea recurente-reclamante care a adoptat un comportament pasiv. Textul de lege la care face referire recurenta-reclamantă prevede obligația comitentului să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, nefiind condiționată de un existența unor dispoziții directe ale comitentului. Este cert că discuțiile purtate dintre angajata/angajații societății și intimata-pârâtă C. nu pot fi considerate ca fiind discuții private având în vedere circumstanțele speței: locul unde s-au purtat, modul în care s-au purtat și mai ales efectul urmărit, respectiv acela ca persoana să încerce să nu își mai facă cumpărăturile în magazin. Or, fapta săvârșită de angajata/angajații recurentei-reclamante are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, astfel că în raport de toate aceste considerente, în mod corect prima instanță a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 613/25.08.2021. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.