ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 933/2023

Cererea de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea hotărârii nr. 330 din 08.04.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 (petiția nr. 3407/18.06.2019). De asemenea, reclamanta a învederat că plângerea este îndreptată și împotriva dosarului nr. x/2019 (petiția nr. 2624/15.05.2019 și petiția nr. 1981/11.04.2019), care nu a fost soluționat în termen de 90 de zile. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a mai solicitat și reținerea cauzei spre judecare, în sensul stabilirii, în concret, a tuturor faptelor de discriminare expuse în dosarele nr. x/2019 (petiția nr. 2624/15.05.2019 și petiția nr. 1981/11.04.2019) și nr. 405/2019 (petiția nr. 3407/18.06.2019). 1.

Prin sentința civilă nr. 5891 din data de 12 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj. 1.

Cauza a fost înregistrată la data 1 februarie 2021 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 63 din data de 4 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins atât cererea de repunere pe rol, formulată de reclamantă la data de 1 martie 2021, cât și cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A., prin care, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În susținerea căii de atac promovate, recurenta a învederat, printr-un prim set de argumente, că sentința atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât amânarea de pronunțare dispusă de prima instanță nu poate fi considerată ca măsură aptă a genera respectarea dreptului său la apărare, în sensul prevederilor Constituției și art. 13 C. proc. civ., în contextul în care accesul reclamantei la cele 181 de pagini, reprezentând înscrisuri depuse la dosar de pârât la data de 12.02.2021, nu a fost asigurat în condiții de conformitate procedurală. Din această perspectivă, recurenta a învederat că nu a fost înștiințată de depunerea înscrisurilor la dosar, că a solicitat amânarea judecării cauzei pentru pregătirea apărării și că nu exista certitudinea unei identități (din punct de vedere al numărului și conținutului) între cele 181 de pagini scanate și formatul pe hârtie al acestora, astfel cum a fost depus de pârât. A mai învederat recurenta că hotărârea recurată ar cuprinde motive străine de natura pricinii și în raport de argumentele aduse de prima instanță în sprijinul modului de soluționare a chestiunii competenței CNCD, privită din perspectiva prevederilor Legii nr. 206/2004 privind conduita în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare și Legii nr. 319/2003 privind statutul personalului de cercetare-dezvoltare. În opinia recurentei, o atare lipsă de legătură între argumentele primei instanțe și obiectul cauzei pendinte ar rezulta din prevederile art. 2 indice 1 alin. (1) și (3) lit. c) din Legea nr. 206/2004, ce fac trimitere la faptele de discriminare. Astfel, recurenta a argumentat în sensul că se impune intervenția CNCD în cazul oricărei nerespectări a legislației ce sancționează faptele de discriminare. Printr-un alt set de argumente, recurenta a învederat că legătura de cauzalitate dintre toate faptele de discriminare sesizate de recurentă și criteriile de discriminare evocate de aceasta este una intrinsecă, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, fiind dovedit, în opinia sa, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că a fost discriminată. Din această perspectivă, recurenta a învederat că CNCD nu a explicat de ce nu a existat discriminare cu privire la faptul că nu a primit un loc în căminele studențești din Cluj-Napoca, în contextul în care avea domiciliul în Texas. A mai arătat recurenta că CNCD nu a reușit să dovedească contrariul faptelor de discriminare săvârșite de studentul B., care a afirmat că americanii sunt retardați (știind că reclamanta deține cetățenia americană). De asemenea, recurenta a învederat că nelegalitatea hotărârii CNCD ar deriva și din maniera de evaluare a declarațiilor profesorului C., care au reprezentat, în sine, o fapta de discriminare. Făcând trimitere la materialul probator administrat în cauză, recurenta a solicitat să se constate prejudiciul moral major creat și faptul că drepturile studenților trebuie respectate pe deplin.

Apărările formulate în cauză Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs 5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 6 octombrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost amânată pentru data de 22 februarie 2023. 5.2. Prin încheierea din data de 15 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și justiție a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă A. privind acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru stabilită pentru soluționarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 63 din 4 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. 5.3. Prin încheierea din data de 16 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și justiție a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă A., privind preschimbarea termenului de judecată din 11 ianuarie 2023. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Observând criticile evocate de recurenta – reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că acestea pot fi grupate în următoarele seturi principale de argumente: · Critici aduse manierei în care prima instanță a soluționat cererea recurentei – reclamante de acordare a unui termen de judecată și a asigurat accesul acesteia la cele 181 de pagini, reprezentând înscrisuri depuse la dosar de pârât la data de 12.02.2021; · Critici ce privesc maniera în care instanța de fond a dezlegat chestiunea competenței CNCD, privită din perspectiva Legii nr. 206/2004 privind conduita în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare și Legii nr. 319/2003 privind statutul personalului de cercetare-dezvoltare; · Critici aduse modului în care Curtea de Apel Cluj a analizat, în raport de situația de fapt dedusă analizei în cauza pendinte, întrunirea condițiilor reglementate de art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Din perspectiva primului set de argumente, Înalta Curte reține că, deși recurenta a invocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând existența, în cuprinsul hotărârii atacate, a unei motivări străine de natura cauzei, în fapt, criticile formulate vizează o pretinsă încălcare a principiului dreptului la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ. și cel al contradictorialității, în sensul art. 14 C. proc. civ., ce, în opinia recurentei, ar deriva din modul în care prima instanță a asigurat recurentei posibilitatea de a studia și a formula apărări în raport de astfel de înscrisuri. Astfel de argumente privesc, însă, maniera în care prima instanță a aplicat reguli de procedură, premisă ce intră în sfera de reglementare a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Examinând astfel de critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte le apreciază drept nefondate, reținând că prima instanță a respectat atât principiul dreptului la apărare, cât și principiul contradictorialității prin modul în care a asigurat accesul reclamantei la antereferitele înscrisuri. În acest sens, Înalta Curte reține că cele 181 de file, reprezentând înscrisurile aferente dosarelor administrative ce au stat la baza hotărârilor CNCD atacate, au fost depuse la dosarul instanței de fond de către pârât la data de 12.02.2021, cu șapte zile anterior termenului de judecată. Un astfel de termen de depunere a acestor înscrisuri este unul suficient pentru asigurarea principiului contradictorialității, privit din perspectiva art. 14 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, din chiar susținerile recurentei, dar și din citativul aflat la dosarului Curții de Apel Cluj, rezultă că, la data depunerii acestor înscrisuri, recurenta avea acces la dosarul electronic, iar înscrisurile au fost scanate și atașate unui astfel de dosar. Lipsa unei încunoștințări a reclamantei, prin intermediul instanței, asupra depunerii înscrisurilor în dosar, nu poate fi reținută în sensul evocat de aceasta, câtă vreme obligația de comunicare din oficiu, reglementată de art. 154 alin. (1) C. proc. civ. în sarcina instanței, vizează doar citațiile și actele de procedură. De asemenea, reclamantei îi incumba, mai ales din perspectiva poziției sale procesuale, obligația de diligență (ce implica inclusiv verificarea actelor și lucrărilor dosarului). Se mai reține că reclamanta a luat cunoștință de depunerea acestor înscrisuri anterior termenului de judecată din data de 18.02.2021, în acest sens fiind chiar aspectele învederate de aceasta în cererea de strigare a cauzei după ora 12/amânare a cauzei depusă la data de 18.02.2021, dar și din susținerile expuse în memoriul de recurs. De asemenea, relevanță prezintă și faptul că motivele invocate prin cererile formulate în susținerea solicitărilor de amânare a judecării cauzei în primă instanță nu au fost justificate prin depunerea unor înscrisuri care să dovedească imposibilitatea de prezentare la termenul de judecată. În atare condiții, cu deplina respectare a prevederilor art. 222 C. proc. civ., în mod legal, prima instanță a respins cererile de acordare a unui nou termen de judecată, dreptul la apărare, în sensul art. 13 C. proc. civ. și principiul contradictorialității, în sensul art. 14 din același act normativ, fiind asigurate inclusiv prin măsura de amânare, pentru data de 4 martie 2021, a pronunțării unei soluții asupra cauzei. De asemenea, se observă și depunerea, de către reclamantă, a concluziilor scrise din data de 02.03.2021, prin care a făcut aprecieri asupra conținutului sus indicatelor înscrisuri, învederând că cele 181 de pagini conțin majoritatea dovezilor și susținerilor reclamantei în ce privește abuzurile universității. Înalta Curte reține, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii. Din analiza elementelor concrete ale cauzei pendinte, astfel cum au fost ele expuse anterior, nu poate fi susținută teza producerii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței instanței de fond, câtă vreme accesul reclamantei la antereferitele înscrisuri nu a fost, în fapt, îngrădit, iar chiar susținerile sale relevă faptul că aceasta a realizat o analiză a înscrisurilor în discuție. Astfel, nu poate fi reținută incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, Înalta Curte apreciază ca nefondate și criticile recurentei privind incidența cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce, în opinia acesteia ar deriva din prezența unor motive străine de natura pricinii ce ar consta în maniera în care prima instanță ar fi determinat limitele competenței CNCD în raport de prevederile Legii nr. 206/2004 și Legii nr. 319/2003. Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că prin pct. 1 al hotărârii nr. 330/08.04.2020, CNCD a admis excepția necompetenței sale pentru aspectele ce țin de respectarea sus indicatelor acte normative, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanta a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ hotărârea nr. 330/08.04.2020 în integralitatea sa. Pe cale de consecință, o analiză a limitele competenței CNCD în raport de prevederile antereferitelor legi este circumscrisă naturii cauzei, motiv pentru care nu poate fi reținută incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cât privește maniera în care prima instanță a interpretat și aplicat, în cauza pendinte, prevederile O.G. nr. 137/2000, raportat la cele ale Legii nr. 206/2004 și Legii nr. 319/2003, astfel de aspecte sunt subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și urmează a fi analizate din această perspectivă. Examinând susținerile recurentei ce vizează o atare chestiune, Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate, observând că prin petiția nr. 3407/18.06.2019, ce a făcut obiectului dosarului CNCD nr. x/2019, recurenta – reclamantă a invocat inclusiv fapte reprezentând abateri de la normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, conform prevederilor alin. (3) lit. c) al art. 2 indice 1 din Legea nr. 206/2004, ce privesc discriminarea, în cadrul evaluărilor, pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală ori alte tipuri de discriminare, cu excepția măsurilor afirmative prevăzute de lege. Or, potrivit art. 4 indice 2 alin. (1) din Legea nr. 206/2004, sesizările privind abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare sunt analizate în două etape detaliate în Codul de etică: a) analiza la nivelul instituției în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, denumită prima etapă și b) analiza la nivelul Consiliului Național de Etică, denumită etapa a doua. Pe cale de consecință, în materia discriminării în cadrul evaluărilor realizate sub imperiul Legii nr. 206/2004, prin normă specială, legiuitorul a stabilit reguli particulare de competență, derogatorii de la norma generală, ce plasează soluționarea unor astfel de sesizări în competența, în prima etapă, a instituției în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, iar în a doua etapă, în competența Consiliului Național de Etică, iar nu în cea a CNCD. Validarea, prin sentința recurată, a soluției CNCD de reținere a necompetenței sale în soluționarea sesizării din perspectiva faptelor de discriminare ce vizau procedura de evaluare a reclamantei, reflectă o corectă interpretare și aplicare, de către prima instanță a prevederilor O.G. nr. 137/2000 și ale Legii nr. 206/2004, motiv pentru care nu se poate reține, din această perspectivă, incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, nefondate sunt și argumentele prin care recurenta clamează o eronată aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, o atare chestiune urmând a fi analizată de instanța de control judiciar exclusiv în limitele trasate prin memoriul de recurs, ce vizează doar parte din faptele de discriminare invocate prin petiții adresate CNCD și cererea de chemare în judecată (mai precis din perspectiva faptului că recurenta nu a primit un loc în căminele studențești din Cluj-Napoca și din perspectiva afirmațiilor studentului B.). Referitor la susținerile recurentei ce privesc profesorul C., instanța de control judiciar observă că acestea vizează o presupusă faptă de discriminare ce ar fi fost săvârșită de sus indicatul profesor cu ocazia expunerii apărărilor sale în fața CNCD, iar nu faptele de discriminare ce au fost evocate de reclamantă prin petiția ce a fost soluționată de CNCD. Or, întrucât obiectul prezentei cauze este cel al verificării legalității hotărârilor CNCD emise în soluționarea petițiilor formulate de reclamantă, cum fapta evocată nu se numără printre cele indicate în astfel de petiții și nu a fost analizată prin hotărâri, un astfel de aspect este excedentar obiectului cauzei. De asemenea, tot în vederea identificării limitelor verificărilor pe care instanța de recurs este chemată să le realizeze, Înalta Curte reține că, în realitate, singura critică concretă adusă de recurentă raționamentului primei instanțe este cea a manierei în care aceasta a evaluat îndeplinirea (în limitele faptelor indicate de recurentă prin memoriul de recurs) a condiției existenței unei legăturii de cauzalitate între tratamentul diferențiat și criteriul de discriminare. Întrucât motivarea imprecisă sau generală, fără o legătură efectivă cu soluția pronunțată de instanța de fond, ori cuprinzând indicarea generică a unor texte normative, fără a fi specificată maniera în care acestea au fost încălcate, precum și reluarea, într-o manieră identică sau similară, a aspectelor evocate în faza procesuală a fondului sau critici care să privească maniera de apreciere a probelor, ori chestiuni ce nu au legătură cu obiectul cauzei nu pot fi apreciate drept o motivare în sensul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., restul alegațiilor recurentei nu îndeplinesc condițiile spre a fi calificate drept argumente în recurs și nu pot fi analizate în cauza pendinte. În ceea ce privește chestiunea existenței unei legăturii de cauzalitate între tratamentul diferențiat și criteriul de discriminare, Înalta Curte reține că, în mod corect prima instanță, analizând atât faptul că recurenta nu a primit un loc în căminele studențești din Cluj-Napoca, cât și afirmațiile studentului B., a apreciat că între aceste fapte și criteriul de discriminare evocat de reclamantă (ce, în cazul acestor două ipostaze, este cel al cetățeniei americane) nu există legătură de cauzalitate. Contrar celor arătate de recurentă, legătura de cauzalitate nu este una intrinsecă faptelor de discriminare. Deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior, iar criteriul în baza căruia se aplică tratamentul diferențiat trebuie să fie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza faptei de discriminare. În cazul discriminării, diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se considera discriminată, iar tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. În cazul neacordării unui loc în cămin, rațiunea a fost cea a neîndeplinirii condițiilor impuse de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Regulamentul cadru privind cazarea în căminele studențești, conform cărora pot beneficia de cazare studenții bugetați pentru cursuri învățământ cu frecvență, care nu au domiciliu stabil în limita a 20 de km de Cluj-Napoca, pe durata a maximum 3 ani/4 ani - ciclul licență, 2 ani -ciclul masterat și 3 ani, pentru ciclul doctorat. Pe cale de consecință, neacordarea unui loc de cazare în cămin nu a avut drept mobil cetățenia recurentei. Cât privește, alegațiile studentului B., aspectele evocate de recurentă nu au fost probate, motiv pentru care nu se poate reține că legătura de cauzalitate dintre criteriul antereferit și conduita colegilor reclamantei ar putea fi stabilită. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este apărată și de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția instanței de fond fiind pronunțată cu corecta aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în cauză. Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate din perspectiva criticilor subsumate prevederilor 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 63 din data de 4 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.