ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1795/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.01.2022, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consilul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 794/03.11.2021 emise de către pârât.

Prin sentința civilă nr. 1065 din data de 20 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Tribunalul Cluj s-a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 794/03.11.2021 emise de pârât, în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

În urma admiterii excepției necompetenței materiale și a declinării, dosarul a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 04.05.2022 sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 178/2022 din 24 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, în consecință, a fost anulată Hotărârea nr. 794/03.11.2021 pronunțată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și obligat pârâtul să soluționeze în fond sesizarea formulată de petentul A. înregistrată sub nr. xla data de 29.10.2020.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței și respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, precum și a dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.

A menționat recurentul că s-ar fi impus respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru lipsa coparticipării procesuale pasive, întrucât raportul juridic dedus judecății impunea introducerea în cauză în calitate de pârâți a părților reclamate în fața CNCD, pricina neputând fi soluționată fără participarea acestora.

Totodată, recurentul a arătat că sentința instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României, prin raportare la prevederile art. 16, 17, 18 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (1), (9), (10), art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000.

Deși termenele de decădere la care fac referire prevederile art. 41 respectiv 62 din Decretele prin care a fost instituită, respectiv prelungită starea de urgență pe teritoriul României, sunt caracteristice domeniului justiției, iar termenul de decădere de sesizare a CNCD prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este reglementat în domeniul de activitate al unei autorități administrative, judecătorul fondului a făcut o confuzie, apreciind că este vorba despre aceeași materie.

A susținut recurentul că, potrivit deciziei nr. 1069/15.10.2008 și deciziei nr. 1470/10.11.2009, Curtea Constituțională a statuat că CNCD nu este o instanță extraordinară, ci o autoritate publică ce își exercită atribuțiile independent, liber de orice influență din partea oricărei instituții ori autorități publice.

Potrivit O.G. nr. 137/2000, recurentul a fost conceput ca un organ al administrației publice centrale cu atribuții în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea și combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituțional fundamental al egalității în drepturi.

Prevederile Decretelor la care a făcut referire judecătorul fondului nu sunt aplicabile procedurii de soluționare a petițiilor și sesizărilor desfășurate în fața CNCD, întrucât sesizarea în vederea dispunerii măsurilor specifice constatării existenței discriminării nu este o condiție de admisibilitate a acțiunii în instanță.

A concluzionat recurentul că prevederile art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020, respectiv art. 62 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 reglementează exclusiv domeniul justiției și nu vreo procedură desfășurată în fața unei autorități sau instituții publice în vederea emiterii unui act administrativ.

Recurentului, în calitatea sa de autoritate autonomă din cadrul administrației publice, i se aplică în mod expres prevederile Capitolului VII - Alte măsuri, nefiind instanță de judecată și desfășurând activitate extrajudiciară de soluționare a sesizărilor primite în vederea constatării și sancționării faptelor de discriminare.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, intimatul a arătat că nu se poate reține în sarcina sa vreo culpă procesuală, cât timp a înțeles să indice prin acțiunea introductivă de instanță toate părțile implicate în dosarul nr. x/2020 al CNCD.

Instanța de fond nu a considerat că se impune introducerea în cauză și a altor persoane raportat la caracterul de contencios administrativ al dosarului și, mai ales, la respingerea ca tardivă a petiției de către CNCD, organismul administrativ jurisdicțional care a emis hotărârea atacată a cărei temeinicie/legalitate se punea în discuție și care era, în fapt, singura parte căreia soluția pronunțată de instanța de judecată trebuia să-i fie opozabilă.

Pronunțarea hotărârii nr. 794/2021 prin care a fost refuzată aplicarea actelor normative cu putere de lege atrage caracterul neconstituțional asupra întregii hotărâri, ca urmare, a apreciat intimatul, toate alegațiile recurentului în susținerea motivului de casare nr. 2 sunt neconstituționale, așadar nelegale și neîntemeiate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 794/03.11.2021 emise de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care a fost respinsă sesizarea sa din 29.10.2020 ca tardiv formulată.

Soluționând cauza, curtea de apel a admis cererea de chemare în judecată și a anulat Hotărârea nr. 794/03.11.2021 pronunțată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pârâtul fiind obligat să soluționeze în fond sesizarea formulată de petentul A. înregistrată sub nr. xla data de 29.10.2020.

Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar instanța de control judiciar găsește fondate criticile formulate în cadrul memoriului de recurs.

Astfel cum în mod just a apreciat pârâtul, pretinsa faptă de discriminare a fost săvărșită de părțile reclamate la 28.10.2019, atunci când petentul a primit răspuns la solicitarea sa și a luat cunoștință de aceasta.

Având în vedere data sesizării Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, respectiv 29.10.2020, petiția este tardiv formulată, fiind depășit termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora:

"(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei."

Contrar celor reținute de instanța de fond, dispozițiile art. 41 din Anexa nr. 1 - Măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă la Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României, respectiv art. 62 din Anexa nr. 1 - Măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă la Decretul nr. 240/2020 al Președintelui României privesc domeniul "Justiție", fiind inserate în cuprinsul capitolului intitulat astfel.

Prin urmare, acestea nu reglementează procedura desfășurată în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în vederea emiterii unui act administrativ, astfel cum a apreciat judecătorul fondului, pentru a se putea reține că termenul de decădere de un an prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, redate anterior, ar fi fost suspendat.

Alt argument al instanței de fond privește faptul că parcurgerea procedurii contestației administrative reglementate de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 constituie o condiție de acces ulterior la instanța judecătorească, în raport de împrejurarea că prevederile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 arată că hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii, astfel că această procedură nu poate fi reținută că nu a fost vizată de prevederile Decretelor mai sus menționate.

Totodată, judecătorul fondului a reținut că este de domeniul evidenței că a aprecia în sensul că prevederile analizate nu sunt aplicabile procedurii derulate în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ar fi contrar dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de care ar trebui să beneficieze.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a avut în vedere că formularea acestei contestații administrative către organul competent să dispună măsurile specifice constatării existenței discriminării este o condiție de admisibilitate a acțiunii în instanță și că, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța europeană a apreciat că în materie civilă termenul rezonabil are ca punct de plecare, în astfel de situații în care este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile sesizării instanței, momentul depunerii cererii în procedura prealabilă, incluzând astfel procedura prealabilă în noțiunea de proces.

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 1096/2008, Curtea Constituțională a statuat următoarele:

"În ceea ce privește caracterul facultativ al jurisdicției administrative speciale, Curtea reține că acesta se manifestă prin posibilitatea persoanei vătămate de a opta între a-și valorifica dreptul pe calea administrativ-jurisdicțională și formularea unei acțiuni direct în fața instanței judecătorești, în temeiul dreptului comun. În aplicarea acestor considerații cu valoare de principiu, dispozițiile art. 20 alin. (1) din ordonanța criticată prevăd că "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei". Or, Curtea nu poate reține caracterul obligatoriu al acestei jurisdicții, întrucât legea nu prevede în sarcina persoanei vătămate obligația de a urma o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă sesizării instanței de judecată, ci numai posibilitatea de a opta între cele două căi de valorificare a dreptului. Dacă în ipoteza prevăzută de art. 20 din ordonanța criticată, persoana vătămată și-a manifestat expres opțiunea pentru declanșarea procedurii administrativ-jurisdicționale, și în situația în care Consiliul se sesizează din oficiu, potrivit art. 21 din ordonanță, victima discriminării își prezervă dreptul de opțiune, nefiind obligată să parcurgă procedura administrativ-jurisdicțională deja inițiată."

Totodată, prin decizia nr. 1470/2009 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16, art. 19 alin. (1) lit. c) și art. 20 alin. (2)-(10) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, Curtea Constituțională a constatat că, prin Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008, în raport cu o critică identică de neconstituționalitate, s-a statuat că instituția Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu este o instanță extraordinară.

Acesta este un organ al administrației publice centrale cu atribuții în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea și combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituțional fundamental al egalității în drepturi. Cu acel prilej, Curtea a stabilit că, potrivit dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale, care se bucură de independența necesară îndeplinirii actului administrativ- jurisdicțional și respectă prevederile constituționale cuprinse în art. 124 privind înfăptuirea justiției și art. 126 alin. (5) care interzice înființarea de instanțe extraordinare. Mai mult, Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil este satisfăcut dacă cei interesați au posibilitatea de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și a intereselor lor legitime, drept care este consacrat expres la art. 20 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

Totodată, Curtea a mai reținut că jurisdicția Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu are caracter obligatoriu, întrucât legea nu prevede în sarcina persoanei vătămate obligația de a urma o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă sesizării instanței de judecată, ci numai posibilitatea de a opta între cele două căi de valorificare a dreptului, astfel încât nu se poate vorbi de încălcarea textului art. 21 alin. (4) din Constituție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe, de admitere a cererii de chemare în judecată și de anulare a hotărârii emise de pârât, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv pentru care se impune reformarea hotărârii atacate, prin reținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 178/2022 din 24 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 178/2022 din 24 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 martie 2024.