ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1929/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.03.2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării a solicitat instanței anularea Hotărârii nr. 917 din 11.12.2019 a Colegiului Director al Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, pronunțată în dosarul nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, conexat cu dosar nr. x/2019, cu consecința constatării inexistenței vreunei discriminări și, în consecință, exonerarea sa de la sancțiunile și măsurile dispuse împotriva sa prin hotărârea mai sus amintită, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 26 iulie 2020 instanța a dispus introducerea în cauză a petenților B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. Și N. care s-au adresat CNCD pentru sancționarea reclamantei.

Prin sentința nr. 185 din 2 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N., în ceea ce privește Hotărârea nr. 917/11.12.2019 a Colegiului Director al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. Totodată, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 185 din 2 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că instanța a procedat în mod nelegal la extinderea normei juridice dincolo de ipotezele sale, ceea ce a determinat aprecierea eronată că momentul artistic dedus judecății conține un mesaj jignitor și ofensator pentru comunitatea ortodoxă, făcând încadrarea eronată a acestui moment artistic în dimensiunea legală creată de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind faptele de discriminare.

Consideră că au fost încălcate în mod vădit prevederile art. 53 din Constituția României și prevederile art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevederi ce stabilesc care sunt condițiile și modalitățile în care se pot aduce limitări dreptului la libera exprimare.

În opinia recurentei-reclamante, faptele au fost reținute greșit de prima instanță care a înlăturat probele prin care s-a demonstrat conținutul și semnificația momentului artistic ce a fost sancționat de CNCD, respectiv declarațiile scenografului și dramaturgului O. și actriței P., reținând o stare de fapt bazată pe textul unei lucrări de licență depuse la dosar, lucrare elaborată și susținută cu un an înainte în cadrul Facultății de Teatru și Regie, al cărei conținut și mai ales mesaj nu este identic cu punerea în scenă a piesei de teatru din anul 2019, fără a ține cont de opiniile experților depuse la dosarul cauzei, de factori importanți din viața culturală și artistică.

Consideră că instanța a alterat pricina dedusă judecății, analizând conținutul lucrării de licență ca și cum aceasta ar fi cea dedusă judecății și nu un anume moment din spectacolul de teatru din data de 10 iunie 2019 și că aceasta a făcut aplicarea greșită a art. 2 din O.G. nr. 137/2000, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale faptei de discriminare, textele rostite de actori neaparținând dramaturgului, ele fiind descărcate de pe media, în principal de pe site-urile pe care Coaliția pentru Familie le folosea la acea vreme, iar obiectele folosite în scenă nu au fost icoane și nici obiecte de cult ci obiecte din recuzita artiștilor, confecționate de aceștia din bucăți de carton și bucăți de material de culoare neagră.

De asemenea, apreciază că în mod nelegal instanța a făcut aplicarea textului de lege de la alin. (5) al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce se referă la hărțuire, în timp ce în prezenta cauză fapta dedusă judecății și sancționată de CNCD este cea prevăzută de art. 2 alin. (2) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 .

Un alt motiv al lipsei de legalitate a sentinței recurate consideră recurenta că îl constituie invocarea și aplicarea de către instanță a dispozițiilor Legii nr. 489/2006 privind Cultele Religioase, deși în cauză se judecă doar faptele de discriminare așa cum sunt ele reglementate de dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, apreciază că instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea acestor prevederi, precizând că momentul prezentat este un moment artistic și face parte dintr-o creație artistică ce trebuie să se bucure de protecția oferită de art. 10 CEDO.

Totodată, a susținut că în cadrul spectacolului nu au existat acțiuni de deosebire, excludere, restricții și nici nu a existat un tratament preferențial pentru un cult religios sau altul pentru a se putea prezuma că există o discriminare având ca mobil religia așa încât, nu poate fi acceptată opinia instanței care consideră că momentul artistic criticat poate fi încadrat în categoria mesajelor jignitoare, ofensatoare, întrucât, a accepta această viziune, înseamnă a accepta că organizarea întregului spațiu public se face în conformitate cu sensibilitatea credinței religioase ortodoxe.

În continuare a arătat că, în mod nelegal, instanța a considerat că ingerința în dreptul la libera exprimare urmărește un obiectiv legitim, încălcând prevederile art. 53 din Constituție și art. 10 alin. (2) din CEDO, restrângerea libertății de exprimare nefiind aplicată într-un mod democratic și nediscriminatoriu așa cum cer aceste prevederi legale, aceasta provocând o diferențiere nepermisă și o discriminare a comunității LGBTQIA.

Consideră că în nici un caz nu se poate susține că măsura sancționării a fost una necesară într-un stat democratic și că această cenzură a actului artistic reprezintă o dezechilibrare a raporturilor democratice din societate, o imixiune a unei majorități religioase în imaginarul metaforic al actului artistic

4.1 Intimata-pârâtă F. a formulat întâmpinare, prin care în prealabil a invocat excepția nulității recursului, apreciind că toate criticile aduse sentinței recurate vizează situația de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză, fiind invocate aspecte de netemeinicie iar nu de nelegalitate, critici ce nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că soluția dată de prima instanță respectă dispozițiile legale incidente în cauză precum și jurisprudența constantă în materie.

4.2 Intimata-pârâtă D. a formulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 30 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Obiectul acțiunii judiciare din prezentul litigiu privește solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 917 din 11.12.2019 a Colegiului Director al Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.

Prin această hotărâre Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a respins excepția de necompetență materială invocată de reclamata A., a respins excepția lipsei calității procesuale active a petenților, a constatat că fapta analizată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, a aplicat amenda contravențională de 2000 de RON față de A., conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și a constatat că faptele reclamatei Q. nu reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Ca stare de fapt, în cuprinsul hotărârii s-a reținut că A. a organizat prezentarea unei piese de teatru în cadrul căreia la un moment dat un grup de persoane îmbrăcate sumar, parțial în haine monahale, curăță ceapă pe o bucată de lemn cu imaginea lui Isus Hristos, iar Q. a oferit spațiu pentru prezentarea piesei de teatru.

Colegiul Director a apreciat că imaginea descrisă este de natură să creeze, din punctul de vedere al dreptului la demnitate, o diferențiere între persoanele credincioase de religie creștină și alte persoane, fapta de discriminare fiind determinată de existența unui criteriu de diferențiere, religia și convingerile reprezentând un astfel de criteriu de diferențiere, iar starea de fapt prezentată este un comportament manifestat în public care vizează crearea unei atmosfere degradante, ostile îndreptate împotriva creștinilor.

S-a concluzionat că fapta analizată reprezintă discriminare, întrucât a creat o deosebire pe criteriul religiei și convingerii care a avut efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la demnitate.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării anularea în totalitate a Hotărârii nr. 917/11.12.2019, prin care s-a decis că fapta analizată reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, prin sentința recurată, acțiunea fiind respinsă, recurenta-reclamantă formulând critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Totodată, potrivit alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

În ceea ce privește examinarea condițiilor necesare identificării unei posibile discriminări, din economia dispozițiilor ordonanței rezultă că, pentru a fi în prezența unei discriminări, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui tratament diferențiat a unor situații analoage (sau omisiunea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile); existența unui criteriu de discriminare - care poate fi unul dintre cele enumerate în mod expres de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată) sau poate fi un alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

Prin urmare, este necesar ca deosebirea, excluderea, restricția sau preferința să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de către art. 2 alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute de lege.

Criticile recurentei-reclamante ce vizează netemeinicia hotărârii, respectiv cele privitoare la stabilirea situației de fapt și cele referitoare la modalitatea de administrare a probelor de către instanța de fond, prin intermediul cărora aceasta susține că judecătorul fondului ar fi extins norma juridică dincolo de ipotezele sale și ar fi acordat prioritate probei cu înscrisuri constând într-o lucrare de licență, înlăturând proba cu martori și opiniile experților depuse la dosarul cauzei, exced controlului instanței de recurs, întrucât, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de motive de casare.

Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului.

În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate.

Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt și cu modalitatea de administrare a probatorului nu pot face obiectul recursului.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la faptul că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare acestea nu pot fi reținute de instanța de control judiciar.

Astfel cum a reținut și judecătorul fondului, în scena supusă analizei a existat un tratament diferențiat, respectiv o preferință din perspectiva criteriului legal vizând religia, întrucât, s-au avut în vedere, ca sursă de inspirație, obiecte de vestimentație și simboluri religioase, aceasta prezentând mai multe elemente asociate în percepția publică comună ritului creștin ortodox, de natură a aduce o atingere importantă dreptului la demnitate din perspectiva opțiunii religioase.

Alegațiile recurentei-reclamante privind faptul că textele nu aparțin dramaturgului ori actorilor, fiind descărcate din media, că vestimentația actorilor a fost confecționată de aceștia din bucăți de carton și bucăți de material negru și că în scenă nu s-au folosit obiecte de cult, ci obiecte din recuzita artiștilor nu prezintă niciun fel de relevanță, câtă vreme, din întregul probatoriu administrat în cauză rezultă că starea de fapt din scena din piesa de teatru în legătură cu care a fost sesizat CNCD a fost cea în care patru actori, având o vestimentație sumară constând în principal, în partea superioară a corpului, într-un acoperământ de cap de culoare neagră imitând potcapul/culionul și camilafca specifice hainelor monastice, au desfășurat activitatea de a tăia ceapă pe o tăblie de lemn având fixată pe partea superioară o reprezentare color a unei imagini comune în iconografia creștină reprezentând icoana lui Iisus Hristos Pantocrator (foto eveniment, fila x din vol. I), fiind evident că în această scenă există un tratament diferențiat din perspectiva criteriului vizând religia.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond ar fi aplicat greșit textul de lege de la alin. (5) al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce are ca obiect fapta de hărțuire, în condițiile în care în cauză nu s-a judecat și nu s-a analizat o astfel de faptă.

Instanța de control judiciar nu poate reține aceste afirmații întrucât referirea judecătorului fondului la dispoziții legale enunțate a fost făcută în contextul analizei legalității ingerinței în dreptul la libera exprimare, concluzionându-se că dreptul de a sancționa o manifestare precum cea supusă analizei este prevăzută de lege, iar această ingerință urmărește un obiectiv legitim, respectiv cel care vizează protecția drepturilor altora, în raport de împrejurarea că s-a urmărit de către CNCD protejarea dreptului la demnitate al petenților din perspectiva opțiunii religioase a acestora.

De asemenea, sunt nefondate și susținerile acesteia privitoare la invocarea, în mod nelegal, de către prima instanță a prevederilor Legii nr. 489/2006, observând că referirea la aceste prevederi a fost făcută de judecătorul fondului în contextul analizei susținerilor reclamantei vizând lipsa de competență a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, precum și în analiza legalității ingerinței în ceea ce privește dreptul la libera exprimare al reclamantei.

În acest context, curtea a reținut că împrejurarea că Legea nr. 489/2006 stipulează în art. 1 alin. (2) că nimeni nu poate fi supus vreunei discriminări pentru exercitarea, în condițiile prevăzute de lege, a libertății religioase, nu poate fi apreciată ca excluzând din competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării faptele de discriminare pe motive de natură religioasă, în raport de împrejurarea că cele două acte normative au un obiect de reglementare diferit precum și că ingerința în ceea ce privește dreptul la libera exprimare al reclamantei este prevăzută de lege, în raport de faptul că art. 13 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 specifică că sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de defăimare și învrăjbire religioasă, precum și ofensa publică adusă simbolurilor religioase, iar art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sancționează faptele contravenționale în materie.

Recurenta a mai precizat că instanța a încălcat prevederile art. 53 din Constituție raportat la faptul că sancțiunea aplicată nu a fost aplicată în mod nediscriminatoriu astfel cum prevede Constituția ci dimpotrivă, partea sancționată a fost cea aflată într-un dezavantaj, întrucât spre deosebire de comunitatea creștină care este una puternică și majoritară, comunitatea LGBTQIA este una defavorizată, stigmatizată și discriminată.

Sunt nefondate aceste argumente, întrucât nu se poate susține că defavorizarea, stigmatizarea sau discriminarea unei anumite persoane/grup de persoane/comunități dă dreptul acesteia să comită fapte de discriminare asupra altei persoane/grup de persoane/comunități, dezavantajul în care consideră recurenta că se află comunitatea LGBTQIA neputând justifica conduita adoptată de aceasta.

În ceea ce privește susținerile ce vizează atingerea adusă dreptului său la libera exprimare, așa cum se poate observa din cuprinsul sentinței recurate, prima instanță a făcut o amplă analiză a dreptului la libera exprimare și a limitărilor ce i se pot aduce concluzionând, în mod corect, că dreptul de a sancționa o manifestare precum cea supusă analizei este prevăzut de lege, iar această ingerință urmărește un obiectiv legitim dintre cele enumerate în al doilea paragraf al art. 10 din CEDO, respectiv cel care vizează protecția drepturilor altora, în raport de împrejurarea că s-a urmărit de către CNCD protejarea dreptului la demnitate al petenților din perspectiva opțiunii religioase a acestora.

Prin sancționarea conduitei adoptate de reclamantă nu s-a adus atingere acesteia în dreptul său la libera exprimare, ci doar s-a adoptat o măsură necesară într-o societate democratică în vederea asigurării justului echilibru între dreptul la libertatea de exprimare prin artă și dreptul la respectarea convingerilor religioase ale altor persoane.

Prima instanță a analizat în mod judicios libertatea de exprimare din perspectiva art. 10 din CEDO și a jurisprudenței în materie, reținând că libertatea de exprimare face obiectul unor excepții de strictă interpretate și că, în speță, ingerința în dreptul la libera exprimare urmărește un obiectiv legitim, respectiv cel care vizează protecția drepturilor altora, în raport de împrejurarea că s-a urmărit de către CNCD protejarea dreptului la demnitate din perspectiva opțiunii religioase, sancționarea conduitei reclamantei nefiind de natură a aduce atingere acesteia în dreptul său la libera exprimare.

Limitele libertății de exprimare în contextul credințelor religioase au fost reținute și de CEDO în cauza Otto-Preminger-Institut v. Austria, cauză în care s-a constatat că art. 10 nu a fost încălcat și care a avut ca obiect măsurile luate de autoritățile naționale de sechestrare și confiscare a unui film cu un caracter ofensiv la adresa religiei creștine, măsura adoptată având ca scop protejarea drepturilor altora, și anume dreptul celorlalți de a le fi respectate sentimentele religioase. În această hotărâre se arată că libertatea de gândire, de conștiință și de religie, salvgardată de articolul 9 din Convenție, este de asemenea una dintre temeliile unei societăți democratice în înțelesul Convenției, aceasta fiind, în dimensiunea sa religioasă, unul dintre elementele vitale care formează identitatea credincioșilor și concepția lor de viață.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului și va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 185 din 2 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.