ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 152/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.01.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 806 din data de 13.11.2019, ca nelegală și neîntemeiată și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la emiterea unei noi hotărâri prin care să fie înlăturate consecințele faptei discriminatorii.

Totodată, reclamantul a solicitat constatarea și sancționarea intervenientului Ministrul Justiției pentru faptele de discriminare, restabilirea situației anterioare discriminării și obligarea acestuia la plata amenzii contravenționale și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 10.12.2020, în conformitate cu prevederilor art. 78 C. proc. civ. (în referire la art. 16

1

din Legea nr. 554/2004), s-a admis cererea de introducere în cauză a Ministerului Justiției și Ministrului Justiției, în calitate de intervenienți.

Prin sentința civilă nr. 709 din 28 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și intervenienții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat existența unor motive contradictorii, arătând că, deși, instanța de fond a constatat că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu și-a motivat întrutotul în drept și în fapt Hotărârea nr. 806/13.11.2019, totuși a apreciat-o ca fiind legală, precizând că va suplini această lipsă/insuficientă motivare. Or, instanța de judecată nu poate să se substituie niciuneia dintre părți și, prin urmare, nu poate să acopere lipsa/insuficienta motivare a actului administrativ, instanța trebuind să fie obiectivă și imparțială conform principiului instituit de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, în opinia recurentului, reprezintă motive străine de natura cauzei considerentele instanței de fond cu privire la faptul că la dosarul executorului judecătoresc B. - Vicepreședinte al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Bacău, de la Ministerul Justiției nu se regăsesc acte care să ateste că față de acesta s-a dispus măsura arestării preventive ori arestului la domiciliu, dând eficiență juridică probatorie susținerilor intervenientului Ministerul Justiției.

Instituirea măsurii arestării preventive ori arestului la domiciliu a fost de notorietate publică, apărând în toate publicațiile mass-media. Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Bacău și Uniunea Executorilor Judecătorești din România sunt în culpă pentru neaducerea la cunoștința Ministrului Justiției aceste aspecte și prin aceasta, de împiedicare a aplicării prevederilor legale ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 - suspendării exercitării profesiei pe durata existenței acestor proceduri.

Totodată, reprezintă motive străine de natura cauzei și aprecierea instanței de fond a exprimării reclamantului ca fiind tendențioasă în ce privește obiectivitatea Ministrului/Ministerului Justiției în cazul neînregistrării situației executorului B..

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul – reclamant a susținut următoarele:

În mod greșit, instanța de fond a reținut că situația executorului judecătoresc C. de a fi fost condamnat în primă instanță prin sentința penală nr. 147/P/19.12.2014, dar căruia Ministerul Justiției i-a permis să-și exercite profesia de executor judecătoresc până la data pronunțării sentinței penale, nu este similară cu cea a recurentului.

Înscrisurile depuse la dosarul de fond evidențiază faptul că situația este similară cu a recurentului, căruia însă i s-a permis să își exercite profesia de executor după trecerea a 4 ani de la data ridicării măsurilor și numai ca urmare a pronunțării unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a obligat Ministerul Justiției în acest sens.

Ministerul Justiției a precizat că executorul judecătoresc C. a fost condamnat în primă instanță prin sentința penală nr. 147/P/19.12.2014, iar Ministerul Justiției și Ministrul Justiției au emis Ordinul nr. 147/21.01.2015 pentru suspendarea în profesie după emiterea acestei decizii, fapt care corespunde prevederii art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

Însă, executorului judecătoresc C. i s-a permis să își exercite profesia de executor până la data condamnării în primă instanță, lucru care nu i s-a permis recurentului, cu toate că față de acesta, începând cu data de 26.03.2018, au încetat toate măsurile preventive și orice altă măsură, conform încheierii din data de 26.03.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apei București, prin care s-a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar față de reclamant și a tuturor altor măsuri subsecvente, cercetarea penala nefiind finalizată nici la data prezentelor concluzii scrise.

De asemenea, instanța de fond în mod greșit a reținut că situația executorului judecătoresc D. nu este similară cu cea a recurentului. Chiar intervenienții recunosc că au redat imediat dreptul acestuia de a-și exercita funcția de executor ca urmare a faptului că ÎCCJ a anulat măsura preventivă prin hotărârea nr. 1401/2015, lucru care nu s-a întâmplat față de recurent la data de 26.03.2018, când i s-au ridicat toate măsurile preventive conform Minutei penale din 26.03.2018 dispuse de Curtea de Apel București. Prin urmare, există situație similară cu cea a executorului judecătoresc prin raportarea la anularea măsurilor preventive.

Referitor la executorul judecătoresc B., recurentul a făcut trimitere la susținerile expuse în cadrul motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., afirmând în completare că, atât timp cât informațiile despre arestarea preventivă și apoi condamnarea în prima fază judecătorească a acestuia erau și sunt de notorietate publică (dosar nr. x/2016 - inculpat B., față de care s-a dispus luarea măsurii de arestare preventive pentru o durată de 30 de zile de la data de 25.11-2016 până la data de 24.12.2019), situația similară a fost probată.

A mai susținut recurentul că este nelegală și netemeinică reținerea primei instanțe în sensul că nu există discriminare, întrucât recurentul nu a probat similitudinea cu cazurile celorlalți executori menționați, respectiv nu s-a prezentat "termenul de comparație" și nu este îndeplinită cerința existenței "unui criteriu protejat".

Contrar reținerii instanței de fond, reclamantul – recurent a făcut trimitere la prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 188/2000 în cuprinsul Petiției depuse la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (paragraf 7 dosar fond instanță), în cuprinsul cererii de chemare în judecată (paragraf 3 dosar instanță fond) și în cadrul concluziilor scrise.

A mai susținut recurentul că, în cauză, sunt identificate caracteristicile protejate, având în vedere că: premisele discriminării între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", "caracteristica protejată" este egalitatea în fața legii prin aplicarea de tratament egal, aplicarea/interpretarea în același fel a unei prevederi legale, în speță a art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin articolul 20 instituie " Egalitatea în fața legii", respectiv "toate persoanele sunt egale în fața legii"; în temeiul Cartei sociale europene, lista criteriilor de discriminare interzise menționate la articolului E din carta (revizuită) nu este exhaustivă, iar legislația privind nediscriminarea are scopul de a oferi tuturor persoanelor o perspectivă egală și echitabilă de acces la oportunitățile disponibile într-o societate.

Cu privire la "termenul de comparație", jurisprudența și doctrina stabilesc că tratamentul mai puțin favorabil poate fi stabilit prin compararea cu tratamentul aplicat unei persoane aflate într-o situație similară. Prin urmare, pentru a stabili dacă o persoană a fost supusă unui tratament mai puțin favorabil, este necesar un "termen de comparație" adecvat, și anume o persoană aflată în circumstanțe foarte similare, diferența principală dintre cele două persoane fiind "criteriul protejat"; discriminarea poate fi stabilită fără o discuție explicită în acest sens, iar înscrisurile depuse de recurent la dosarul de fond privind situațiile celor trei executori judecătorești la care s-a raport sunt edificatoare și temeinice.

În ceea ce privește "discriminarea directă", recurentul a arătat că în centrul acesteia se află tratamentul mai puțin favorabil la care este supusă o persoană - prima caracteristică a discriminării directe fiind o dovadă a diferenței de tratament. Discriminarea directă poate rezulta, de asemenea, din tratarea acelorași persoane în același mod în situații diferite.

Referitor la "discriminarea indirectă", atât dreptul UE, cât și cel al CoE recunosc că interzicerea tratamentului diferențiat al persoanelor aflate în situații similare poate să nu fie suficientă pentru a obține o egalitate de fapt. În unele situații, asigurarea aceluiași tratament persoanelor aflate în situații diferite poate dezavantaja anumite persoane. În acest caz, nu tratamentul diferă, ci efectele tratamentului respectiv, care vor fi resimțite în mod diferit de persoane având caracteristici diferite.

A mai susținut recurentul că emiterea Ordinului nr. 1097/C/17.02.2021, prin care Ministerul Justiției recunoaște că recurentul poate să își execute activitatea de executor judecătoresc cu data de 27.04.2018 (în fapt, reluarea activității de executor judecătoresc s-a realizat cu data de 17.02.2021 - data emiterii ordinului), nu anulează existența discriminării și nici culpa pentru prejudiciul produs recurentului prin faptul că peste 4 ani (27.04.2018 până la 17.02.2021) acestuia i-a fost interzis în mod abuziv și nelegal dreptul de a-și desfășura activitatea de executor judecătoresc, deci i s-a interzis dreptul la munca și i s-a produs o pagubă financiară decurgând din lipsirea de veniturile obținute din desfășurare activității și obligarea recurentului și a familiei acestuia la o stare de paupertate, încălcându-se art. 47 din Constituție, care obligă statul să ia masuri de protecție socială și să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, cetățenii având dreptul la pensie și asistență socială.

Intimatul – pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Recurentul – reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte constată că motivul de recurs ce se circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") nu are incidență în cauză, judecătorul de fond folosind, în redactarea sentinței pronunțate, un raționament logico juridic lipsit de contradicții și care, justifică, în final, soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat privește situațiile în care instanța de control judiciar nu poate desluși starea de fapt reținută de prima instanță sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluției, din cauza lipsei motivării ori a motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii.

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanțe, susținerile recurentului nu se confirmă; expunerile instanței de fond nu sunt contradictorii, iar nemulțumirile recurentului față de considerentele primei instanțe ce au condus la soluția pronunțată în cauză, nu se pot traduce prin faptul că aceasta a utilizat o motivare contradictorie sau că motivele sunt străine de natura cauzei.

În ceea ce privește susținerea recurentului referitoare la aspectul suplinirii motivării hotărârii CNCD de către judecătorul fondului, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ beneficiază, în virtutea dispozițiilor din Legea nr. 554/2004, de plenitudinea atribuțiilor jurisdicționale, inclusiv sub aspectul examinării și clarificării tuturor elementelor relevante, în scopul verificării legalității actului administrativ atacat.

Prin urmare, prima instanță s-a pronunțat asupra cererii de chemare în judecată, în limita învestirii, neexistând temeiuri pentru a-i reproșa că ar fi încălcat prevederile art. 22 din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Acest motiv de casare nu este incident în cauza dedusă judecății, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Examinând documentația care a stat la baza emiterii Hotărârii C.N.C.D. nr. 32 din 17.01.2018, constând în înscrisuri, instanța de fond a constatat că în mod legal s-a reținut în cauză că faptele prezentate de CNCD nu reprezintă discriminare, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Efectuând propria evaluare a materialului probator, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice".

Prin raportare la criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte nu poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, deosebire, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice relativ la entitățile publice reclamate.

Așa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective și rezonabile; ea se poate reține atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, a unor persoane aflate în situații comparabile sau aflate în situații diferite, necomparabile.

Dispozițiile art. 20 alin. (6) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în fața CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât și de tratatele internaționale la care Statul Român este parte - dispozițiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție. Dreptul UE și dispozițiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații similare, ci și din aplicarea aceluiași tratament unor persoane aflate în situații diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă", deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimțite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

În conformitate cu jurisprudența CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudența sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea și Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Reclamantul pretinde că, în privința sa, intervenienții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției au săvârșit o faptă de discriminare, constând în încălcarea dreptului acestuia de a presta și a desfășura activitatea de executor judecătoresc, în condiții de egalitate cu alți executori judecătorești, menționați de recurent, care s-au aflat în situații similare cu acesta.

Concret, recurentul a arătat că, deși prin încheierea din data de 26.03.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al București, secția I Penală, s-a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar, măsura de încetare a suspendării din funcția de executor judecătoresc și, implicit, de reluare a activității, s-a dispus numai după soluționarea dosarului nr. x/2018, fiind vorba despre verificarea menținerii măsurii de suspendare pentru care competența a aparținut instanței de judecată, după ce Ministerul Justiției a emis adresele nr. x/06.06.2018 și nr. y/18.07.2018, prin care au apreciat că nu pot da curs solicitării recurentului-reclamant în raport de prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

Cu toate acestea, față de alți executori judecătorești (C., D. și B.), care se aflau în cercetare penală sau chiar în stare de judecată, Ministerul Justiției nu a luat măsura suspendării din funcție.

Înalta Curte reține că, în esență, atunci când se analizează dacă a avut loc o discriminare directă, se evaluează dacă tratamentul mai puțin favorabil se datorează unui "criteriu protejat" care nu poate fi separat de factorul specific care face obiectul plângerii. Tratamentul mai puțin favorabil poate fi stabilit prin compararea cu tratamentul aplicat unei persoane aflate într-o situație similară.

Atât instanța de fond, cât și intimatul - pârât în mod corect au constatat că nu sunt îndeplinite cerințele de existență a unui "criteriu protejat", modalitățile diferite de interpretare a legii nefiind considerat "criteriu protejat" pentru stabilirea unor fapte de discriminare.

Totodată, recurentul-reclamant nu a dovedit existența unei situații de comparație, condiție esențială pentru reținerea unei fapte de discriminare.

În ceea ce privește situația executorului judecătoresc C., încetarea suspendării din exercițiul funcției s-a dispus în considerarea soluției definitive de achitare dispusă în cauza penală, prin decizia penală nr. 219/12.06.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală. Ori, situația recurentului - reclamant a fost calificată corect ca fiind diferită, întrucât în cazul său s-a dispus doar încetarea unei măsuri preventive, ceea ce nu echivalează cu achitare ca modalitate de rezolvare a acțiunii penale, conform art. 396 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

De asemenea, dacă în cazul executorului judecătoresc C. s-a dispus suspendarea pentru ipoteza conform căreia "s-a dispus în primă instanță condamnarea", potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în situația recurentului - reclamant suspendarea s-a dispus întrucât în privința sa a fost luată măsura preventivă a arestării (ulterior înlocuită), ipoteză prevăzută tot de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

În mod corect s-a reținut că recurentul nu se află într-o situație similară nici cu executorul judecătoresc D., întrucât măsura arestării la domiciliu dispusă față de acesta a fost desființată/anulată în totalitate, iar nu înlocuită cu altă măsură, ca în cazul recurentului.

În privința executorului judecătoresc B., susținerea recurentului referitoare la faptul că instituirea măsurii arestării preventive ori arestului la domiciliu a fost de notorietate publică, apărând în toate publicațiile mass-media, precum și invocarea culpei Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Bacău și Uniunii Executorilor Judecătorești din România pentru neaducerea la cunoștința Ministrului Justiției aceste aspecte nu prezintă nicio relevanță, atât timp cât la dosarul profesional al executorului judecătoresc menționat, aflat în arhiva Serviciului Profesii Juridice Conexe din cadrul Ministerului Justiției, nu există niciun document din care să rezulte că s-a dispus față de acesta măsura arestării preventive ori a arestului la domiciliu, în dosarul în care are calitatea de inculpat, așa cum prevede art. 50 din Legea nr. 188/2000.

Prin urmare, cazurile la care se raportează recurentul-reclamant sunt în mod evident distincte, cu elemente particulare, astfel încât în mod corect s-a stabilit că fapta sesizată nu ar putea fi considerată ca fiind una de discriminare, nefiind dovedită existența a unei situații de comparație.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 709 din 28 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.