ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4273/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 5 octombrie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD"), B. S.R.L., C., D., E., F. și G., a solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 363/19.08.2015, emisa de CNCD, prin care s-a respins plângerea reclamantei pe motive de discriminare;

- constatarea faptelor de discriminare și hărțuire în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și art. 5 din Codul muncii, fapte la care reclamanta a fost supusă de către angajator și persoanele reclamate;

- obligarea pârâtului CNCD la emiterea unei noi hotărâri, prin care sa fie înlăturate consecințele faptelor discriminatorii - concedierea și restabilirea situației anterioare discriminării;

- restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, respectiv concedierea;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. și a celorlalți reclamanți la plata în solidar a unor despăgubiri civile în cuantumul a 20 salarii pe care reclamanta le obținea în calitate de salariat al B. S.R.L.;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1069 din 18 februarie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 8 aprilie 2016.

1.4. Prin încheierea din 7 martie 2017, instanța de fond a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a lui H..

2.1. Prin sentința civilă nr. 970 din 21 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. S.R.L., C., D., E., H., F. și G.;

(ii) a anulat Hotărârea CNCD nr. 363/19.08.2015;

(iii) a obligat pârâtul CNCD să procedeze la o nouă analiză a petiției nr. 1938 din data de 13.03.2015, formulată de reclamanta A., cu luarea în considerare a tuturor aspectelor legate de faptele de discriminare invocate în cuprinsul petiției și a ansamblului probator administrat, potrivit considerentelor sentinței;

(iii) a respins capetele de cerere privind restabilirea situației anterioare, ca rămase fără obiect;

(iv) a respins capătul de cerere privind constatarea faptelor de discriminare și hărțuire, ca inadmisibil;

(v) a obligat pârâții la plata, în solidar, către reclamantă a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2.2. Prin sentința civilă nr. 4560 din 8 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 970/21.03.2017, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. S.R.L., C., D., E., H., F. și G., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 970 din 21 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții B. S.R.L. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, iar reclamanta A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 4560 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., B. S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă critică încălcarea, prin sentința recurată, a prevederilor art. 22 alin. (2), art. 211 și art. 237 C. proc. civ., a art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și a art. 5 din Codul muncii, susținând că instanța de fond nu a valorificat împrejurarea că, prin hotărârea CNCD contestată, au fost analizate și aspectele referitoare la hărțuire, în raport de care s-a constatat că nu există dovezi sau elemente de natură să o confirme. Instanța de fond a valorificat doar aspectele circumstanțiale expuse de reclamantă în cuprinsul acțiunii, fără a analiza actele care au stat la baza emiterii hotărârii contestate.

Susține recurenta-pârâtă că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat aspecte de fapt care nu au format obiectul sesizării și analizei CNCD. Astfel, prin sesizarea adresată CNCD, reclamanta a sesizat fapte de discriminare, pe motiv de naționalitate, etnie, cetățenie și a invocat doar generic fapte de hărțuire, pentru că i s-a solicitat să accepte un alt post. Pârâtul CNCD a examinat posibila discriminare inclusiv din perspectiva unor acte de hărțuire, instanța de fond reținând în mod greșit că hotărârea CNCD nu este motivată sub acest aspect, întrucât se limitează la trimiterea la unele acte normative sau regulamente.

Arată recurenta că instanța de fond a constatat, similar CNCD, că faptele sesizate de reclamantă nu intră sub incidența art. 2 alin. (1) și art. 5 din O.G. nr. 137/2000, neconstituind fapte discriminatorii, dar a reținut că pârâtul CNCD ar fi omis împrejurarea că petiția viza fapte care se circumscriu noțiunii de hărțuire, cercetând doar aspectele de discriminare pe criterii de cetățenie, vechime în muncă și apartenență etnică. Pentru a concluziona în acest sens, instanța a apreciat că nu a fost analizată hărțuirea morală a pârâtei realizată prin intimidare, subminarea autorității personale, tratament diferențiat și supraveghere excesivă, astfel că actul administrativ contestat este nemotivat, deși, din probele administrate rezultă că reclamanta nu a fost izolată și că mutarea sa în alt birou s-a datorat rearanjării birourilor tuturor angajaților care funcționau la etajul 3 al clădirii.

Susține recurenta-pârâtă că faptele pretins discriminatorii, expuse în cadrul petiției adresate CNCD, au fost analizate integral de autoritatea pârâtă din perspectiva art. 2 alin. (1) și art. 5 din O.G. nr. 137/2000, aceasta reținând în mod corect că nu au existat acte de hărțuire în sensul celor sesizate. Reclamanta a sesizat o serie de fapte pretins discriminatorii, deși, prin această petiție, reclamanta este cea care comite acte discriminatorii pe criterii de naționalitate, cetățenie și apartenență etnică în raport de angajații de altă naționalitate/cetățenie.

În opinia recurentei-pârâte, greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de fond este evidențiată și prin aceea că, în cuprinsul sentinței, au fost preluate integral susținerile reclamantei, fără a fi analizată efectiv hotărârrea CNCD și, de asemenea, instanța de fond a reținut în mod nereal împrejurarea că în hotărârea CNCD nu sunt expuse toate susținerile reclamantei.

În fine, arată recurenta-pârâtă că reclamanta a susținut încălcarea principiului egalității de tratament față de salariați, prin tratament diferențiat față de colectiv și supraveghere excesivă, dar aceste susțineri nu au fost dovedite prin probele administrate în cauză, instanța limitându-se la enumerarea factorilor care constituie manifestări ale pretinsei hărțuiri.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

În motivarea recursului, pârâtul CNCD arată că a analizat toate aspectele sesizate de reclamantă, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ elementele constitutive ale discriminării și/sau ale hărțuirii, în sensul art. 2 alin. (1) și alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește "hărțuirea morală" reclamată, recurentul-pârât susține că nu poate analiza aceste aspecte în cadrul prevăzut de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, neavând competența legală de a analiza posibile "hărțuiri morale/mobbing/bullying". Hărțuirea definită de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 se diferențiază de hărțuirea morală/mobbing/bullying, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența instanței supreme. Sintagma "orice comportament" din cuprinsul acestui text de lege se bazează pe existența criteriilor prevăzute de lege, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus și criteriul interzis de lege.

În acest context, arată recurentul-pârât că, din probele administrate în cursul soluționării sesizării adresate de reclamantă, a rezultat că desfacerea contractului de muncă al acesteia nu a fost motivat de cetățenie sau de apartenența etnică ori de vechimea în muncă, concedierea putând fi considerată abuzivă, dar în niciun caz discriminatorie sau hărțuitoare. Pentru constatarea unei fapte de discriminare, trebuie să existe un raport de cauzalitate între criteriul interzis și tratamentul diferit, iar pentru constatarea faptei de hărțuire, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între criteriul interzis și crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Aceste motive sunt prezentate și în susținerea caracterului motivat al actului administrativ, recurentul-pârât susținând că, neputând analiza fapte de hărțuire morală/mobbing/bullying, nu putea nici să motiveze în acest sens.

3.3. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., declarat împotriva sentinței nr. 4560/2018, prin care a fost respinsă cererea de completare, reclamanta A. a solicitat admiterea căii de atac și completarea sentinței civile nr. 970/2017, în sensul disjungerii capătului de cerere privind constatarea faptelor de discriminare/hărțuire și acordarea despăgubirilor civile cerute prin ultimul petit al cererii de chemare în judecată.

Susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a confundat înlăturarea consecințelor faptei de discriminare, respectiv plata drepturilor salariale acordate în cazul reintegrării pe post, petit care a rămas fără obiect, cu despăgubirile civile solicitate prin ultimul petit al cererii introductive - teza a II-a, întemeiat pe art. 27 din O.G. nr. 137/2000, aceste despăgubiri având caracterul unor daune morale.

Considerentele sentinței recurate se raportează la despăgubirile salariale acordate prin sentința civilă nr. 2618/09.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă, pe când despăgubirile solicitate în prezenta cauză sunt o consecință a constatării faptelor de discriminare.

Prin urmare, arată recurenta-reclamantă, instanța de fond, obligând CNCD la reanalizarea plângerii, trebuia să disjungă ultimul capăt al cererii și să-l mențină pe rol până la emiterea unei alte hotărâri de către CNCD.

4.1. Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare față de cererea de recurs formulată de reclamanta A., invocând excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.

Recurenta-pârâtă consideră că este corectă soluția de respingere a cererii de completare, având în vedere respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere referitor la restabilirea situației anterioare, precum și împrejurarea că despăgubirea reclamantei fusese deja realizată în baza unei alte hotărâri judecătorești. La data pronunțării sentinței civile nr. 970/21.03.2017, reclamanta fusese deja reintegrată și primise despăgubiri, deci fusese repusă în situația anterioară și prejudiciul efectiv fusese reparat.

Mai susține recurenta-pârâtă că, ulterior punerii în executare a sentinței civile nr. 2618/09.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2015 și achitării despăgubirilor, raportul de muncă al reclamantei a încetat prin demisie, caz în care cererea pretins nesoluționată este lipsită de obiect.

4.2. Prin întâmpinarea formulată față de recursul declarat de pârâta B. S.R.L., reclamanta A. a solicitat respingerea acestei căi de atac, ca nefondate.

Recurenta-reclamantă susține că, din analiza considerentelor de la pct. 5.6 și 5.9 din cuprinsul hotărârii CNCD, rezultă că, în analiza plângerii, s-au avut în vedere doar două criterii de discriminare, cetățenia și vechimea în muncă, fără a fi analizate celelalte aspecte sesizate, cu privire la hărțuire morală, marginalizare, supraveghere excesivă. În consecință, în mod corect instanța de fond a reținut că CNCD nu a analizat toate aspectele din petiție, iar criticile din recurs sunt nefondate.

4.3. Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare și față de recursul declarat în cauză de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând respingerea acestei căi de atac, ca nefondată. În esență, reclamanta consideră că autoritatea pârâtă nu a analizat plângerea sub toate aspectele din petiție, fiind omise cele referitoare la hărțuire morală, marginalizare, supraveghere excesivă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate în recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin petiția înregistrată la CNCD cu nr x/13.03.2015, reclamanta A. a solicitat constatarea și sancționarea faptelor de discriminare, hărțuire și atingerea demnității, pretins comise de C., D., F., E., G., în calitate de reprezentanți și salariați ai B. S.R.L., pentru a o determina să renunțe la postul ocupat și care au dus în final la încetarea contractului individual de muncă prin concediere.

Prin Hotărârea CNCD nr. 363/19.08.2015 a fost admisă excepția de necompetență materială privind acele aspecte ce țin de legislația muncii și anume legalitatea restructurării societății și modul în care au fost făcute angajări, legalitatea modului în care activitățile angajaților sunt evaluate, etc., conform art. 28-32 din Procedura de soluționare a petițiilor și a sesizărilor și s-a constatat că faptele reclamate de petentă nu reprezintă o discriminare în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Contestând această hotărâre în fața instanței de contencios administrativ, reclamanta a susținut, în esență, că faptele de discriminare și hărțuire au fost dovedite, însă autoritatea pârâtă nu a avut în vedere toate înscrisurile probatorii depuse în susținerea sesizării.

După administrarea probatoriului, instanța de fond a conchis că aspectele invocate din perspectiva tratamentului discriminatoriu, cu privire la legalitatea restructurării societății aparțin și se soluționează potrivit dreptului muncii, fiind corectă soluția de constatare a necompetenței dispusă de pârâtul CNCD. Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că pârâtul nu a examinat toate aspectele sesizate de reclamantă în petiție, omițând a analiza actele și faptele de discriminare prin raportare la criteriile interzise, precum și faptele de hărțuire morală comise prin intimidare, subminarea autorității personale, tratament diferențiat, supraveghere efectivă și "trecerea pe linie moartă", astfel încât actul administrativ este nemotivat. Pentru aceste motive, prima instanță a dispus obligarea CNCD la o nouă analiză a petiției, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor legate de faptele de discriminare invocate în cuprinsul petiției și a ansamblului probator administrat, potrivit considerentelor sentinței.

Înalta Curte nu împărtășește opinia primei instanțe, considerând, dimpotrivă, că actul administrativ este suficient și adecvat motivat, faptele de discriminare și de hărțuire circumscrise art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000 fiind analizate corespunzător de către pârâtul CNCD.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată precum și orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000:

"Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv."

Din textele de lege precitate, rezultă că, pentru constatarea unei fapte de discriminare trebuie să existe un tratament diferit, bazat pe un criteriu interzis, iar pentru a fi în prezența hărțuirii reglementate de O.G. nr. 137/2000, crearea cadrului intimidant, ostil, degradant ori ofensiv trebuie să reprezinte o consecință a comportamentului bazat pe unul sau mai multe dintre criteriile interzise. După cum în mod corect a reținut și recurentul-pârât CNCD, în cazul hărțuirii trebuie să fie relevată o legătură de cauzalitate între criteriul interzis și crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, astfel încât nu orice comportament abuziv, care duce la crearea unui astfel de cadru, poate fi considerat hărțuire, atât timp cât nu are la bază un criteriu discriminatoriu.

Potrivit pct. II al petiției nr. 1938/13.03.2015, depuse la CNCD, reclamanta a susținut că faptele de hărțuire s-au realizat prin intimidare, tratament diferențiat și supraveghere excesivă, izolare și "tragerea pe linie moarta", pe criterii de naționalitate, etnie și vechime în postul ocupat. Aceste criterii au fost invocate și în privința faptelor de discriminare încadrate pe dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prezentate la pct. I din petiție, iar în urma analizei susținerilor părților și a materialului probator, pârâtul CNCD a reținut că niciunul dintre aspectele invocate nu se circumscriu art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Relevante în acest sens sunt pct. 5.9 și 5.10 din hotărârea contestată, prin care CNCD concluzionează că desfacerea contractului de muncă nu s-a bazat pe criteriul cetățeniei sau apartenenței etnice și nici pe cel al vechimii în muncă, în raport de înscrisurile depuse în dosar, CNCD expunând și situația statistică pe care angajatorul a comunicat-o cu privire la cetățenia și vechimea în muncă a celor 659 angajați ai companiei în decembrie 2014. Totodată, CNCD a reținut că însăși petenta a susținut că i s-a transmis că restructurarea postului s-a datorat faptului că a supărat o persoană din conducere, iar analiza conflictelor personale excede competențelor autorității pârâte.

Instanța de fond a susținut că CNCD și-a limitat analiza faptelor de discriminare la datele statistice comunicate de angajator, probatoriu apreciat a fi insuficient. Înalta Curte reține că aceste date nu au reprezentat singurul suport probator al hotărârii CNCD, autoritatea menționând în mod expres că a avut în vedere și înscrisurile depuse la dosar, iar în paginile 2-4 ale actului administrativ sunt indicate și filele din dosarul administrativ unde află aceste înscrisuri, precum și susținerile tuturor părților. Așadar, datele statistice referitoare la cetățenia și vechimea în muncă a angajaților companiei au fost avute în vedere în contextul întregului probatoriu administrat de părți, iar CNCD le-a apreciat a fi relevante în analiza criteriilor interzise reclamate de petentă, astfel încât nu se poate reține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât CNCD a analizat petiția reclamantei prin prisma atât a faptelor de discriminare, cât și a faptelor de hărțuire, având în vedere că aceleași criterii interzise au fost sesizate în ambele cazuri, iar autoritatea a constatat că nu s-a dovedit existența lor, iar în plus a arătat că, la baza desfacerii contractului de muncă, pare să se fi aflat un eventual conflict personal, aspect care excede cadrului legislativ referitor la interzicerea discriminării. Este de observat că diferența dintre discriminarea prevăzută de art. 2 alin. (1) și hărțuirea prevăzută de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 constă în aceea că prima este reprezentată de orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, pe când cea de-a doua este reprezentată de orice comportament care determină crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, însă, în ambele cazuri, trebuie să fie dovedită existența unuia sau mai multora dintre criteriile interzise. Or, câtă vreme petiția reclamantei a privit aceleași fapte de pretinsă discriminare, considerate a se circumscrie și hărțuirii, iar CNCD le-a analizat și a stabilit că nu s-a dovedit discriminarea reclamantei de către persoanele indicate, prin raportare la criteriile cetățeniei, apartenenței etnice și vechimii în muncă, atunci nici hărțuirea nu este confirmată, întrucât nu există legătura de cauzalitate dintre crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv și criteriile invocate de reclamantă.

Totodată, simpla existență a unor comportamente care pot afecta din punct de vedere psihic și emoțional o persoană la locul de muncă nu poate conduce la constatarea existenței hărțuirii, în măsura în care din probele administrate nu rezultă că respectivele comportamente au avut la bază un criteriu de discriminare. Prin urmare, analiza eventualelor consecințe pe care le pot produce asemenea comportamente, dar care nu au la bază un criteriu discriminatoriu, nu se poate realiza în cadrul special reprezentat de O.G. nr. 137/2000.

Întrucât petiția reclamantei a fost analizată sub toate aspectele de discriminare și hărțuire invocate, Înalta Curte constată că actul administrativ atacat îndeplinește cerința motivării, fiind emis în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 137/2000, neputând fi decelată vreo cauză de nulitate referitoare la analizarea parțială (incompletă) a sesizării sau la administrarea unui probatoriu insuficient.

Lipsa motivării actului administrativ a fost singurul motiv de nelegalitate a hotărârii CNCD reținut de instanța de fond în sentința recurată, astfel încât netemeinicia acestui motiv conduce la concluzia nelegalității soluției de anulare și a caracterului fondat al recursurilor declarate de pârâții B. S.R.L. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va dispune reformarea sentinței recurate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, această soluție privind atât capătul principal de cerere, referitor la anularea Hotărârii CNCD nr. 363/19.08.2015, cât și capetele accesorii, care urmează soarta capătului principal, fără a mai fi necesară analizarea aspectelor referitoare la lipsa obiectului petitului referitor la restabilirea situației anterioare sau a admisibilității petitului referitor la constatarea faptelor de discriminare sau hărțuire.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., Înalta Curte reține că pârâta B. S.R.L. a invocat excepția nulității, apreciind că motivele invocate nu se cuprind în cazul de casare pe care se întemeiază recursul. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că recursul îndeplinește cerința motivării, prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., criticile formulate încadrându-se în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Pe recurs, Înalta Curte reține că acesta privește doar sentința prin care s-a respins cererea de completare formulată în temeiul art. 444 alin. (1) C. proc. civ.. Deși îndreptat împotriva sentinței de respingere a cererii de completare, recursul reclamantei cuprinde critici privitoare la o soluție pronunțată prin sentința principală, respectiv aceea de respingere a capătului de cerere în despăgubiri, iar Înalta Curte constată că soluționarea prin sentința principală a acestui capăt de cerere a fost corect reținută prin sentința de completare nr. 4560/2018.

Pe de altă parte, și în raport de soluția de admitere a recursurilor declarate de pârâți împotriva sentinței principale și de respingere în tot a acțiunii, se impune respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat. Câtă vreme soluția instanței de recurs este aceea de respingere în tot a acțiunii, inclusiv a petitelor accesorii, partea nu se mai poate referi la o nepronunțare asupra unui capăt de cerere accesoriu.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții B. S.R.L. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Totodată, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului declarat de reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. și va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții B. S.R.L. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 970 din 21 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. S.R.L., C., D., E., H., F. și G., ca neîntemeiată.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului declarat de reclamanta A..

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 4560 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2021.