ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1310/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal la data de 29.05.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea Hotărârii nr. 186/20.03.2019 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În expunerea de motive, reclamantul a arătat că prin hotărârea atacată a fost sancționat cu "avertisment" în temeiul art. 2 alin. (1) și art. 7 alin. b) din O.G. nr. 137/2000 republicată. Consideră că prin hotărârea dată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile legale ca urmare a reținerii unei situații de fapt incomplete și care nu corespunde realității.

Prin sentința civilă nr. 242 din data de 15 octombrie 2019 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și, în consecință, a anulat Hotărârea nr. 186/20.03.2019 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. A obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 242 din data de 15 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta B..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că după ce a făcut referire la dispozițiile art. 89 din Legea nr. 448/2006, instanța de fond a precizat că:

"persoana încadrată în grad de handicap beneficiază de toate drepturile care se stabilesc în acest program individual care trebuie să cuprindă date cu privire la tratamentele medicale și psihoterapia pe care trebuie să le urmeze persoana în cauză, activitățile educaționale și profesionale pe care aceasta le poate desfășura și activitățile și serviciile sociale de care are nevoie aceeași persoană, modelul standard al acestui program individual fiind prevăzut de H.G. nr. 430/2008".

Constatarea instanței este greșită și nelegală din mai multe puncte de vedere:

i) Drepturile persoanei cu handicap sunt conferite prin lege (art. 1 din Legea nr. 448/2006;

ii) Actul care atestă că o persoană este îndrituită să beneficieze cit; drepturile arătate la punctul precedent este certificatul de încadrare în grad de handicap [art. 89 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, pe care instanța 1-a și reprodus întocmai];

iii) Programul individual de reabilitare și reintegrare socială cuprinde recomandări privind acțiuni medicale și activități educaționale/profesionale sau sociale pe care persoana cu handicap urmează a le efectua și nu se referă la capacitatea de muncă a persoanei în cauză (anexa nr. 2 la Metodologia privind organizarea și funcționarea comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, aprobată prin H.G. nr. 430/2008).

Referindu-se la modificările pe care le presupune adaptarea rezonabilă a locului de muncă instanța a afirmat că acestea "trebuie să fie stabilite de către un medic specialist, care are o astfel de capacitate, în baza legii, nici pârâta și nici angajatorul, nefiind în măsură sa presupună ce înseamnă adaptarea locului de muncă la necesitățile angajatului".

Or, aceste afirmații sunt străine de orice suport legal deoarece, în ceea ce privește "competența" de adaptare rezonabilă a locului de muncă, aceasta revine în exclusivitate angajatorului, având în vedere următoarele:

- adaptarea rezonabilă la locul de muncă reprezintă totalitatea modificărilor făcute de angajator pentru a facilita exercitarea dreptului la muncă al persoanei cu handicap, presupune modificarea programului de lucru, achiziționarea de echipament, dispozitive și tehnologii asistive și alte măsuri asemenea (art. 5 pct. 4 din Legea nr. 448/2006);

- angajatorii au obligația să amenajeze locurile de muncă ținând seama de prezența grupurilor sensibile la riscuri specifice: femeile gravide, lehuzele sau femeile care alăptează, tinerii, precum și persoanele cu dizabilități (art. 36 cu referire la art. 35 din Legea nr. 319/2006);

- în scopul garantării respectării principiului egalității de tratament față de persoanele cu handicap, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare. Aceasta înseamnă că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într-o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu handicap să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator (art. 5 al Directivei 2000/78/CE a Consiliului Uniunii Europene).

Referitor la faptul că pârâtul CNCD și-ar fi arogat competența de a stabili numărul de dosare în care recurenta-pârâtă ar trebui să lucreze, o astfel de stare de fapt nici măcar nu transpare din Hotărârea nr. 186/2019. CNCD nu a făcut decât să constate, motivat pe probe, că în anul 2015 pârâtei i s-au stabilit de către angajator (respectiv, reclamantul-intimat, în calitate de președinte al Judecătoriei Alba Iulia) un număr de 15 dosare/ședință pentru ca din anul 2016 și până în prezent același angajator să nu mai țină cont de ceea ce s-a stabilit.

În același context, instanța menționează că "această adaptare rezonabilă la locul de muncă a persoanei cu handicap, prevăzută de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea 448/2006, nu este o noțiune abstractă, care să fie interpretată în mod subiectiv și evident, diferit de persoane care nu au pregătirea medicală necesară, iar propunerea modificării condițiilor de mmcă cu scopul ori finalitatea creșterii randamentudui la locul de muncă, pentru a acoperi necesitățile speciale ale angajatului nu este lăsată, în nici un caz, la aprecierea angajatorului (s.n.)".

În ceea ce privește procedura derulată de CNCD, instanța de fond a apreciat că, "în mod evident, Consiliul Național nu a făcut o minimă verificare în acest sens. deși avea o astfel de obligație înainte de a constata existența vreunei contravenții, conform art. 20 alin. (4)-(6) din O.G. nr. 137/2000, acesta trebuind să facă o acțiune de investigare la sediul instituției sau la alt loc".

"De altfel, se observă că emitentul actului atacat nu a făcut o trimitere concretă la probe apte să releve o oarecare discriminare a pârâtei, ci a arătat că "«din analiza obiectul sesizării și a situației expuse de pârâtă, a constatat că sunt prezentate indicii de natură a prezuma că . . . . . . . . . .», fraza nu poate fi continuată întrucât este lipsită de logică juridică și gramaticală elementară".

Recurenta-pârâtă apreciază că în acest caz instanța a făcut o interpretare eronată, în mod grav și nescuzabilă, a dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Pe de o parte, acțiunea de investigare întreprinsă de Colegiul director al CNCD s-a derulat la sediul acestei autorități, potrivit prevederilor legale. Verificarea s-a realizat în baza înscrisurilor depuse de pârâtă, iar reclamantul intimat, deși a fost legal citat și nu a contestat acest lucru, a înțeles să nu răspundă solicitării CNCD de a depune probe în apărarea sa, pentru ca prin acțiunea în contencios administrativ ce face obiectul cauzei să se plângă de faptul că nu au fost administrate probe de către CNCD. Or, nemo auditur propriam turpitudem allegans (adagiu potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să realizeze beneficii prin invocarea în justiție a propriei sale vine).

În ceea ce privește sarcina probei în cauzele privind discriminarea, prima instanță ar fi trebuit să cunoască faptul că persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament [art. 20 alin. (6) din Legea nr. 448/2006] adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumție de discriminare și, în cazul în care această situație se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalității impune ca sarcina probei să revină părții pârâte. Cu toate acestea, pârâtul nu are posibilitatea să folosească drept probă dovada că partea reclamantă [...] prezintă un anumit handicap (considerentul 31 al Directivei 2000/78/CE a Consiliului Uniunii Europene).

În ceea ce privește fapta de discriminare și justificarea acesteia, recurenta-pârâtă arată că în mod corect a constatat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării existența contravenției prin simplul fapt că în anul 2018 petentei i-a fost sporit volumul de muncă de la 15 dosare pe ședință, cât avea în anul 2015, la 30 de dosare, ceea ce înseamnă modificarea atribuțiilor de serviciu, în sensul art. 7 lit. b) din O.U.G. nr. 137/2000.

Legea nr. 319/2006 este legea securității și sănătății în muncă, iar prin H.G. nr. 355/2007 s-au stabilit cerințele minime pentru supravegherea sănătății lucrătorilor față de riscurile pentru securitate și sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii lucrătorilor cu boli profesionale (cauzate de agenți nocivi chimici, fizici, fizico-cm'mici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum și a suprasolicitării diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul ce muncă. Este de subliniat faptul că H.G. nr. 353/2007 a fost adoptată în temeiul art. 46 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 319/2006.

Față de cele de mai sus solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând, respingerea acțiunii formulată de reclamant.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 februarie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 03 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 186/20.03.2019 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a anulat Hotărârea nr. 186/20.03.2019, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării reținând că această hotărâre, prin care CNCD a constatat că reclamantul A., în calitatea sa de președinte al Judecătoriei Alba Iulia, a săvârșit o faptă de discriminare, a fost dată cu încălcarea art. 2 din O.G. nr. 137/2000 care definește discriminarea.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a indicat temeiul de drept al cererii, însă criticile formulate pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

În esență, recurenta-pârâtă arată că în mod corect a constatat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării existența contravenției prin simplul fapt că în anul 2018 petentei i-a fost sporit volumul de muncă de la 15 dosare pe ședință, cât avea în anul 2015, la 30 de dosare, ceea ce înseamnă modificarea atribuțiilor de serviciu, în sensul art. 7 lit. b) din O.G. nr. 137/2000, iar instanța de fond în mod greșit a reținut că i s-au asigurat condiții optime pentru desfășurarea muncii de grefier.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că recurenta-pârâtă stă singură într-un birou, având toate condițiile pentru a-și administra tratamentele și a servi mesele, (aspecte cunoscute și de către CNCD și menționate în Hotărârile emise de acesta), precum și faptul că nu participă la ședințele de judecată ce se desfășoară în ședință publică, ci participă la ședințele care au loc în Camera de Consiliu ce se desfășoară în biroul personal, fără a fi necesară stabilirea unei ore de început sau de sfârșit, cu posibilitatea de face pauze în timpul muncii efective, fără respectarea principiilor oralității sau solemnității, specifice ședințelor publice, măsură necesară dar, în același timp și suficientă, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea efectuării testelor de glicemie și administrării tratamentului, precum și posibilitatea de a-și organiza un orar de mese flexibil și fracționat.

Aceste aspecte au fost identificate în Ordinele de serviciu nr. 3/2018, 13/2018, 3/2019, din care rezultă că recurenta-pârâtă a fost delegată la Biroul executări contravenționale și a fost desemnată să participe la soluționarea cererilor de încuviințare a executării silite, activități care se desfășoară în Camera de Consiliu, fără citarea și prezența părților, conform art. 666 C. proc. civ., după o procedură simplă, iar încheierile sunt standard, realizate după un șablon, ce nu implică niciun fel de creație din partea grefierului.

Faptul că la un moment dat numărul cererilor de încuviințare a executării silite a crescut nu înseamnă că s-ar fi modificat felul muncii sau atribuțiile de serviciu, așa cum susține recurenta-pârâtă.

De asemenea, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu poate fi considerată persoană discriminată pentru simplul fapt că i se cere să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu prevăzute de lege și de Regulamentul de Ordine Interioară, atâta timp cât nu se poate identifica vreo faptă prin care președintele instanței ar fi încălcat măsurile obligatorii dispuse prin adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă Alba, respectiv posibilitatea efectuării testelor de glicemie, a administrării tratamentului și asigurarea unui program care să permită orarul de mese fracționat.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că recurenta-pârâtă nu a dezvoltat critici care să combată considerentele primei instanțe referitoare inexistența faptei de discriminare ci s-a limitat la a-și exprima nemulțumirea cu privire la interpretarea dată de prima instanță cu privire la dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora "Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Într-adevăr, potrivit art. 7 lit. b) din același act normativ "constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă și protecție socială, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii: b) stabilirea și modificarea atribuțiilor de serviciu, locului de muncă sau a salariului", însă în speța de față recurentei-pârâte nu i s-au modificat atribuțiile de serviciu, locul de muncă sau salariu pentru a se constata incidența acestor prevederi.

În ceea ce privește recomandările trasate de medicul primar de medicina muncii:

"posibilitatea efectuării testelor de glicemie, a administrării tratamentelor și asigurarea unui program de lucru flexibil care să permită luarea meselor fracționate", în mod corect a reținut prima instanță că acestea au fost îndeplinite de conducerea Judecătoriei Alba Iulia prin măsurile dispuse (recurenta-pârâtă stă singură într-un birou, participă la ședințele de judecată care au loc în Camera de Consiliu ce se desfășoară în biroul personal, are posibilitatea efectuării testelor de glicemie și administrării tratamentului, precum și posibilitatea de a-și organiza un orar de mese flexibil și fracționat), precum și faptul că, în calitate de grefier, recurenta-pârâtă are atribuții de serviciu stabilite în fișa postului, în Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor de judecată, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015 și în Legea 567/2004, care trebuie îndeplinite fără rezerve, iar Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu este un organ competent care să stabilească câte dosare ar putea sau ar trebui să gestioneze aceasta, în funcție de afecțiunile medicale pe care aceasta le are.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță va fi menținută.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva sentinței nr. 242 din 15 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.