ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5066/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a solicitat anularea Hotărârii nr. 423/05.11.2018 pronunțate de CNCD prin Colegiul Director în dosarul nr. x/2017, pentru nelegala constatare prin aceasta a inexistenței unei fapte de discriminare, și, în consecință, sancționarea pârâtei B. potrivit art. 26 din O.G. nr. 137/2000, prin obligarea acesteia la plata unei amenzi între 1.000 RON și 30.000 RON; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentul litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 248/2019 din 17 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fiind obligat reclamantul să plătească suma de 2.500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei B..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 248/2019 din 17 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii așa cum a fost formulată. În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, în opinia sa, trebuia doar să prezinte fapta pe baza căreia să se prezume existența unei discriminări și nicidecum să fie dovedită dincolo de orice dubiu.

Apărările formulate în recurs Intimații-pârâți B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu au formulat întâmpinarea în cauză, însă, au depus la dosar concluzii scrise. 4.1 Prin concluziile scrise intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. 4.2 Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 16 septembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 12 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind ulterior amânată pentru 27 octombrie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul A. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la existența unei discriminări izvorâte din afirmațiile jignitoare, pe criteriul discriminatoriu al handicapului, făcute de pârâta B. începând cu data de 18.09.2013 zilnic și până la adresarea unor expresii jignitoare (defăimătoare) și amenințări că îi desființează standul, aducându-i prejudicii de imagine. Prin Hotărârea nr. 423/05.11.2018 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat că aspectele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., anularea Hotărârii nr. 423/04.11.2018 prin care s-a decis că fapta sesizată nu întrunește elementele constitutive ale unei fapte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, prin sentința recurată, acțiunea fiind respinsă, recurentul-reclamant formulând critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. Amintește Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". Totodată, potrivit art. 20 alin. (6) din același act normativ "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice." Din cuprinsul acestor dispoziții legale citate, rezultă că pentru a fi în prezența unei discriminări, orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza criteriilor enunțate de legiuitor, inclusiv apartenența la o categorie profesională, trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege. De asemenea, pentru a se constata existența unei stări de discriminare nu este suficient să se afirme că există o faptă de discriminare, ci, este necesar probarea existenței acestei fapte, în materie de discriminare sarcina probei fiind partajată între cel ce invocă discriminarea și cel acuzat de discriminare. Astfel, doar în măsura în care existența faptei de discriminare este dovedită poate opera prezumția existenței unei discriminări instituită de alin. (6) al art. 20 din O.G. nr. 136/2000. În speță, reclamantul a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la existența unei discriminări izvorâte din afirmațiile jignitoare, făcute de pârâta B., însă aceste aspecte nu au fost susținute de probele administrate în cauză, nici reclamantul și nici pârâta nu au adus dovezi care să poată conduce la existența unei stări de discriminare. Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, singurului martor care susține că a auzit-o pe pârâta B. folosind apelativele "elefant" și "homosexual" (dar nu și apelativul "handicapat") odată în martie și odată în iunie 2017, respectiv în noiembrie și decembrie 2018 este a martorul C., care este client vechi al magazinului condus de reclamant iar declarația acestuia nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză, nefiind de natură a conduce la concluzia dovedirii, dincolo de orice dubiu, a faptei de discriminare invocată de reclamant. Așa fiind, în aceste condiții și în lipsa unor probe din care să rezulte existența faptei, în mod corect a concluzionat prima instanță că nu poate opera prezumția reglementată de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. Înalta Curte nu poate reține alegațiile recurentului-reclamant cum că era suficient doar să prezinte fapta pe baza căreia să se prezume existența unei discriminări, întrucât prezumția reglementată de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 nu se poate constitui în favoarea reclamantului câtă vreme, în speță, nu a fost dovedită existența faptei. În concluzie, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, s-a reținut prin sentința recurată că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, pentru a se reține existența unei fapte de discriminare. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant, care a formulat recurs privind modul de soluționare a fondului litigiului de către prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatei-pârâte B. avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.