ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4983/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.05.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), solicitând anularea hotărârii CNCD nr. 521/27.09.2017 emisă în cadrul dosarului nr. x/2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1303 din 04 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și a anulat în parte hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 521/27.09.2018 în sensul înlocuirii sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 1.000 de RON, aplicată reclamantei A., cu sancțiunea contravențională a "avertismentului" fiind menținută în rest hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 521/27.09.2018.

Totodată, a fost obligat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata către partea reclamantă a sumei de 550 de RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1303 din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea hotărârii, iar în rejudecare admiterea cererii.

În motivarea cererii de recurs, în esență, criticile formulate au vizat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, sub aspectul reținerii greșite a unui pretins comportament pasiv al recurentei-reclamante care nu a fost evidențiat de nicio parte, depășindu-se cadrul juridic dedus judecății.

Se arată că, deși instanța de fond reține în mod corect aspectele referitoare la obligațiile pe care mama minorei le avea în susținerea programului educațional al minorei, precum și dificultățile cu care se confrunta minora în raport de nevoile speciale pe care le avea, totuși concluzionează în sensul existenței faptei de discriminare, prin analiza pasivității recurentei-reclamante neinvocată în plângerea depusă.

Recurenta a învederat că limitarea dreptului la educație reținută de instanța de fond este mult prea general interpretată, în condițiile în care probatoriul administrat în cauză nu relevă o îngrădire a dreptului la educație cât timp minora frecventează în continuare cursurile la aceeași școală într-o clasă paralelă.

Totodată, a subliniat faptul că recurenta-reclamantă a făcut tot posibilul pentru ca minora să beneficieze de condițiile oferite de învățământul de masă, instanța de fond ignorând împrejurarea că minora prezenta o capacitate de concentrare și menținerea atenției foarte slabă, întâmpinând dificultăți în a relaționa cu ceilalți sau de a participa la activitățile propuse la nivelul clasei.

Recurenta-reclamantă a învederat că, în raport de diagnosticul minorei care prezenta deficiențe majore, necunoscut de către recurentă, se impunea diferențierea și individualizarea demersului educațional.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond în mod greșit a reținut pretinsa pasivitate în ceea ce privește acționarea pentru rezolvarea situației în clasă în legătură cu elevul cu nevoi speciale, cu atât mai mult cu cât a învederat și probat că înscrierea acestui copil în clasă nici măcar nu s-a făcut cu acceptul sau încunoștiințarea recurentei-reclamante, ce nu avea o pregătire specializată de a lucra cu copii cu probleme speciale.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința recurată și din perspectiva diminuării onorariului de avocat, în condițiile în care nu a arătat motivele reducerii, iar activitatea prestată de avocat a avut caracter complex în raport de circumstanțele cauzei.

Intimata-pârâtă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Reiterând circumstanțele esențiale ale cauzei, intimatul-pârât a arătat că soluția instanței de fond este conformă dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care reglementează contenciosul de plină jurisdicție.

În opinia intimatului-pârât, câtă vreme, pe baza probelor administrate în contextul unei situații de fapt clare, instanța de fond a avut suficiente repere pentru a identifica o situație de discriminare (prin pasivitatea recurentei), o altă soluție decât cea de constatare a discriminării prin pasivitatea recurentei ar fi fost de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 17 octombrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 7 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 521/27.09.2018 prin care intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că fapta sesizată de pârâta B., reprezentant legal al elevei C., întrunește elementele constitutive ale discriminării conform art. 2 alin. (1), art. 4 și art. 11 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a aplicat o amendă contravențională în valoare de 1.000 RON în sarcina reclamantei A., a recomandat Școlii Gimnaziale nr. 190 să ia măsurile legale care se impun pentru eliminarea discriminării elevilor cu probleme speciale, solicitându-se trimiterea cadrelor didactice la cursurile de pregătire în domeniu, conform Ordinului MEN nr. 3124/2017.

În hotărârea atacată s-a reținut că minorei C. i se aplică un tratament discriminatoriu și marginalizant în timpul orelor de clasă, partea reclamată - recurenta -reclamantă din prezenta cauză - comportându-se diferit cu minora prin comparație cu ceilalți colegi de clasă. S-a mai reținut că problemele ivite la clasă referitor la comportamentul minorei - deficit de atenție, manifestări sonore în timpul orelor de curs - s-au răsfrânt și asupra comportamentului părinților copiilor alături de care învață, determinându-i să ceară mutarea în cadrul altei clase.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, curtea de apel a concluzionat că recurenta-reclamantă în calitate de învățător, fără a fi avut o conduită activă discriminatorie, a adoptat o conduită pasivă care a condus la mutarea elevei din clasa coordonată d recurenta-reclamantă.

Judecătorul fondului și-a argumentat soluția detaliat în privința tratamentului discriminatoriu și marginalizant aplicat minorei prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (4), art. 4 și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și la reglementarea specială în materie de sarcină a probei în domeniul discriminării, în sensul că titularul sesizării este obligat să demonstreze indiciile ce pot fundamenta concluzia unei discriminări, iar odată ce acestea sunt prezente, persoana reclamată are sarcina demonstrației că nu a avut loc vreo încălcare a principiului egalității de tratament, stabilind în mod corect că pasivitatea recurentei-reclamante în raporturile sale cu instituția de învățământ, precum și cu celelalte autorități publice implicate în procesul organizatoric și decizional se circumscrie unei conduite discriminatorii de excludere prin omisiune.

Totodată, în raport de contextul în care s-a manifestat conduita omisivă, instanța de fond a apreciat că este disproporționată menținerea sancțiunii amenzii, fiind înlocuită cu sancțiunea avertismentului.

Soluția instanței de fond este însușită și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt relevată de probele administrate.

În accepțiunea recurentei-reclamante, dezlegarea dată de instanța de fond în sensul constatării întrunirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare prevăzute de art. 2 coroborat cu art. 4 și art. 11 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 depășește cadrul juridic dedus judecății, în sensul că judecătorul fondului a analizat o pretinsă formă de pasivitate a recurentei-reclamante, deși nu a fost investit cu o astfel de solicitare.

Critica este nefondată, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării fiind atacată la instanța de contencios administrativ în condițiile legii contenciosului administrativ) instituie un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății.

Astfel, în cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condițiile legii.

Prin urmare, verificând raportul juridic dedus judecății, instanța de contencios administrativ subiectiv, de plină jurisdicție, poate modifica sau înlocui o sancțiune aplicată de autoritatea publică, în limitele propriei marje de apreciere.

Or, în speță, prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (4), art. 4 și art. 11 din O.U.G. nr. 137/2000 și la probatoriul furnizat de părțile implicate, în mod corect a concluzionat instanța de fond că este sancționată contravențional și conduita aptă de a constitui un obstacol în calea accesului la sistemul de educație, în condițiile în care premisa refuzului o constituie apartenența persoanei vătămate la o categorie defavorizată.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că rațiunea sancționării contravenționale a faptei de discriminare nu se regăsește doar în obstacolele de jure, anume împrejurările în care, pretinzând aplicarea unui anumit context normativ, să se refuze accesul la sistemul de educație de stat sau privat, ci și în acelea de facto, respectiv în prezența acțiunilor sau omisiunilor concrete ale unei persoane care prin modul său de comportare să îl împiedice pe cel care aparține unei categorii defavorizate să se bucure de dreptul la învățătură.

Înalta Curte reține că potrivit art. 2 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.";

De asemenea, potrivit art. 4 din același act normativ "În înțelesul prezentei ordonanțe, categorie defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare.", iar conform art. 11 alin. (1) "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la sistemul de educație de stat sau privat, la orice formă, grad și nivel, din cauza apartenenței acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză."

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în raport de dispozițiile precitate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă are calitatea de subiect pasiv al răspunderii contravenționale, întrucât având funcția de învățătoare la Școala Gimnazială nr. 190 din municipiul București și fiind titulara orelor de învățământ la clasa pregătitoare și la clasa IB în cadrul căreia fusese repartizată minora C., putea exprima un "refuz" în sensul art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, conduita sa concretă în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor specifice profesiei putând constitui un obstacol de facto pentru accesul la sistemul de educație.

Sub acest aspect, se impune precizarea că premisa sancționării contravenționale a recurentei-reclamante reținută de către instanța de fond a fost reprezentată de conduita recurentei-reclamante în relațiile sale cu minora, cu mama acesteia, precum și cu ceilalți părinți sub aspectul accesului la învățătură, concluzionându-se în mod corect că recurenta-reclamantă, fără să fi avut o conduită activă discriminatoare, a adoptat o conduită omisivă care a avut drept rezultat mutarea minorei într-o altă clasă.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că limitarea dreptului la educație nu este fundamentată nu pot fi primite, întrucât judecătorul fondului a argumentat soluția în mod detaliat.

Astfel, instanța de fond a avut în vedere raportarea recurentei-reclamante la relațiile cu mama minorei, cu ceilalți părinți și cu instituțiile publice decidente și furnizoare de educație, respectiv Școala Gimnazială nr. 190 și Inspectoratul Școlar al Municipiului București, din perspectiva dispozițiilor art. 51 alin. (1) și art. 54 din Legea nr. 1/2011.

Înalta Curte reține că potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 "Copiii, elevii și tinerii cu cerințe educaționale speciale, integrați în învățământul de masă, beneficiază de suport educațional prin cadre didactice de sprijin și itinerante, de la caz la caz", iar conform art. 54 din aceeași lege "(1) În funcție de evoluția copilului se pot face propuneri de reorientare dinspre școala specială spre școala de masă și invers. (2) Propunerea de reorientare se face de către cadrul didactic care a lucrat cu copilul în cauză sau de către părinții copilului/tutorele legal instituit și de către psihologul școlar. Decizia de reorientare se ia de către comisia de expertiză din cadrul CJRAE/CMBRAE, cu acordul familiei sau al susținătorului legal".

Constatând cu recurenta-reclamantă avea la dispoziție instrumente care nu ar fi putut fi ignorate de autoritățile implicate în procesul de învățământ, în mod corect instanța de fond a reținut că pasivitatea acesteia manifestată, atât în raporturile cu Școala Gimnazială nr. 190, cât și în raport de mama minorei a generat aptitudinea de a genera un tratament discriminatoriu față de minoră.

Din materialul probator administrat în cauză, rezultă că recurenta-reclamantă nu a formulat niciun demers reflectat în cerere scrisă adresată Școlii Gimnaziale nr. 190 sau Inspectoratului Școlar General al Municipiului București pentru a învedera situația concretă a elevei minore, cerințele sale speciale care ar fi necesitat asistență de specialitate permanentă, astfel încât procesul educațional să fie eficient pentru elevă și să nu fie afectat pentru ceilalți 32 de elevi, insuficiența implicării profesorului itinerant sau de sprijin în cazul de față, nemulțumirile părinților celorlalți elevi ca urmare a riscului de a nu putea fi furnizat în beneficiul acestora a celui mai bun proces educațional pe fondul supravegherii continue a conduitei elevei cu cerințe educaționale speciale.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține că omisiunea recurentei-reclamante de a întreprinde demersuri active și argumentate în legătură cu situația minorei cu nevoi speciale, în sensul a a-i acorda suport educațional efectiv pentru a fi integrată în colectivul elevilor din școala de masă sau de a propune reorientarea dinspre școala de masă spre școala specială întrunește elementele constitutive ale discriminării conform art. 2 alin. (1), art. 4 și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, implicând în esență din partea recurentei-reclamante un «refuz» de continuare a procesului de învățământ față de eleva minoră C., prin urmărirea implicită a părăsirii de aceasta a clasei respective.

În fine, nici critica vizând cheltuielile de judecată nu poate fi primită, întrucât judecătorul fondului a argumentat soluția pe capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.

Astfel, admițând în parte cererea de chemare în judecată în sensul anulării parțiale a deciziei contestate pentru considerente vizând insuficienta argumentare a faptei contravenționale, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond a stabilit măsura în care partea căzută în pretenții urmează a suporta cheltuielile de judecată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 1303 din 04 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2020.