ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1398/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, B. și C., solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Hotărârii nr. 90/11.02.2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, de Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării (CNCD), pe motive de netemeinicie și de nelegalitate.

Curtea de Apel București, secția a VIII- a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 850 din 14 martie, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 90/11.02.2015 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligând pârâții, în solidar, la plata către reclamanta A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reluat situația de fapt, susținând că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Astfel, recurentul a susținut că în cauză, reclamanta nu a îndeplinit obligația prevăzută de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că nu a produs probe în fața CNCD prin care să dovedească că faptele prezentate în petiția depusă de către B., nu reprezintă o excludere pe criteriul handicap/dizabilitate, comparabilă cu ceilalți elevi din clasă, fapte ce au avut drept efect restrângerea dreptului la educație al copilului, acesta fiind mutat la alta unitate de învățământ, reținându-se astfel legătura de cauzalitate între criteriul handicap și tratamentul diferențiat(restrângerea dreptului la educație) coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul a susținut că, instanța de fond a reținut greșit obligația petentului de a dovedi, existența faptelor care permit a se presupune existența discriminării directe, întrucât textul art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 nu prevede o astfel de obligație.

Prin Petiția nr. 6582/06.10.2014, petenta B. a prezentat fapte pe baza cărora a putut fi prezumată existența discriminării directe concretizată în refuzul de către partea reclamată A. a acceptării la clasă a elevului D. pe motivul dizabilității acestuia.

De asemenea, recurentul a mai susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 255 din C. proc. civ.

Astfel, arată recurentul, deși reclamanta avea dreptul conferit de prevederile art. 68 alin. (1) din Ordinul Președintelui Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 144/2008 pentru aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor "În fata Colegiului se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări și video sau date statistice", pe toată perioada desfășurării procedurii administrativ-jurisdicționale de soluționare a petiției nr. 6582/06.10.2014, partea reclamată A. nu a solicitat administrarea probei cu martori ci doar înscrisurile pe care le-a depus în Dosarul nr. x/2014. în cadrul ședinței de audieri din data 13.11.2014.

În cadrul ședinței de deliberări din data de 11.02.2015, exclusiv pe baza probelor existente în Dosarul nr. x/2014 și a opiniei profesionale a fiecărui membru al Colegiului director, a fost emisă Hotărârea nr. 90/11.02.2015.

Întreaga documentație care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 90/11.02.2015 a fost depusă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la Dosarul nr. x/2015, la Registratura Curții de Apel București, prin adresa de înaintare nr. x/13.11.2015 pentru termenul din data de 16.11.2015.

Recurentul a susținut că în Dosarul nr. x/2015, în mod eronat și abuziv, instanța de judecată a admis administrarea probei cu martorii E., F., G. și H., probă solicitată de către reclamanta A. în scopul dovedirii atât a situației de fapt relatate prin acțiune cât și a netemeiniciei hotărârii contestate.

În opinia recurentului, administrarea probei cu martori în fața instanței de judecată, este nelegală, fiind ulterioară emiterii Hotărârii nr. 90/11.02.2015, iar instanța de judecată era obligată să administreze doar probele administrate de reclamantă în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

În concluzie,a susținut că proba cu martori era inadmisibilă, instanța de fond pronunțând o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 255 din C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu anularea Hotărârii nr. 90/11.02. 2015, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care i s-a aplicat sancțiunea amenzii.

Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea actului administrative atacat.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin Hotărârea nr. 90/11.02.2015 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat că fapta sesizată prin Petiția nr. 6582/05.10.2014, reclamată de B., constituie faptă de discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, fiindu-i aplicată reclamantei, amendă contravențională în cuantum de 1.000 RON, în baza art. 11 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 actualizată, fiindu-i recomandat totodată să depună diligente pentru un comportament care să nu contravină principiului nediscriminării în ce privește accesul la educație.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe faptul că prima instanță a nesocotit prevederile art. 255 din C. proc. civ. coroborate cu cele art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (8) și (9) din O.G. nr. 137/2000, hotărârile colegiului director ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care acesta soluționează sesizările persoanelor care se consideră discriminate, se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare, putând fi atacate la instanța de contencios potrivit legii.

În acest context, contrar susținerilor recurentului, în cauză nu se poate constata că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului".

În cauză, nu există nicio dispoziție în legea procesuală generală sau în legile speciale aplicabile speței care să împiedice administrarea probei cu martori, pe motivul neprezentării de către parte a martorilor și în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Cererile de probatorii, formulate în cauză de către părți, au fost corect examinate și soluționate, prin prisma reglementărilor normative aplicabile, fiind respectate dispozițiile art. 258, raportate la cele ale art. 255 din C. proc. civ., care reglementează regimul juridic al admisibilității și încuviințării probelor.

Astfel, încuviințarea probei testimoniale, propuse de părți, ca și respingerea probei cu expertiza medico-legală a minorului, propusă de reclamantă, prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2016, s-a făcut în mod corect, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii, prin raportare la dispozițiile legale menționate și la utilitatea, pertinența și concludența respectivelor dovezi.

Instanța constată că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că din probatoriul administrat că în cauză nu s-a făcut dovada săvârșirii de către reclamantă a faptei reclamată, în raport de care s-a apreciat existența unei discriminări, respectiv dovada exprimării de către aceasta, în mod manifest sau în mod indirect a refuzului de a-l mai avea pe minor la clasă, în anul școlar următor.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinței civile nr. 850 din 14 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - OB