ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4840/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., anularea Hotărârii nr. 393/09.09.2015 emisă de CNCD.

Prin sentința civilă nr. 1703 din 23 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru combaterea Discriminării și B..

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamanta A., precum și pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

3.1. Recurenta-reclamantă A., a criticat sentința prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că este nelegală și netemeinică în ceea ce privește respingerea cererii de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de soluționarea cauzei în primă instanță.

Arată recurenta că așa cum rezultă din dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care "cade în pretenții".

Culpa procesuală este rezultatul demarării unor acțiuni judiciare neîntemeiate sau a susținerii unor apărări neîntemeiate care au determinat partea adversă să întreprindă o serie de cheltuieli în vederea asigurării asistenței juridice și a reprezentării în fața instanțelor competente, cheltuieli pe care altfel nu le-ar fi făcut.

Cei doi pârâți, prin conduita lor, au determinat efectuarea unei serii de cheltuieli de judecată, pe care altfel nu le-ar fi întreprins, aceștia aflându-se în culpă procesuală.

3.2. Recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a criticat sentința pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că sentința recurată este criticabilă sub aspectul nelegalității întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1), (3) și (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare.

În ceea ce privește elementul de comparabilitate, este adevărat că în privința petentului A. a reținut săvârșirea a patru abateri disciplinare, însă în aplicarea textului pentru discriminare trebuia hotărât ce grupuri sau indivizi urmează a fi comparați pentru a stabili dacă există un tratament diferențiat.

În prezenta cauză, prin Hotărârea CNCD s-a reținut faptul că majoritatea consilierilor juridici din cadrul Biroului Litigii aveau întârziere în introducerea datelor legate de dosare în aplicația băncii, la momentul la care s-a întocmit referatul prin care s-a propus cercetarea disciplinară a petentului, însă aceștia nu au făcut subiectul unor dosare disciplinare.

În mod eronat instanța de fond a apreciat că elementul de comparabilitate nu trebuie să se rezume numai la analizarea situației înregistrărilor tardiv operate în sistemul informatic de evidență a litigiilor ci la toate abaterile reținute în sarcina petentului-pârât întrucât în materia discriminării este suficient să se facă comparatorul pentru o singură deosebire, excludere, restricție sau preferință pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare.

De asemenea, sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Este adevărat că angajatorul are dreptul de a efectua verificarea activității fiecărui angajat al său, însă această verificare trebuie făcută cu respectarea atât a prevederilor O.G. nr. 137/2000, cât și a dispozițiilor Codului Muncii.

Mai arată recurentul-pârât că sentința este criticabilă pentru că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 16, 17, 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Faptul că verificarea din punct de vedere al legalității și temeiniciei a deciziei de sancționare disciplinară, inclusiv a modalității de individualizare a sancțiunii, respectiv a aplicării principiului proporționalității sancțiunii este de competența exclusivă a instanței specializate în soluționarea conflictelor de muncă nu afectează dreptul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării de a analiza aceste aspecte strict prin prisma atribuțiilor conferite de dispozițiile art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește obligarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la suportarea cheltuielilor judiciare, arată recurentul-pârât că instituția emitentă a hotărârii contestate nu se afla în culpă procesuală, fiind doar organul administrativ cu atribuții jurisdicționale care a acționat conform competențelor prevăzute de lege.

3.3. Recurentul-pârât B. critică sentința pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Arată recurentul-pârât că hotărârea Curții de Apel București este pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în sensul că la dosar nu se află dovada achitării de către A. a taxei de timbru, aspect de natură a atrage nulitatea cererii de chemare în judecată.

Faptul că la fila x se regăsește o plată efectuată de către clientul Societatea civilă de avocați C. nu reprezintă o dovadă a faptului că persoana juridică ce beneficiază de actul de justiție - A. a achitat taxa de timbru.

De asemenea, recurentul-pârât apreciază ca nelegală respingerea excepției inadmisibilității cererii A., în condițiile în care acțiunea a fost formulată numai împotriva CNCD nu și împotriva sa. Introducerea sa în cauză s-a realizat cu mult după expirarea primului termen, astfel cum prevăd dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar A. s-a opus introducerii în cauză așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din data de 10.02.2016.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor noului C. proc. civ. în materie de probațiune, în detrimentul dispozițiilor speciale instituite prin art. 27 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000, din întreaga analiză a hotărârii recurate rezultând că instanța s-a limitat doar la analiza faptelor recurentului-pârât și nu la cele ale A..

Susține recurentul-pârât, că în mod corect Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că a fost supus unei discriminări din partea A., arătând că această atitudine a fost cauzată de contestarea calificativului acordat de șeful său ierarhic superior.

În acest sens, o dovadă a discriminării și hărțuirii la care a fost supus, scopul fiind concedierea sa, constă în faptul că, așa cum rezultă din hotărârea Tribunalului București dată în dosarul nr. x/2014, A. i-a imputat așa-zise fapte ce datau de peste patru ani. Așadar, pe lângă faptul că abaterile nu existau, chiar dacă ar fi putut fi reținute, reiese că a fost sancționat cu concedierea pentru fapte prescrise, fiind încălcat art. 252 alin. (1) din Codul Muncii.

Solicită recurentul-pârât admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii și pe fond menținerea ca legală și temeinică a Hotărârii CNCD nr. 393/9.09.2015.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la data de 27.09.2016 A. a solicitat respingerea recursurilor formulate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca nefondate și obligarea celor doi pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la data de 7.10.2016 recurentul-pârât B. a solicitat în prealabil anularea recursului A. S.A. pentru nerespectarea dispozițiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ., prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului A., ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în cele trei recursuri, al apărărilor din întâmpinare și al dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal Hotărârea nr. 393/9.09.2015 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a reținut întrunirea în cauză, în ceea ce îl privește pe petentul B. a tuturor elementelor impuse de dispozițiile art. 2 coroborate cu ale art. 6 din O.G. nr. 137/2000 pentru existența unor acte de discriminare:

-petentul s-a aflat în situație de comparabilitate cu alți colegi de serviciu;

-petentul este singurul ale cărui dosare au fost verificate și care a fost sancționat cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă;

- criteriul de discriminare a fost cel al opiniilor personale, precum și al apartenenței sindicale;

-apare o strânsă legătură de cauzalitate între atacarea în instanță a evaluării profesionale a petentului și auditul efectuat de bancă.

Prin sentința pronunțată, Curtea de apel a admis acțiunea și a anulat hotărârea CNCD atacată, apreciind că în mod greșit Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut existența faptei de discriminare, cât timp nu este dovedită împrejurarea că pârâtul-petent s-a aflat într-o situație comparabilă cu a altor colegi, iar reclamanta a justificat obiectiv tratamentul incriminat din perspectiva răspunderii disciplinare.

Soluția este împărtășită de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea adecvată a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Răspunzând punctual criticilor invocate în recurs, Înalta Curte constată următoarele:

5.1. Recurenta-reclamantă A. a criticat sentința curții de apel pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că este nelegală în ceea ce privește respingerea cererii sale de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în primă instanță.

Recursul este nefondat.

Prin sentința nr. 1073/23.05.2016 Curtea de Apel a dispus obligarea pârâților B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, sumă reprezentând 50 RON taxa judiciară de timbru și 4.950 RON onorariu avocațial redus.

A apreciat instanța de fond că suma avansată de reclamantă cu titlu de onorariu de avocat - 14.328,97 RON este excesivă în raport cu complexitatea concretă a cauzei.

Așadar, nemulțumirea recurentei-reclamante vizează reducerea onorariului de avocat și nu respingerea cererii sale de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în judecarea cauzei în primă instanță.

Or, aprecierea judecătorului fondului cu privire la cuantumul cheltuielilor cu onorariu de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. În analiza sa judecătorul fondului trebuie să se raporteze în permanență la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, ce nu poate fi analizată pe calea recursului, întrucât nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă.

5.2.1. Recurentul-pârât B. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia, prin hotărârea dată "instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

În opinia recurentului, faptul că taxa de timbru a fost plătită în contul unei alte unități administrativ-teritoriale, anume cea în care are sediul societatea civilă de avocatură și nu aceea în care se afla sediul recurentei-reclamante, este de natură a atrage nulitatea cererii, conform dispozițiilor art. 197 teza a II-a C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că motivul invocat de recurentul B. este nefondat, critica respectivă neconstituind un motiv de nulitate a hotărârii instanței de fond, în condițiile în care la dosarul cauzei se afla dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar excepția nelegalei timbrări nu a fost invocată în fața instanței de fond, ci pentru prima dată a fost invocată în fața instanței de recurs.

Chiar și în situația constatării netimbrării cererii de chemare în judecată, devin incidente dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora se poate dispune complinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru.

În ceea ce privește nelegala respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul B. arată că cererea a fost formulată numai împotriva pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu și împotriva sa.

Prin cererea înregistrată pe rolul curții de apel reclamanta A. a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 393/9.09.2015 prin care s-a constatat existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (5) și (7) lit. a) și f) din O.G. nr. 137/2000 în ceea ce îl privește pe pârâtul B..

La termenul de judecată din data de 9.03.2016, instanța de fond în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât a dlui. B., persoana care a investit CNCD cu procedura administrativ jurisdicțională finalizată cu hotărârea pronunțată în cauză.

De altfel, prin încheierea din data de 6.04.2016, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii motivată pe împrejurarea că "reclamanta A. nu a atacat Hotărârea CNCD în contradictoriu cu ambii pârâți de la început", instanța de fond arătând că, potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că este necesară introducerea în cauză a persoanei care a formulat sesizarea la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. De asemenea, instanța de fond, în mod corect a arătat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., pentru a putea fi invocată excepția tardivității introducerii în cauză a petentului B..

Înalta Curte constată că, potrivit art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ și fiscal poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept. În completarea acestei norme speciale, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 78 alin. (2) C. proc. civ. prevede că în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, iar la termenul din data de 9.03.2016, instanța a dat eficiență dispozițiilor legale sus-citate fixând limitele investirii și a încuviințat probatoriul depășind aspectul referitor la stabilirea cadrului procesual.

Raportat la circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat prevederile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 78 alin. (2) C. proc. civ. și în acest mod nu se poate reține o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.2.2. Nici motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, nu este fondat.

Înalta Curte apreciază că soluția de admitere a sesizării petentului B., dispusă prin Hotărârea CNCD nr. 393/9.09.2015, este greșită pe fond și în mod corect a fost anulată de prima instanță,

Pentru a hotărî dacă în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute de O.G. nr. 137/2000 pentru care a fost sancționată recurenta-reclamantă trebuie redat contextul faptic.

Astfel, sesizarea petentului a vizat comportamentul discriminatoriu al A. aplicat prin instituirea unor controale asupra activității sale profesionale și convocarea consiliului de disciplină, crearea unui cadru intimidant, ostil și ofensator și aplicarea unui tratament diferit și injust în comparație cu tratamentul aplicat celorlalți angajați ai biroului din care făcea parte.

De asemenea, faptul că a contestat evaluarea profesională în instanță, raportat și la împrejurarea că a fost ales în cadrul organelor de conducere ale sindicatului D. din cadrul A., a condus la schimbarea atitudinii superiorilor, fiind distinctă de cea aplicată anterior și în discordanță cu atitudinea avută față de colegii săi.

Or, în cauză, așa cum judicios a reținut și judecătorul fondului, niciunul dintre criteriile indicate de petentul B. nu se regăsește printre cele prevăzute de lege.

Astfel, în cuprinsul hotărârii CNCD contestate se vorbește despre criteriul reprezentat de opiniile personale ale petentului, mai concret contestarea calificativului primit de acesta și apartenența sa la activitatea sindicală.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea folosinței sau exercitarea în condiții de egalitate drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice domenii ale vieții publice.

(2) Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe.

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

(5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

(6) Orice deosebire, excludere, restricție sau preferință bazată pe două sau mai multe criterii prevăzute la alin. (1) constituie circumstanță agravantă la stabilirea răspunderii contravenționale dacă una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidența legii penale.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 7 constituie contravenție, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului ori orientării sexuale a acestuia, în cadrul unui raport de muncă și protecție socială, manifestată în următoarele domenii:

a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;

b) stabilirea și modificarea atribuțiilor de serviciu, locului de muncă sau a salariului;

c) acordarea altor drepturi sociale decât cele reprezentând salariul;

d) formarea, perfecționarea, reconversia și promovarea profesională;

e) aplicarea măsurilor disciplinare;

f) dreptul de aderare la sindicat și accesul la facilitățile acordate de acesta;

g) orice alte condiții de prestare a muncii, potrivit legislației în vigoare.

În accepțiunea art. 7 "convingerea" reprezintă un criteriu de discriminare protejat de O.G. nr. 137/2000, însă nu sub aspectul avut în vedere de recurentul-pârât B., anume acela al contestării în instanță a calificativului obținut la evaluarea profesională, întrucât acesta nu reprezintă o expresie a adeziunii petentului la un curent de opinie, minoritar sau nu, pentru a fi încadrată în categoria criteriilor protejate.

În ceea ce privește apartenența petentului la mișcarea sindicală, Înalta Curte reține că acesta nu este singurul consilier juridic al băncii care deține o funcție de conducere în cadrul sindicatului. De asemenea, nu este singurul angajat al băncii care se află într-un litigiu cu A..

Totodată, faptul că și alți consilieri juridici au realizat cu întârziere înregistrări în aplicația informatizată de gestiune a dosarului, însă nu au fost sancționați disciplinar nu conduce automat la concluzia că aceștia se găsesc în situații comparabile.

Aceasta pentru că, în sarcina recurentului-pârât B. au fost reținute patru abateri disciplinare, anume: neînregistrarea lucrărilor în aplicația de evidență a litigiilor; înscrierea de date nereale în aplicație; înregistrarea cu întârziere a lucrărilor și nerespectarea dispozițiilor cu caracter obligatoriu primite din partea superiorului direct, ceea ce conduce evident la concluzia că nu poate fi susținută existența unei situații de comparabilitate în condițiile în care numai una dintre abaterile reținute a fost imputată și celorlalți consilieri juridici.

De altfel, din dovezile administrate în cauză rezultă că și alți consilieri juridici au fost sancționați disciplinar pentru această abatere (deciziile de sancționare disciplinară aflate la filele x -recurs), iar în privința unui alt funcționar, banca a promovat o acțiune în răspundere materială (sentința civilă nr. 3865/20.04.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București - fila x recurs, vol. II).

Nici împrejurarea că, verificările dosarelor aflate în gestiunea recurentului-pârât B. au fost efectuate în lipsa sa, pe perioada concediului legal de odihnă, nu poate constitui temei pentru reținerea tratamentului ostil și degradant, în cauză neexistând o normă care să interzică efectuarea de către angajator a unei astfel de activități, iar prin aceasta petentul nu a suferit o vătămare în condițiile în care concluziile rezultate i-au fost aduse la cunoștință în cursul procedurii de cercetare disciplinară. De altfel, acesta a contestat în instanță decizia de sancționare disciplinară cu desfacerea contractului de muncă și a avut posibilitatea să formuleze apărări punctuale cu privire la faptele interpretate.

Așa cum corect a reținut și instanța de fond, CNCD a reținut ca argument în emiterea hotărârii contestate faptul că recurentul-pârât B. a fost sancționat disciplinar, exercitând o veritabilă jurisdicție a muncii și depășit în acest fel limitele verificărilor permise de dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, în cauză nu se poate vorbi de practicarea unui tratament diferențiat în situații similare, cât timp elementul de comparabilitate nu există, întrucât numai o parte din faptele imputate petentului sunt comune cu ale celorlalți consilieri juridici din cadrul Biroului Litigii, acesta fiind sancționat pentru săvârșirea a patru abateri disciplinare.

5.3. Recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat în recursul depus o serie de critici comune cu cele cuprinse în recursul pârâtului B., critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și la care Înalta Curte a răspuns deja.

În ceea ce privește susținerea privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., legată de obligarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte reține că este nefondată.

Judecătorul fondului, reținând că ambii pârâți au căzut în pretenții, i-a obligat la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând 50 RON taxa judiciară de timbru și 4.950 RON onorariu de avocat redus, apreciind că suma avansată de reclamantă cu titlu de onorariu avocațial - 14.328,97 RON, este excesivă în raport de complexitatea concretă a cauzei.

Soluția primei instanțe este corectă sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată".

Dispozițiile legale nu fac distincție cu privire la situația autorităților administrativ-jurisdicționale a căror hotărâre este contestată, astfel că susținerea recurentului-pârât în sensul că nu se află în culpă procesuală, întrucât este doar organul administrativ cu atribuții jurisdicționale care a emis hotărârea ce constituie obiect al litigiului, este lipsită de temei legal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 C. proc. civ. vor fi respinse recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. și pârâții B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 1703 din 23 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2019.