ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2960/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 15 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., vicepreședinte al Judecătoriei Alba Iulia, a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva Hotărârii nr. 153/12.02.2020 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâților Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 174/2020 din 18 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia:

- a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., și în consecință:

- a anulat Hotărârea nr. 153/12.02.2020 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs atât pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cât și pârâta B..

3.1. Prin recursul formulat de pârâta B., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, respingerea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul A..

Criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constau în faptul că, în opinia recurentei-pârâte, instanța de fond a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, apreciind că poate fi considerat victimizare doar tratamentul venit după rămânerea definitivă a unei hotărâri prin care se constată încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării, deși, din această perspectivă, legea este cât se poate de clară.

În ceea ce pivește prima faptă reclamată, în mod greșit instanța și-a format convingerea luând în considerare rezoluția nr. 2817/26.09.2019 a Inspecției Judiciare care, însă, nu este definitivă, fiind atacată în instanță.

Deși din probele pe care le-a avut la dispoziție rezultă o altă stare de fapt, instanța a reținut că cererile de învoire au fost respinse "pentru lipsa dovezii de programare". Or, contrar celor reținute de instanță, în sesizarea disciplinară la care chiar aceasta face referire, intimatul-reclamant precizează că "am refuzat aprobarea cererii pentru că era vorba de o consultație în materie reumatologică, dar care urma să fie efectuată de un medic cu program și la cabinet privat". Prin urmare, lasă la latitudinea instanței de control judiciar să aprecieze dacă un astfel de motiv reprezintă o formă de exercitare în limite deontologice a atribuțiilor manageriale de către intimatul-reclamant, prin raportare la tratamentul aplicat altor grefieri care, așa cum rezultă din declarația martorei C., nici măcar nu se mai învoiesc dacă părăsesc sediul instanței "când merg să-și cumpere o gustare", deși, dispozițiile art. 44 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești sunt cât se poate de clare și nu disting după scopul părăsirii locului de muncă în timpul programului de activitate sau al învoirii.

Nu contestă atribuția președintelui instanței de a aproba învoirea personalului auxiliar, însă, consideră recurenta-pârâtă că, în cazul său, intimatul și-a exercitat cu dublă măsură această prerogativă, întrucât, într-un fel i-a tratat pe colegii recurentei care nu l-au "deranjat" în niciun fel și un cu totul alt comportament a avut față de recurentă pentru că a "îndrăznit" să ceară niște drepturi pe care dispozițiile constituționale și legale i le conferă în considerarea statutului recurentei de persoană cu handicap.

Pe de altă parte, cu privire la învoirile în discuție, instanța și-a format convingerea pe constatările inspectorului judiciar, iar nu pe propria analiză a probelor din dosar. Dacă ar fi procedat astfel, instanța ar fi trebuit să observe că președintele Curții de Apel Alba Iulia a clasat sesizarea disciplinară formulată de intimat, reținând că recurenta a lipsit justificat de la serviciu, deoarece a prezentat actele medicale care confirmă prezența la medic, constatare ce contrazice flagrant poziția atât a intimatului, cât și a primei instanțe.

Consideră că instanța a trecut cu ușurință peste propria-i constatare, anume că înregistrările efectuate de recurentă "au atestat [...] nemulțumiri față de un tratament preferențial de care ar beneficia anumite persoane", deoarece tocmai acest tratament preferențial este de esența discriminării.

Recurenta critică și considerentele primei instanțe, privind presupusa stare tensionată dintre aceasta și intimat, existentă anterior sesizării inițiale a CNCD. Astfel, instanța leagă "nașterea" acestei relații tensionate de sesizarea de către recurentă a Consiliului Superior al Magistraturii în anul 2015, reținând că urmare a acesteia, "s-au emis ordine de degrevare de atribuții". Or, așa stând lucrurile, singura persoană care ar fi putut rămâne cu resentimente în urma acestui demers ar fi fost intimatul, nicidecum ea. Prin urmare, la acel moment, nu exista niciun motiv pentru o relație tensionată din partea recurentei în raport cu intimatul.

Consideră că refuzul aprobării învoirilor bazat pe existența unei stări conflictuale se încadrează întocmai în norma prevăzută la art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, referitoare la victimizare, câtă vreme probele din dosar dovedesc fără echivoc că această stare a fost generată de sesizarea anterioară a recurentei făcută la CNCD în 2018 și nu a fost preexistentă acesteia.

Deși nu înțelege referirea instanței la refuzul aprobării învoirilor bazat pe "atitudinea generală", recurenta susține că președintele unei instanțe trebuia să își exercite atribuțiile în mod egal, fără părtinire sau resentimente. Or, cu atât mai mult faptele intimatului constituie victimizare și discriminare față de ea, având în vedere și că, în aceeași perioadă în care i-au fost refuzate cererea de concediu și prima învoire din 25.04.2019, intimatul a acordat personalului auxiliar câte 1-2 zile libere plătite în vederea efectuării pregătirilor casnice pentru sărbătoarea Paștelui, însă, o astfel de zi nu i-a fost acordată și recurentei (lista cu planificarea acelor zile libere fiind întocmită și deținută de grefierul șef C.).

În mod greșit a reținut instanța de fond o presupusă "provocare" din partea recurentei, prin efectuarea de înregistrări fără acordul intimatului, o astfel de ipoteză neputând să existe, din moment ce intimatul nu avea cunoștință că este înregistrat. Mai mult, refuzul aprobării învoirilor de către intimat a avut loc în perioada aprilie-mai 2019, pe când "comportamentul provocator" care a determinat acest refuz, recurenta l-a manifestat în luna iunie 2019, cu ocazia așa-zisului interviu desfășurat pentru evaluarea activității profesionale.

În mod greșit a constatat instanța existența "conflictului generat și menținut de ambele părți", întrucât, în ceea ce o privește pe recurentă, este de neacceptat că dreptul de petiționare garantat de Constituție (în art. 51) poate fi considerat de către o instanță ca fiind factor generator de conflict, cu atât mai mult cu cât nu s-a pus nicio clipă problema exercitării în mod abuziv a acestui drept; în ceea ce îl privește pe intimat, în legătură cu care prima instanță a considerat, deopotrivă, ca fiind un factor generator al conflictului, această constatare trebuia să ducă la respingerea acțiunii formulate de acesta, căci exercitarea funcției de către un magistrat nu trebuie să se facă în funcție de resentimentele pe care le încearcă față de o anumiă persoană ci trebuie să se caracterizeze prin obiectivitate, imparțialitate și fără discriminări.

Și în ceea ce privește a doua faptă reclamată, considerată de CNCD drept victimizare (modalitatea de evaluare a performanțelor profesionale), instanța a avut în vedere doar faptul că aspectele de legalitate sesizate au fost remediate prin apelarea la căile legale, preluând din nou constatările Inspecției Judiciare, și nu a trecut prin propriul filtru analitic probele din dosar.

Or, ceea ce este relevant în cauză nu sunt motivele de nelegalitate, ci faptul că, după ce intimatul a fost obligat să procedeze la desfășurarea procedurii de evaluare potrivit dispozițiilor legale, acesta a acordat recurentei o notă semnificativ mai mică decât cea inițială, ceea ce dovedește reaua-credință a intimatului. Precizează recurenta că a contestat această din urmă evaluare și că a avut câștig de cauză, în sensul că evaluarea făcută de intimat a fost anulată. Evaluarea finală pe anul 2018 a fost întocmită de către noul președinte al Judecătoriei Alba Iulia, care i-a acordat recurentei nota 5 corespunzătoare calificativului "foarte bine".

Cât privește conținutul "schimbului de informații" de pe parcursul "interviului", respectiv tonul civilizat, lipsit de cuvinte sau expresii incompatibile cu statutul profesional constatat de prima instanță, precizează recurenta că toate aceste aspecte au fost constatate de prima instanță tot din rezoluția inspectorului judiciar.

Apreciind în mod eronat faptul că starea conflictuală ar fi fost preexistentă primei sesizări a CNCD, prima instanță a considerat, de asemenea, greșit, că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între sesizarea inițială și faptele intimatului.

Nu în cele din urmă, constatarea de către instanță a nulității hotărârii CNCD ca urmare a neaplicării sancțiunii contravenționale a fost pronunțată tot cu interpretarea greșită a legii. Astfel, chiar instanța a făcut referire la dispozițiile art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora comportamentul discriminatoriu atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii. Neaplicând sancțiunea contravențională, rezultă cu evidență că CNCD a apreciat că faptele intimatului sunt de natură a atrage doar răspunderea civilă (între care o regăsim și pe cea disciplinară), motiv pentru care a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii dar și Inspecția Judiciară (ca autoritate competentă să exercite acțiunea disciplinară împotriva unui magistrat).

3.2. Prin recursul formulat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat:

- în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

- în subsidiar, admiterea în parte a recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și menținerea parțială a Hotărârii CNCD nr. 153/12.02.2020 emisă în dosarul nr. x/2019, în ceea ce privește punctul 1 al acesteia.

Recurentul-pârât critică aprecierea instanței de fond că "(...) aspectele menționate de pârâtă prin petiție nu pot constitui fapte de natură a fi încadrate în noțiunea de victimizare ca formă de discriminare".

Cu toate că instanța de fond a reținut contextul relațional dintre părți, respectiv natura relațiilor dintre petentă și partea reclamată - și în perioada anterioară depunerii sesizării nr. 3210/11.06.2019 -, aceeași instanță apreciază ca fiind irelevant faptul că reclamantul i-a respins cererile de concediu și de învoiri petentei, reținând că:

"Refuzul acordării învoirii pârâtei, în lipsa unei reglementări legale care să confirme un drept în favoarea acesteia și, corelativ, o obligație în sarcina reclamantului, nu reprezintă o faptă de discriminare, neputând fi calificat ca un abuz de autoritate urmat de asuprirea părții vătămate. Din declarația martorei ascultate în instanță a rezultat că pârâta a beneficiat, în general, de învoiri pe parcursul desfășurării activității în perioada mandatului reclamantului, fiind fără relevanță numărul acestora", precum și faptul că "respingerea cererilor de învoire și a celei de concediu de odihnă, nu pot fi calificate ca fiind acte de oprimare, de punere în situația de inferioritate a persoanei, din cauza relațiilor conflictuale dintre părți, a atitudinii generale și a comportamentului provocator al pârâtei (a efectuat înregistrări fără acordul prealabil)".

Consideră nefirești aceste aprecieri ale instanței, în contextul în care din probele administrate, atât în procedura administrativ jurisdicțională, cât și în fața instanței a reieșit tocmai că tratamentul advers din partea reclamantului a fost determinat de relațiile conflictuale dintre părți, dar și faptul că acest aspect - coroborat cu problemele de sănătate - se răsfrângea asupra relațiilor petentei cu colegii.

Pe de altă parte, instanța de fond, analizând legalitatea Hotărârii CNCD nr. 153/12.02.2020, a reținut că "(...) nici modalitatea de evaluare nu poate fi reținută ca fiind un aspect care să justifice reținerea faptei de victimizare în sarcina reclamantului, în condițiile în care aspectele de nelegalitate care au vizat evaluarea efectuată viciat au fost remediate prin apelarea de către pârâtă la pârgiile legale ce au permis cenzurarea și îndreprarea evaluării".

Din probele administrate s-a constatat că evaluarea petentei pentru anul 2018 a fost apreciată de către reclamant, la data de 15.05.2019, cu nota 4, apoi, în urma contestării de către petentă, să primească nota 1,87, în 14.06.2019, pentru ca prin încheierea din 04.07.2019, contestația petentei să fie admisă de comisie, care a dispus reluarea procedurii de evaluare a acesteia.

În acest context, consideră total nejustificată opinia instanței în sensul că modul în care a fost evaluată petenta nu reprezintă victimizare.

Dimpotrivă, recurentul-pârât consideră că aceste aspecte reprezintă acte de oprimare, de punere în inferioritate a petentei, cu atât mai mult dacă ne raportăm și la funcția deținută, la momentul respectiv, de reclamant, dar și la atitudinea acestuia care răzbate lesne și din limbajul "licențios" folosit chiar în relația cu CNCD, printre altele apreciind că hotărârea pe care a contestat-o este o "schizoidie juridică".

În ceea ce privește susținerea instanței de fond că hotărârea CNCD este lovită de nulitate deoarece nu a fost aplicată o sancțiunea reclamantului, consideră că este neavenită aprecierea că acesta justifică un interes în susținerea nulității hotărârii contestate ca urmare a faptului că nu a fost sancționat contravențional.

4.1. Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare față de recursul pârâtei B., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare față de recursul pârâtului CNCD, prin care a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține că recursurile declarate de pârâți sunt nefondate, constatând cu titlu preliminar, că, deși au fost formulate recursuri separate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea privesc aceleași probleme de drept, motiv pentru care vor fi analizate în mod unitar.

Înalta Curte constată că intimatul-reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 153/12.02.2020 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Soluționând cauza, instanța de fond a admis acțiunea sa în anulare, infirmând legalitatea hotărârii CNCD și, în consecință, a dispus anularea actului administrativ contestat, iar împotriva soluției pronunțate de instanța de fond recurenții-pârâți au declarat recursuri separate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând motivele de recurs formulate de ambii pârâți din perspectiva criticilor comune încadrate în prevederile legale menționate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din cuprinsul Hotărârii nr. 153/12.02.2020, rezultă că recurentul-pârât CNCD a reținut că schimbarea evaluării petentei (recurenta-pârâtă B.), respectiv refuzul de a-i acorda învoiri sau concediu la cerere, reprezintă victimizare conform art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

În esență, chestiunea litigioasă pe care a avut-o de dezlegat prima instanță a fost aceea de a stabili dacă refuzul de a o învoi pe partea petentă în datele menționate de aceasta, impunerea obligativității formulării de cereri scrise de învoire și reevaluarea efectuată de președintele instanței (intimatul-reclamant) se pot constitui în "tratament advers față de o persoană" de natură să atragă încadrarea faptei în fapta de discriminare prevăzută de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Conform prevederilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000: "Constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice tratament advers, venit ca o reacție la o plângere sau acțiune în justiției cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării."

Astfel cum este reglementată de dispozițiile legale mai sus enunțate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale: existența unui tratament advers față de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acțiuni în justiție, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de recurenta-pârâtă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Astfel, în ceea ce privește existența unei sesizări anterioare cu privire la o faptă de discriminare, instanța de fond a avut în vedere că, în cadrul dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Alba Iulia, soluționat prin sentința nr. 242/2019, s-a reținut că nu există fapta de discriminare și s-a dispus anularea Hotărârii nr. 186/20.03.2019, prin care CNCD constatase că reclamatul A., în calitatea sa de președinte al Judecătoriei Alba Iulia, a săvârșit o faptă de discriminare.

Sub acest aspect, în mod corect a reținut instanța de fond că soluția instanței care a infirmat legalitatea Hotărârii nr. 186/20.03.2019, chiar dacă nu este definitivă, lipsește de fundament juridic existența faptei de victimizare, fiind evident că nu orice sesizare la CNCD poate atrage încadrarea unei sesizări ulterioare în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (7), ci doar acele sesizări, întemeiate, care au ca efect sancționarea pentru fapte de discriminare. În plus, reține Înalta Curte că, între timp, soluția de anulare a Hotărârii nr. 186/20.03.2019 a devenit definitivă, prin respingerea de către ÎCCJ - SCAF a recursului promovat de recurenta-pârâtă B. împotriva sentinței nr. 242/15 octombrie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia.

De asemenea, instanța de fond a reținut în mod corect că nu se identifică nici existența "tratamentului advers", în contextul conflictului generat și menținut de ambele părți, prin formularea unor sesizări reciproce către autorități competente pentru efectuarea de verificări pentru săvârșirea de abateri disciplinare, demonstrând atitudinea de vădită nemulțumire reciprocă cu privire la activitatea celeilate părți.

Este adevărat că dreptul de petiționare este garantat de Constituție, inclusiv recurentei-pârâte B., și că nici nu s-a pus problema că aceasta și-ar fi exercitat abuziv acest drept, însă, nici nu se poate susține că aceste petiții nu au fost de natură a contura o relație conflictuală între părți, aspect corect sesizat de instanța de fond.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre formularea sesizării inițiale a CNCD de către recurenta-pârâtă și respingerea cererilor de învoire și concediu, evaluarea cu vicii de nelegalitate, judecătorul fondului a reținut în mod judicios că nu rezultă cu certitudine o astfel de legătură, în condițiile în care starea conflictuală a fost preexistentă primei sesizări formulate la CNCD.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că recurenții-pârâți nu au dezvoltat critici concrete care să combată considerentele primei instanțe referitoare la inexistența faptei de discriminare, ci s-au limitat la a-și exprima nemulțumirea față de interpretarea dată de prima instanță cu privire la dispozițiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar afirmației recurentei-pârâte în sensul că instanța de fond din prezenta cauză și-a format convingerea cu privire la învoiri pe constatările inspectorului judiciar, iar nu pe probele din dosar, mai exact pe înscrisul din care rezultă că președintele Curții de Apel Alba Iulia a clasat sesizarea disciplinară formulată de intimatul-reclamant, reținând că aceasta a lipsit justificat de la serviciu, deoarece a prezentat actele medicale care confirmă prezența la medic, se poate constata din lecturarea sentinței recurate că judecătorul fondului a avut în vedere în analiza pe care a efectuat-o în cauză inclusiv acest înscris, respectiv Decizia nr. 126/26.06.2019 prin care a fost clasată sesizarea.

Independent de acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că refuzul acordării învoirii recurentei-pârâte, în lipsa unei reglementări legale care să confere un drept în favoarea acesteia și, corelativ, o obligație în sarcina intimatului-reclamant, nu reprezintă o faptă de discriminare, neputând fi calificat ca un abuz de autoritate urmat de asuprirea părții vătămate.

Cât privește reținerile instanței de fond că "respingerea cererilor de învoire și a celei de concediu de odihnă, nu pot fi calificate ca fiind acte de oprimare, de punere în situația de inferioritate a persoanei, din cauza relațiilor conflictuale dintre părți, a atitudinii generale și a comportamentului provocator al pârâtei (a efectuat înregistrări fără acordul prealabil)", recurentul-pârât le consideră ca fiind aprecieri nefirești ale instanței, exprimându-și, așadar, doar nemulțumirea că, pe aspectul în discuție, instanța a îmbrățișat un punct de vedere diferit de al CNCD.

Înalta Curte constată că, și în ceea ce privește cea de-a doua faptă reclamată, instanța de fond a reținut în mod corect că modalitatea de evaluare nu poate fi reținută ca fiind un aspect care să justifice reținerea faptei de victimizare în sarcina reclamantului.

Chiar dacă inițial evaluarea a fost notată de către intimatul-reclamant cu nota 4, iar urmare a contestării, acesta i-a acordat nota 1,87, nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că, prin acordarea unei note cu mult mai mică decât cea inițială, acesta a dovedit rea-credință.

Simplul fapt că intimatul-reclamant a efectuat o evaluare viciată care, ulterior, a fost remediată prin apelarea recurentei-pârâte la pârghiile legale ce au permis cenzurarea și îndreptarea evaluării, nu poate întruni ipoteza faptei discriminatorii de victimizare reținută în sarcina intimatului-reclamant de CNCD și infirmată de prima instanță.

Prin recursul său, recurentul-pârât consideră total nejustificată opinia instanței în sensul că modul în care a fost evaluată petenta nu reprezintă victimizare. Cu alte cuvinte, recurentul-pârât își exprimă doar nemulțumirea pentru faptul că, și de această dată, instanța a îmbrățișat un alt punct de vedere, diferit de al său.

În fine, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de fond a constatat în mod corect nulitatea hotărârii CNCD și din perspectiva neaplicării unei sancțiuni contravenționale, în condițiile în care scopul O.G. nr. 137/2000 este acela de a preveni și de a sancționa faptele de discriminare.

Recurenta-pârâtă susține că, neaplicând sancțiunea contravențională, rezultă cu evidență că CNCD a apreciat că faptele intimatului-reclamant sunt de natură a atrage doar răspunderea civilă (între care o regăsim și pe cea disciplinară).

Or, după cum a observat în mod corect instanța de fond, nu există normă legală de trimitere în actul normativ care să justifice delegarea posibilității de sancționare Consiliului Superior al Magistraturii și Inspecției Judiciare, iar art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 nu face referire și la atragerea răspunderii disciplinare, referire care ar fi justificat sesizarea acestor autorități, ci doar la răspunderea civilă, contravențională sau penală. Răspunderea disciplinară nu este aceeași cu răspunderea civilă, astfel cum pare să considere recurenta-pârâtă.

Așadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuție aspecte noi, care să determine reținerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanțe, Înalta Curte, observând caracterul formal al acestor critici, urmează a respinge ca nefondate, ambele căi de atac exercitate asupra sentinței civile nr. 174 din 18 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile formulate de pârâta B. și de pârâtul CNCD.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 174 din 18 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2022.