ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2011/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 21.04.2016 de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat instanței de contencios administrativ anularea parțială a Hotărârii nr. 109 din 10.02.2016 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, cu privire la emiterea unui punct de vedere de specialitate, prin care a constatat că se află în prezența unei fapte de discriminare, arătând că odată cu apariția legii cadru privind salarizarea personalului bugetar suntem în prezența încălcării principiului plății egale pentru muncă de valoare egală, parte a dreptului la nediscriminare prevăzut de art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 41 din Constituția României.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința nr. 3864 din 06 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței nr. 3864 din 06 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Ministerul Justiției, considerând că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale și pe cale de consecință a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii.

În opinia recurentului, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a constatat în mod neîntemeiat că punctul de vedere privind existența discriminării, emis de CNCD odată cu Hotărârea nr. 109/2016 este de fapt o completare a considerentelor hotărârii, în condițiile în care CNCD își declarase necompetența materială de a se pronunța pe fondul cauzei, în speță pe existența discriminării.

Se mai susține că emiterea printr-o hotărâre a Colegiului director a unui punct de vedere de specialitate, lipsit de forță juridică obligatorie, cu privire la o speță dedusă spre soluționare, încalcă reglementarea cuprinsă în art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a avut de soluționat sesizarea unui petent care a solicitat să se constate existența discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, prin care a fost abrogate art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, conform căruia pentru toți judecătorii care dețineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%, precum și art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborat cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce dețineau titlul de doctor și beneficiau de acesta la data de 31.12.2009.

Prin aceeași sesizare s-a solicitat și înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.

Prin Hotărârea nr. 109 din 10.02.2016 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția necompetenței materiale și în același timp a dispus emiterea unui punct de vedere de specialitate privind situația supusă analizei Colegiului Director.

Pentru a ajunge la această soluție, Consiliul a avut în vedere Decizia nr. 997/2009, prin care Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Interpretând dispozitivul hotărârii contestate prin prisma considerentelor sale, CNCD a constatat, în temeiul deciziei Curții Constituționale, că nu are competența de a dispune înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii, iar prin punctul de vedere emis ca urmare a măsurii dispuse la pct. 2 din dispozitiv nu face decât să constate că situația discriminatorie izvorăște din actele normative aplicabile în domeniul salarizării în domeniul bugetar.

Astfel, reclamantul-recurent a reținut greșit că punctul de vedere în cauză ar fi fost emis în exercitarea atribuțiilor administrativ-jurisdicționale.

Punctul de vedere în cauză a fost emis, în afara atribuțiilor administrativ-jurisdicționale, ulterior stabilirii necompetenței de soluționare în cadrul acestor atribuții.

Mai mult decât atât, faptul că acest punct de vedere a fost emis în afara atribuțiilor administrativ-jurisdicționale, care sunt de competența Colegiului director, rezultă și din forma punctului de vedere, care este un act anexă al hotărârii.

Practic, punctul de vedere emis ca urmare a măsurii dispuse la pct. 2 din hotărâre (măsură criticată în speță) nu este altceva decât o completare a considerentelor hotărârii.

Cu privire la temeiul de drept în baza căruia a fost emis punctul de vedere, se observă că acesta este reprezentat de dispozițiile art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 R, coroborat cu art. 79 din "Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor".

Potrivit art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 79 din "Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor", prevăd în mod expres faptul că:

"Colegiul Director, prin hotărârea adoptată, poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării".

În raport cu cele anterior expuse, nu se pot reține susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora emiterea de păreri și opinii este incompatibilă cu atribuțiile autorității intimate. Corect s-a reținut că, potrivit considerentelor exprimate în decizia Curții Constituționale, "în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării".

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței nr. 3864 din 06 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - NN