ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3419/2019

Ședința publică din data de 20 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe, prin sentința nr. 1388/06.03.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 626 din 12.10.2016.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1580 din 3 mai 2017, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat pe larg situația de fapt expusă în fața primei instanțe, arătând că prima instanță a făcut abstracție de H.G. nr. 1194/2001 privind organizarea și funcționarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ca organism care să răspundă la posibilele situații de discriminare, fiind adoptat ca prim document O.G. nr. 137/2000.

Prin urmare, a apreciat că este greșită motivarea primei instanțe care a reținut că nu poate fi analizată, de către intimat, sesizarea sa de discriminare ca urmare a prevederilor art. 437 alin. (6) din Legea privind Codul fiscal, făcând trimitere și la Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008 din care rezultă că activitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu se poate restrânge la O.G. nr. 137/2000.

Prin concluziile scrise formulate în cauză, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

În esență, Consiliul a susținut că, în exercitarea competențelor sale determinate de O.G. nr. 137/2000, nu se poate subroga instanțelor de judecată sau instanței constituționale pentru a face aprecieri în legătură cu aspectele de fond ale petiției, aspecte ce decurg din modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, precum și consecințele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate Hotărârea nr. 626 din 12.10.2016 prin care intimatul-pârât a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, conform art. 20 din O.G. nr. 137/2000, și a dispus emiterea unui punct de vedere de specialitate, potrivit art. 18 din același act normativ, prin care a apreciat că nu există o discriminare, așa cum este definită aceasta de reglementările O.G. nr. 137/2000, în speță nefiind o situație comparabilă, fiind vorba de terenuri agricole ce aparțin unor localități cu rang diferit.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

În cauză, se constată recurentul, prin petiția adresată autorității intimate, a solicitat să se constate dacă prevederile art. 457 alin. (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care stabilesc modul de calcul al impozitului terenurilor agricole din extravilanul localităților, sunt discriminatorii, întrucât valoarea impozitului diferă la aceleași calități de teren și aceleași culturi, dacă ele depind administrativ de Primăria unei comune sau a unui oraș.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Din interpretarea acestui text legal se desprinde concluzia că, pentru existența unei discriminări directe, sancționabile în condițiile O.G. nr. 137/2000, este necesar să fie întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

1) să existe un tratament diferențiat - deosebire, excludere, restricție sau preferință;

2) tratamentul diferențiat să fie bazat pe criteriile enumerate de legiuitor sau a unui alt criteriu similar;

3) tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect - restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept.

În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe.

Totodată, conform art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În aceste condiții, contrar susținerilor recurentului-reclamant, se reține că obiectul petiției sale excede prevederilor O.G. nr. 137/2000, act normativ care nu sancționează orice tratament diferit și doar acel tratament diferențiat aplicat subiectului pasiv în considerarea faptului că face parte dintr-o categorie protejată de această ordonanță.

Prin urmare, modalitatea diferențiată de stabilire a impozitului pe terenurile agricole, statuată prin lege (Codul fiscal) nu poate constitui obiect de analiză al

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării întrucât pretinsul "tratament diferențiat" nu este consecința apartenenței recurentului la una din categoriile ocrotite de prevederile O.G. nr. 137/2000 ci opțiunea legiuitorului în materia impozitării bunurilor, observându-se că criteriul avut în vedere pentru determinarea obligației fiscale este acela al rangului localității în care se află terenul impozabil, cum corect a reținut și judecătorul fondului.

Prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008, invocată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în activitatea sa jurisdicțională, nu are competența de a se pronunța cu privire la existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de lege sau să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În consecință, nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate, de neconstituționalitate din care poate decurge un eventual tratament diferit.

Potrivit art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1580 din 3 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2019.