ÎCCJ, Decizia nr. 91/2023

A. Judecata în primul ciclu procesual

I. Cu unanimitate, în temeiul art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 6 (ne bis în idem) din C. proc. pen. s-a încetat procesul penal față de inculpații A. și B. pentru instigare la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen.

II. Cu majoritate, în temeiul art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. cu referire la art. 1 6 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 6 (ne bis în idem) din C. proc. pen. s-a încetat procesul penal față de inculpatul C. pentru infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută și pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen.

III. Cu majoritate, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen.

IV. Cu majoritate, în conformitate cu art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. acțiunea civilă exercitată de partea civilă Autoritatea pentru Digitalizarea României a fost lăsată nesoluționată.

În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale.

În temeiul art. 397 alin. (5) teza ultimă din C. proc. pen. a atras atenția părții civile Autoritatea pentru Digitalizarea României că măsurile asigurătorii încetează de drept, dacă nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

V. Cu unanimitate, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. pentru infracțiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002.

VI. Cu majoritate, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. au fost achitați inculpații: A. pentru infracțiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, B. pentru infracțiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, și D. pentru infracțiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

VII. Cu majoritate, în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce îi privește pe inculpații:

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși pentru intimații-inculpați B., A., C. și D., în cuantum de câte 220 RON se va avansa din fondul statului.

B. Judecata în al doilea ciclu procesual

Prin Sentința penală nr. 397 din data de 20 iunie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017 s-a constatat că legea penală mai favorabilă în ansamblul ei, cu privire la toți inculpații este Noul C. pen. și legile speciale în vigoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. b) și lit. c), alin. (2) C. pen. și la deciziile nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018 și nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaților: C., pentru infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută și pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen., D., pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. și pentru infracțiunea de spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 129/2019, A., pentru infracțiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) și c) din Legea 129/2019 și B., pentru infracțiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 129/2019, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În conformitate cu art. 26 din C. proc. pen., a dispus disjungerea acțiunii civile exercitate de partea civilă Autoritatea Pentru Digitalizarea României.

A constatat că prin încheierea din 14 martie 2023 au fost menține măsurile asigurătorii în temeiul art. 2502 din C. proc. pen.

În baza art. 272 C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul C., în sumă de 315 RON, a rămas în sarcina statului și a fost plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, s-au reținut următoarele:

Având în vedere faptul că în cursul desfășurării procesului penal care are ca obiect acțiunea penală formulată de către parchet împotriva inculpaților, până la pronunțarea sentinței, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 358/2022 cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., care reglementează întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în cauză, inculpații au solicitat încetarea procesului penal ca urmare a incidenței efectelor deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2019 în prezenta cauză, cu privire la prescripția răspunderii penale.

Pentru a stabili dacă deciziile nr. 287/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale au consecințe asupra modului de soluționare a acțiunii penale exercitate în această cauză împotriva inculpaților, este necesară analiza dispozițiilor C. pen. cu privire la prescripția răspunderii penale și la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în contextul pronunțării acestor decizii și al modificării dispozițiilor C. pen. prin O.G. nr. 71/2022, precum și analiza efectelor deciziilor curții constituționale, în general.

Potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

Prin Decizia nr. 287/26.04.2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) C. pen. și s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

În considerentele deciziei se arată că spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea întreruperea cursului termenului de prescripție doar ca efect al realizării unor acte procedurale ce se comunicau, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului, dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare prevăd întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia. Curtea a reținut că, procedând în acest mod, legiuitorul a extins sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripției, cu consecința restrângerii incidenței acestei instituții.

Curtea Constituțională a mai reținut că întreruperea cursului termenului de prescripție reprezintă, pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își poate exercita rolul activ, conferit de art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale.

Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale.

Curtea a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite.

Pentru aceste motive, Curtea a reținut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.

În acest context, Curtea a constatat că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.

Prin Decizia nr. 358 din 26.05.2022 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) C. pen. și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a făcut referire la Decizia nr. 297 din 2018 și, prin raportare la Decizia nr. 5 din 21.03.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 25 din 11.11.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, la faptul că, după pronunțarea Deciziei nr. 297/2018, s-au conturat două opinii ce plasează această decizie fie în categoria deciziilor de admitere simple/extreme, fie în categoria deciziilor de admitere interpretative/cu rezervă de interpretare, cu consecința apariției unei practici judiciare neunitare.

Subliniind obligativitatea atât a dispozitivului, cât și a considerentelor, indiferent de tipul deciziilor pronunțate, Curtea a reținut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează "soluția legislativă" pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, aplicând criteriile tradiționale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.

În acest context, Curtea Constituțională a apreciat că trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară și previzibilă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Curtea a constatat că, prin efectele pe care le produce Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, a fost sancționată unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.

Făcând referire la considerentele Deciziei nr. 297/2018 (din paragrafele nr. 22,23 și 34), Curtea a subliniat că, deși a sancționat soluția legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripției prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezența acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competența legiuitorului, cu condiția esențială ca acestea să îndeplinească exigențele menționate de către instanța de contencios constituțional.

Curtea a observat astfel că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenție a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situația întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și, implicit, aplicarea legii penale prin analogie, lucru nepermis atât din perspectiva separației puterilor în stat, cât și din perspectiva principiului legalității incriminării și pedepsei și din perspectiva principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

În consecință, Curtea Constituțională a constatat că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

În acest context, Curtea a constatat că situația creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere nr. 297/2018, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum și supremația Constituției. Aceasta, deoarece prevalența Constituției asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremației Legii fundamentale este însăși Curtea Constituțională, prin deciziile pe care le pronunță, astfel că neglijarea constatărilor și dispozițiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituționale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în același sens, Decizia nr. 230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26 mai 2022).

Curtea a observat că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Curtea Constituțională a statuat că, pentru restabilirea stării de constituționalitate, este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate.

Prin Ordonanța de Urgență nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., legiuitorul a dat eficiență efectelor deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a pus în concordanță dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. cu dispozițiile constituționale. Astfel, prin articol unic se prevede că la articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: "(1)Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Având în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 297 din 26.04.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018, și nr. 358/26.06.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1)din Constituție, Înalta Curte a constatat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, respectiv data de 25.06.2018 și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, la data de 30.05.2022, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

Într-adevăr, în această perioadă, respectiv între 25.06.2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) și 30.05.2022 (data intrării în vigoare a O.G. nr. 71/2022), în absența intervenției legiuitorului, organele judiciare au fost cele care au identificat cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, dând eficiență în continuare aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. Această situație a fost apreciată de către Curtea Constituțională în Decizia nr. 358/2022 ca fiind lipsită de claritate și previzibilitate, determinând inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate, cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate.

Astfel, Înalta Curte, în lumina deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022, în raport de efectele deciziilor constituționale, consacrate în dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., care prevedeau întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, și-au încetat efectele juridice la data publicării Deciziei nr. 297/2018.

Nefiind identificată în fondul legislativ o altă situație în care cursul prescripției răspunderii penale poate fi întrerupt, întreruperea cursului prescripției nu mai era reglementată în C. pen., după publicarea Deciziei nr. 297/2018 (în 45 de zile de la publicarea deciziei, dispozițiile declarate neconstituționale au fost suspendate de drept, iar în lipsa intervenției legiuitorului, după trecerea acestui termen, și-au încetat efectele).

Astfel, prin raportare la Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale, care este obligatorie atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și în ceea ce privește considerentele, Înalta Curte a constatat că după publicarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, organele judiciare, pe rolul cărora se aflau/se află cauze în diferite stadii ale procesului penal, de la data începerii urmăririi penale și până la data rămânerii definitive a hotărârii, trebuie să aplice în mod direct Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității art. 155 alin. (1) C. pen. și să analizeze eventuala intervenire a prescripției răspunderii penale numai din perspectiva termenelor de prescripție a răspunderii penale, prevăzute de art. 154 C. pen., nu și din perspectiva întreruperii prescripției răspunderii penale, în condițiile în care legea nu prevedea niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

În privința efectelor deciziilor curții constituționale, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența instanței de contencios constituțional, a constatat că o dispoziție legală beneficiază de prezumția de constituționalitate din momentul intrării sale în vigoare, însă această prezumție este relativă, putând fi răsturnată printr-o decizie a Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității dispoziției legale, decizie care își produce efectele de la data publicării sale. Decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă având în vedere că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, Curtea Constituțională a stabilit că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează nu doar situațiile ce urmează a se naște - facta futura, ci și situațiile juridice pendinte (situații juridice aflate în curs de soluționare) și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita (situații juridice definitiv și irevocabil soluționate).

Prin urmare, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești de la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții Constituționale este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ca fiind neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes (Decizia nr. 404/2016).

În procesele penale aflate în curs de desfășurare la data publicării Deciziei nr. 297/2022 a Curții Constituționale, art. 155 alin. (1) C. pen. nu mai este însă aplicabil, deoarece și-a încetat efectele juridice, prin omisiunea legiuitorului de a le pune în acord cu dispozițiile Constituției, chiar dacă raporturile juridice s-au născut anterior publicării deciziei Curții Constituționale, respectiv în perioada cuprinsă de la data intrării în vigoare a C. pen., 01.02.2014 până la data de 25.06.2018.

Sintetizând considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că art. 155 alin. (1) C. pen., având următorul cuprins: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.", a fost în vigoare în perioada 1.02.2014 - 25.06.2018 și s-au aplicat raporturilor juridice de conflict ivite și soluționate definitiv până la data de 25.06.2018.

În perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, respectiv data de 25.06.2018 și data intrării în vigoare a O.G. nr. 71/2022, respectiv data de 30.05.2022, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. au ieșit din fondul activ al legislației, încetându-și efectele juridice în urma aplicării Deciziei nr. 297/2018.

În prezent, începând cu data de 30.05.2022, art. 155 alin. (1) C. pen., are următorul cuprins: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

În acord cu jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1092/18.12.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 67/31.01.2013, Decizia nr. 473/8.08.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 942/7.11.2018) și cu Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte a constatat că prin efectele sale prescripția înlătură răspunderea penală, aparținând dreptului substanțial, și nu dreptului procesual. Chiar dacă prin înlăturarea răspunderii penale se înlătură și acțiunea penală, acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect de ordin material.

Prin urmare, dat fiind caracterul de normă de drept material a dispozițiilor legale referitoare la prescripția răspunderii penale, și implicit la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în situația în care aceste dispoziții au fost modificate sau și-au încetat efectele juridice pe parcursul procesului penal, ca o excepție de la aplicarea principiului activității legii penale, prevăzut de art. 3 C. pen., se impune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituție, reflectat în art. 5 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte a constatat că de la momentul publicării Deciziei nr. 297/2018 și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, respectiv în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., care are denumirea marginală "Întreruperea cursului răspunderii penale", și-au încetat efectele juridice, astfel că în această perioadă cursul prescripției răspunderii penale nu a fost întrerupt, fiind aplicabile numai dispozițiile referitoare la prescripția răspunderii penale (art. 153 C. pen.) și la termenele de prescripție a răspunderii penale (art. 154 C. pen.). Din această perspectivă, este evident că dispozițiile mai favorabile sunt dispozițiile din C. pen. care nu mai cuprindeau norme referitoare la întreruperea prescripției răspunderii penale, respectiv dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. ale căror efecte juridice au încetat în urma declarării neconstituționalității soluției legislative pe care o prevedeau, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 297/2018.

Potrivit art. 5 alin. (1) C. pen., aplicarea legii penale mai favorabile se impune numai în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale. Prin urmare, acest principiu este aplicabil, în ceea ce privește întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, numai infracțiunilor care s-au săvârșit anterior datei de 30.05.2022, dată la care dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. au fost puse în acord cu deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, în cauzele care nu au fost soluționate definitiv până în prezent.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut de art. 5 alin. (1) C. pen., nu se aplică infracțiunilor săvârșite anterior datei de 30.05.2022, care au fost definitiv judecate până la pronunțarea Deciziei nr. 297/2018.

Pe cale de consecință, termenele de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită de inculpați se raportează numai la dispozițiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziții legale referitoare la întreruperea cursului prescripției, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripție, cu consecința socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripție, în cazul depășirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte a constatat că termenul de prescripție se calculează potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1)și (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care s-a dispus rejudecarea cauzei.

Totodată, în ceea ce privește reglementările care incriminează faptele comise de inculpați, care de asemenea, au fost modificate de la data săvârșirii faptei până în prezent, vor fi avute în vedere pentru încadrarea juridică a faptei dispozițiile de incriminare aflate în vigoare în perioada de referință la zi, corespunzătoare aplicării dispozițiilor din Noul C. pen. și din legile speciale în vigoare apreciate ca fiind lege penală mai favorabilă, făcându-se astfel aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Pe cale de consecință, cu privire la: 1) inculpatul C., pentru infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. este prevăzută o pedeapsă mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 ani; 2) inculpatul D., pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, pedepsită de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. este prevăzută o pedeapsă mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 ani, iar pentru infracțiunea de spălarea banilor pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, este prevăzută o pedeapsă mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; 3) inculpatul A., pentru infracțiunea de spălarea banilor pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 129/2019, este prevăzută o pedeapsă mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; 4) inculpatul B., pentru infracțiunea de spălarea banilor, pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 129/2019, este prevăzută o pedeapsă mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani.

Termenul de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 ani, iar potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani. Având în vedere că faptele de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, precum și infracțiunile de spălarea banilor au fost săvârșite în perioada ianuarie - septembrie, după caz octombrie 2009, termenul de prescripție a răspunderii penale se socotește împlinit cel mai târziu la sfârșitul anului 2019 raportat la situația juridică a tuturor inculpaților conform analizei de mai sus.

Se observă că termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, ca urmare a încetării efectelor juridice a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare al întreruperea prescripției răspunderii penale în urma pronunțării deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale.

Concret, Înalta Curte a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale în ceea ce privește acțiunea penală exercitată împotriva inculpaților C., B., A. și D. cel mai târziu la sfârșitul anului 2019, astfel că, o altă analiza ar fi redundantă.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. b) și c), alin. (2) C. pen. și la deciziile nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018 și nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaților: C., pentru infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută și pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen., D., pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. și pentru infracțiunea de spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, A., pentru infracțiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 129/2019 și B., pentru infracțiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Referitor la solicitarea formulată de inculpații B. și A. de încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., întrucât nu a existat autorizarea procurorului general pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, deoarece faptele au fost săvârșite pe teritoriul altui stat, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, având în vedere principiul ubicuității prevăzut de art. 8 alin. (4) din C. pen., potrivit căruia infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu s-a efectuat un act de executare, de instigare, de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii.

Or, în cauză faptele au fost săvârșite atât pe teritoriul României, cât și pe teritoriul altor state, iar conform principiului menționat în supra și a dispozițiilor art. 8 din C. pen. interpretate în ansamblul lor, ce sunt opozabile în cauză, infracțiunile deduse judecății sunt considerate ca fiind săvârșite pe teritoriul României, motiv pentru care nu este necesară autorizarea procurorului general pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Cu privire la instituția confiscării speciale care, deși nu a fost solicitată de procuror, expressis verbis odată cu acordarea cuvântului pe fond, Înalta Curte a apreciat că se impun raportat la speță câteva considerații teoretice:

Astfel, potrivit art. 51 din Legea nr. 129/2019 (1) În cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului se aplică dispozițiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit Deciziei nr. 64 din 12 septembrie 2022 pronunțată de Completul de 5 Judecători, instanța a fost învestită să se pronunțe cu privire la vinovăția sau nevinovăția, printre altele, a inculpaților D., B. și A. relativ la infracțiunea de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 129/2019, respectiv prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) și c) din Legea 129/2019, însă, acest aspect nu mai poate fi soluționat, întrucât inculpații nu au solicitat continuarea procesului penal și în mod evident, așa cum s-a precizat mai sus, în cauză, pentru aceste infracțiuni a intervenit prescripția răspunderii penale. Numai pentru infracțiunea de spălare a banilor, conform disp. art. 51 din Legea nr. 129/2019, în mod ipotetic, este posibilă măsura de siguranță a confiscării speciale, fundamentată desigur, raportat la împrejurarea că infracțiunea predicat, este cea de abuz în serviciu, pe dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., conform cărora, "bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia sunt supuse confiscării speciale". Cum în cauză este exercitată acțiunea civilă ce urmează a fi disjunsă, iar în ipoteza în care, chiar admis ulterior, un astfel de demers judiciar cu consecința obligării inculpaților la repararea prejudiciului, se observă că acest lucru face imposibilă aplicabilitatea instituției confiscării speciale.

Mai mult, Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunțat prin Decizia nr. 23/2017, în sensul în care infracțiunea predicat este cea de evaziune fiscală, nu se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, decizie care se aplică mutatis mutandis și în speța pendinte, unde este vorba de infracțiunea de abuz în serviciu, care presupune existența unui prejudiciu, în condiții similare infracțiunii de evaziune fiscală.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei:

Potrivit art. 26 din C. proc. pen., instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile, când soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale. Soluționarea acțiunii civile rămâne în competența instanței penale. (2) Disjungerea se dispune de către instanță din oficiu ori la cererea procurorului sau a părților.

Așadar, pentru mai buna desfășurare a judecății și având în vedere că soluționarea acțiunii civile în prezenta cauză (care deja se afla în al doilea ciclu procesual fond după aproximativ 6 ani de la trimiterea în judecată) determină, în mod evident, depășirea termenului rezonabil de rezolvare a acțiunii penale, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din C. proc. pen., a dispus disjungerea acțiunii civile exercitate de partea civilă Autoritatea Pentru Digitalizarea României.

Cu privire la măsurile asiguratorii, Înalta Curte a constatat că prin încheierea din 14 martie 2023, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen., au fost menținute.

Judecata în apel

Împotriva Sentinței penale nr. 397 din data de 20 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2017, privind pe intimații inculpații B., A., C., D.,în termen legal, a formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Cauza a fost înregistrată la 13 iulie 2023 pe rolul Completului de 5 Judecători Penal 2-2023, sub nr. x/2023, primind, urmare repartizării aleatorii, prim termen de judecată la 25 septembrie 2023.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 25 septembrie 2023.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a criticat sentința apelată sub aspectul netemeiniciei soluției de încetare a procesului penal dispusă față de inculpați.

În esență, prin motivele de apel s-a susținut că, raportat la natura infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților, instanța ar fi trebuit să aplice principiul supremației dreptului Uniunii Europene care impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

Totodată, s-a menționat că, înlăturarea termenului special de prescripție a răspunderii penale, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel național și pentru infracțiunile de corupție în general, nu numai atunci când obiectul este reprezentat de prezența unor fraude grave cu fonduri europene, făcând trimitere la decizia C-107/2023, în motivarea căreia se reiau considerentele din hotărârea pronunțată în Cauza euro Box Promotion.

În acest sens, făcând trimitere la jurisprudența CJUE (cauzele Tarico I și II și euro Box Promotion și alții, precum și la hotărârea din 24 iulie 2023), și la considerentele deciziilor CCR nr. 297/2018 și 358/2022, a apreciat că instanța de fond trebuia să facă aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene privind neaplicarea deciziilor Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție menționate anterior, hotărâri care au generat o impunitate sistemică pentru comiterea unor infracțiuni pe care România s-a angajat în fața Uniunii Europene să le combată eficient.

În concluzie, s-a arătat că, în cauză, nu s-a împlinit termenul special de prescripție a răspunderii penale, fiind îndeplinite numeroase acte de întrerupere a cursului termenului general de prescripție în conformitate cu legea în vigoare la data faptelor, precum și cu legea în vigoare până la apariția Deciziilor Curții Constituționale nr. 297, publicată în 26 aprilie 2018, și respectiv nr. 358, publicată în 09.06.2022, motiv pentru care a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, desființarea Sentinței penale nr. 397 din data de 20.06.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în Dosarul nr. x/2017, cu referire la inculpații C., D., A. și B., și trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală pentru a se pronunța pe fond cu privire la vinovăția/nevinovăția inculpaților, cu păstrarea tuturor actelor procesuale și procedurale efectuate până la momentul dezbaterilor.

Analiza criticilor formulate

Examinând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că apelul formulat de Ministerul Public este fondat, pentru următoarele argumente care țin de:

- omisiunea analizei elementelor de tipicitate a infracțiunilor deduse judecății; în absența stabilirii elementelor de tipicitate, calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale nu poate fi realizat și nu se poate ajunge la soluția pronunțată în cauză;

- omisiunea soluționării acțiunii civile în situația unei infracțiuni care include în elementele de tipicitate o urmare imediată ce constă în producerea unui prejudiciu. Atunci când urmarea imediată a conținutului infracțiunii constă în producerea unui prejudiciu, așa cum este cazul infracțiunii de abuz în serviciu, incriminată de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., disjungerea acțiunii civile echivalează cu absența constatării dincolo de orice îndoială rezonabilă a prejudiciului de care depinde existența infracțiunii înseși;

- omisiunea soluționării integrale a acțiunii penale în ceea ce privește măsurile de siguranță, față de care legea prevede în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului un caracter obligatoriu, în cazul infracțiunilor de spălare de bani.

Reglementând una dintre instituțiile fundamentale ale procesului penal român, C. proc. pen. stabilește, în art. 14, că acțiunea penală se poate exercita pe tot parcursul desfășurării acestuia, în condițiile legii [art. 14 alin. (3)], și că are ca obiect tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni [art. 14 alin. (1)], constituind instrumentul juridic prin intermediul căruia persoana învinuită de comiterea unei asemenea fapte este adusă în fața instanței de judecată pentru a răspunde în legătură cu încălcarea legii penale de care este acuzată. Dată fiind importanța instituției procesuale, din moment ce, prin mijlocirea sa, raportul juridic de conflict este translatat în fața organelor judiciare, acțiunea penală determină, practic, începerea, derularea și finalizarea procesului penal, stingerea acesteia putându-se realiza, în cursul judecății, așa cum stabilesc prevederile art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., doar prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.

În acest sens, art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că, în soluționarea acțiunii penale, instanța hotărăște prin sentință, potrivit art. 370 alin. (1) din C. proc. pen., asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, prin "învinuire" înțelegându-se totalitatea faptelor, a acuzațiilor formulate prin actul de sesizare, rechizitoriul procurorului, astfel cum a fost verificat sub aspectul regularității în procedura prevăzută de art. 342 și urm. din C. proc. pen. sau încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunțată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., împotriva persoanei deferite judecății și care au format obiectul acțiunii penale exercitate de procuror pe parcursul procedurii judiciare.

Rezultă, așadar, că judecata în primă instanță trebuie să dea o rezolvare integrală fondului cauzei, sens în care organul judiciar legal învestit are obligația să se pronunțe asupra acțiunii penale, dar și a celei civile, cu referire la toate faptele și persoanele indicate în actul de sesizare a instanței, orice omisiune sub acest aspect afectând realizarea scopului procesului penal, respectiv soluționarea în întregime a conflictului juridic de drept penal dedus judecății, cu consecința stingerii acestuia în privința ambelor laturi ale sale (penală și civilă).

De altfel, îndatorirea instanței de fond de a se pronunța asupra tuturor faptelor cu care a fost legal învestită prin actul de sesizare nu rezultă doar din economia dispozițiilor art. 17 alin. (2) și art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., dar și din textul art. 371 din același cod care circumstanțiază obiectul judecății la faptele și persoanele arătate în respectivul act de sesizare, precum și din cel al art. 403 din C. proc. pen. care, reglementând conținutul hotărârii judecătorești prin care instanța soluționează fondul cauzei, prevede că aceasta trebuie să cuprindă, printre altele, în caz de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, fiecare faptă reținută în sarcina inculpatului [art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.], iar, în situația în care au fost reținute doar o parte din faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, trebuie să menționeze pentru care anume fapte s-a pronunțat condamnarea ori, după caz, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei și pentru care anume fapte, încetarea procesului penal ori achitarea [art. 396 alin. (3) din C. proc. pen.].

De asemenea, art. 404 din C. proc. pen. care prevede conținutul dispozitivului hotărârii judecătorești, instituie, la lit. d), obligația instanței de a dispune și în ceea ce privește măsurile de siguranță.

Această obligație ce incumbă primei instanțe reprezintă o garanție a respectării exigențelor unui proces echitabil, căci, în conformitate cu art. 8 din C. proc. pen., organele judiciare au îndatorirea "de a desfășura (...) judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și drepturilor părților (...), astfel încât să fie constatate (...) în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii (...)", iar, potrivit art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".

Ca atare, pentru asigurarea respectării de către organul judiciar a garanțiilor procesuale conferite părților pe parcursul procedurii judiciare, inclusiv a dreptului la un proces echitabil, dar și al celui la dublul grad de jurisdicție în materie penală instituit de art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, instanța de apel poate dispune admiterea căii ordinare de atac, cu consecința desființării sentinței primei instanțe și a dispunerii rejudecării cauzei de către aceasta în ipoteza în care judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor privind acțiunea penală.

Astfel, în situația în care instanța învestită prin actul de sesizare nu a dat o rezolvare compl