ÎCCJ, Decizia nr. 71/2023

Ședința publică din data de 30 octombrie 2023

Asupra apelului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea inculpată A. împotriva deciziei nr. 230 din 20 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016.

A fost obligată contestatoarea inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea inculpată, în cuantum de 680 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 230 din 20 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016, a fost admisă contestația formulată de contestatorul inculpat B. împotriva încheierii penale din 14 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a penală, a fost desființată încheierea contestată și, în rejudecare, a fost ridicată măsura asiguratorie instituită prin ordonanța Direcției Naționale Anticorupție din data de 03.06.2016 asupra sumelor de 13.500 RON, 9.256 USD, 720 Euro și 20 Kuna, ridicate de la inculpatul B. cu ocazia percheziției domiciliare.

Totodată, a fost respinsă contestația formulată de inculpata A. împotriva aceleiași încheieri penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației formulate de inculpatul B. au rămas în sarcina statului.

A fost obligată contestatoarea inculpată A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea A., în cuantum de 340 de RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că, prin ordonanța din data de 04.05.2016, emisă în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., a fost instituită măsura sechestrului asigurator asupra sumei de 3.000 de RON, care a fost consemnată într-un cont deschis la S.C. C. S.A. – Agenția Știrbei Vodă pe numele inculpatei A. și la dispoziția organului de urmărire penală.

În motivarea ordonanței, s-a arătat că suma de 3.000 de RON a fost ridicată de la inculpata A. cu ocazia flagrantului organizat la data de 07.03.2016, în baza art. 292 alin. (4) din C. pen. și art. 20 din Legea nr. 78/2000, reținându-se că, pentru a se evita ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestei sume aparținând inculpatei și care ar urma să facă obiectul confiscării speciale, se impune luarea măsurii asiguratorii.

S-a mai arătat că, prin ordonanța din data de 03.06.2016, emisă în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., a fost instituită măsura sechestrului asigurator asupra sumelor totale de 13.500 RON, 9.256 USD, 720 euro și 20 Kuna, ridicate de la inculpatul B. cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la biroul său.

În motivarea ordonanței s-a făcut referire la dispozițiile art. 62 alin. (1) din C. pen. privind posibilitatea aplicării pedepsei amenzii pe lângă pedeapsa închisorii și s-a arătat că, potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul poate lua măsuri asiguratorii pentru a servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Prin sentința penală nr. 176 din 23.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București – secția I penală a dispus menținerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța D.N.A. din data de 14.05.2016 asupra sumei de 3.000 de RON ridicată de la inculpata A. cu ocazia flagrantului și, în baza art. 292 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus confiscarea specială a acestei sume.

De asemenea, a dispus revocarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța D.N.A. din data de 03.06.2016 asupra sumelor totale de 13.500 RON, 9.256 USD, 720 euro și 20 Kuna, ridicate de la inculpatul B. cu ocazia percheziției domiciliare efectuate în biroul său și restituirea acestora inculpatului.

În ceea ce privește contestația inculpatului B., Înalta Curte a reținut, în esență, că măsurile asigurătorii au fost ridicate de instanța de fond, prin sențință, ca urmare a pronunțării unei soluții de achitare.

Ca urmare, instanța de control judiciar a apreciat că, la acest moment procesual, soluția de achitare dispusă prin hotărârea instanței de fond, precum și lipsa unor elemente de noutate care să impună reevaluarea, justifică ridicarea măsurii asiguratorii instituite prin ordonanța Direcției Naționale Anticorupție din data de 03.06.2016, asupra sumelor de 13.500 RON, 9.256 USD, 720 Euro și 20 Kuna, indisponibilizate în urma percheziției domiciliare.

Referitor la contestația formulată de inculpata A., Înalta Curte a reținut că măsurile asigurătorii au fost menținute prin sentință, ca urmare a pronunțării unei soluții de condamnare și confiscare specială.

Astfel, s-a arătat că, față de inculpata A., prin sentință, s-a dispus condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, menținerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța D.N.A. din data de 14.05.2016, asupra sumei de 3.000 de RON, ridicată de la inculpată cu ocazia flagrantului și confiscarea specială a acesteia.

În susținerea contestației, inculpata a învederat că această sumă nu îi aparține și că nu are deschis cont bancar la C..

Prealabil, Înalta Curte a reținut că depunerea, alături de concluziile scrise, a unor înscrisuri ce au fost respinse de instanța de judecată ca lipsite de utilitate pentru cauză, nu produce niciun efect concret asupra situației juridice a contestatoarei și nu modifică utilitatea probelor.

Totodată, Înalta Curte a constatat că, prin ordonanța din 14.05.2016, Direcția Națională Anticorupție a dispus măsura asiguratorie asupra sumei de 3.000 de RON ridicată de la inculpată cu ocazia constatării infracțiunii flagrante, sumă ce a fost consemnată, într-un cont deschis la S.C. C. S.A. – Agenția Știrbei Vodă, pe numele acesteia și la dispoziția organului judiciar.

S-a arătat că, prin criticile formulate împotriva acestei măsuri, inculpata încearcă să supună cenzurii instanței însuși fondul acțiunii penale pornite împotriva sa.

Mai mult, susținerile inculpatei, conform cărora suma de 3000 de RON nu îi aparține, ar conduce la lipsa de interes a solicitării de ridicare a măsurii asigurătorii și, implicit, a căii de atac, această strategie a apărării fiind lipsită de eficiență în condițiile urmăririi scopului intrării în posesia sumei indisponibilizate.

Analizând măsura asiguratorie dispusă de procuror și menținută prin sentință, Înalta Curte a constatat că natura infracțiunii pentru care inculpata a fost trimisă în judecată și condamnată de către prima instanță, precum și motivul pentru care a fost menținută măsura asiguratorie, respectiv în vederea confiscării speciale, justifică menținerea acesteia și conduc la dovedirea condițiilor necesității și proporționalității.

În egală măsură, Înalta Curte a reținut că nu a fost depășit un termen rezonabil de desfășurare a procedurilor judiciare, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei, determinată de numărul de persoane implicate, durata activității infracționale și conținutul materialului probator administrat, care, de altfel, se impune a fi readministrat în apel. Evaluându-se toate aceste elemente ce constituie, în esență, criterii utile demersului, s-a apreciat că, până la acest moment procesual, nu a fost încălcat art. 1 la Protocol nr. 1 din CEDO.

S-a mai arătat că, de la data instituirii măsurilor asigurătorii asupra sumei de bani aparținând inculpatei, au trecut peste 7 ani, însă, în acest interval, a fost pronunțată o soluție de condamnare (nedefinitivă) care modifică și consolidează temeiul măsurii asigurătorii și susține finalitatea sa în raport cu confiscarea aceleiași sume.

Ca urmare, s-a apreciat că subzistă temeiurile care au determinat luarea și menținerea măsurii asigurătorii, aceasta fiind, în continuare, necesară pentru atingerea scopului prevăzut de art. 249 din C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte a avut în vedere, pe de o parte, natura acuzațiilor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, respectiv infracțiunea de cumpărare de influență, iar pe de altă parte, faptul că, prin sentința penală pronunțată de prima instanță, s-a dispus condamnarea acesteia pentru săvârșirea respectivei infracțiuni și a fost dispusă confiscarea specială a sumei de bani ce a făcut obiectul măsurii asiguratorii, soluție care, deși nu este definitivă, nu poate fi ignorată în analiza efectuată prin prisma dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen., în condițiile în care a fost pronunțată în urma administrării unui probatoriu complex și a stat la baza menținerii de către prima instanță a măsurii asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale.

Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte a constatat că, raportat la ceea ce s-a dispus prin hotărârea apelată, la complexitatea cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu în fond, dar și la stadiul procedurii judiciare în calea ordinară de atac a apelului, administrarea probatoriului, fără a exista vreo culpă a organului judiciar (nefiind, astfel, depășită o durată rezonabilă), se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, în privința măsurii asigurătorii menținute prin sentința penală apelată, se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în asigurarea confiscării speciale și interesul personal al inculpatei de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare inculpata A., invocând motivele prevăzute de dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. a), d) și h) din C. proc. pen., argumentele fiind expuse, pe larg, în cuprinsul memoriilor formulate în scris și atașate la dosarul cauzei.

Analizând actele dosarului și examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare în raport cu dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că cererea formulată de inculpata A. este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 426 alin. (1) din C. proc. pen., sunt supuse reformării, prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, hotărârile judecătorești definitive, în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

S-a observat, așadar, că, în conformitate cu dispozițiile art. 426 alin. (1) din C. proc. pen., prin noțiunea de "hotărâre penală definitivă" din cuprinsul acestui text de lege se înțelege o hotărâre prin care a fost dezlegat raportul juridic de drept substanțial, prin pronunțarea unei soluții de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal, interpretare ce rezultă din modalitatea în care au fost reglementate de legiuitor cazurile de contestație în anulare, folosindu-se termeni precum "judecata în apel", "inculpatul", "faptă", "dezbaterea pe fond a procesului".

Deopotrivă, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., în vederea stabilirii admisibilității în principiu, instanța examinează dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și dacă, în sprijinul contestației, se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, iar când constată neîndeplinirea acestor condiții, dispune respingerea căii extraordinare de atac, ca inadmisibilă.

Verificându-se actele dosarului, s-a constatat că hotărârea a cărei anulare se solicită, respectiv decizia penală nr. 230 din 20 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016, a fost pronunțată în soluționarea unei contestații formulată împotriva unei încheieri prin care s-a constatat, în temeiul art. 250

2

raportat la art. 249 din C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii menționate în dispozitivul sentinței penale nr. 176/23.02.2022, pronunțată de Tribunalul București – secția I penală, în dosarul nr. x/2016, fiind, totodată, menținute măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

Așadar, hotărârea atacată (prin care s-a respins contestația formulată împotriva unei încheieri pronunțată în procedura prevăzută de dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen.), deși este definitivă, nu a fost pronunțată în calea de atac a apelului și nici nu a rezolvat aspecte legate de fondul cauzei, neîncadrându-se în dispozițiile art. 426 alin. (1) din C. proc. pen.

Ca atare, s-a reținut că, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a contestației în anulare și împotriva hotărârilor judecătorești prin care nu a fost dezlegat un raport juridic de drept substanțial, o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât, în situația contrară, s-ar încălca principiul instituit prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile (…) pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Astfel fiind, Înalta Curte a constatat că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerințele impuse de art. 426 și art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., motiv pentru care a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea inculpată A. împotriva deciziei nr. 230 din 20 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023, a declarat apel contestatoarea A., care a fost înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători al instanței supreme sub nr. x/2023.

La termenul din data de 30 octombrie 2023, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători, din oficiu, a pus în discuția părților excepția inadmisibilității apelului, calea de atac fiind exercitată împotriva unei hotărâri definitive.

Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul desemnat din oficiu apelantei contestatoare și susținerile acesteia din urmă au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că apelul declarat în cauză este inadmisibil, pentru considerentele care urmează.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Cât privește contestația în anulare, aceasta reprezintă o cale extraordinară de atac ce se adresează instanței care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se solicită, fiind firesc ca, împotriva hotărârii pronunțate în contestație în anulare, contestatorul să beneficieze de calea de atac pe care ar fi avut-o hotărârea contestată.

În acest sens este și Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.

În speță, contestatoarea A. a declarat apel împotriva deciziei penale nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de aceasta cu privire la decizia nr. 230 din 20 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016, prin această din urmă hotărâre fiind soluționate, în mod definitiv, contestațiile formulate de inculpații B. și A. împotriva încheierii penale din data de 14 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a penală, prin care s-a constatat (în calea de atac a apelului), în temeiul dispozițiilor art. 250

2

raportat la art. 249 din C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii menționate în dispozitivul sentinței penale nr. 176 din 23 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București – secția I penală în dosarul nr. x/2016, fiind, totodată, menținute măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

Decizia penală nr. 230 din 20 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016 – prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva unei încheieri pronunțate în procedura prevăzută de dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. – și împotriva căreia a fost formulată contestația în anulare soluționată prin decizia atacată în prezenta cauză, are caracter definitiv, fiind o hotărâre prin care nu s-au rezolvat aspecte legate de fondul cauzei și care nu se circumscrie dispozițiilor art. 426 alin. (1) din C. proc. pen.

De asemenea, în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. – astfel cum a susținut apelanta contestatoare – textul de lege făcând referire la procedura de judecare a contestației în anulare, după etapa examinării admisibilității în principiu. Prevederile legale enunțate reglementează căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunțate asupra contestației în anulare, stabilind că sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

Or, în speță, prin decizia apelată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A., hotărâre care este definitivă, în condițiile în care hotărârea a cărei anulare s-a solicitat este o decizie pronunțată în calea de atac a contestației, care nu este supusă niciunei căi de atac, context în care nici împotriva soluției pronunțate în contestație în anulare contestatoarea nu poate beneficia de vreo cale de atac.

Astfel, dacă s-ar recunoaște promovarea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalității căilor de atac, consfințit prin art. 129 din Constituție, ceea ce este inadmisibil.

În acest context, orice altă critică invocată de apelanta contestatoare nu poate fi supusă analizei instanței, față de constatarea caracterului inadmisibil al căii de atac declarate în cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza finală din C. proc. pen., Înalta Curte – Completul de 5 Judecători va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelanta contestatoare va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta contestatoare, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta contestatoare, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2023.