ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2885/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în tot a deciziei Baroului București nr. 3118/13.04.2021 și obligarea pârâților la reînscrierea pe tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei începând cu data de 07.06.2017, să se constate refuzul nejustificat al U.N.B.R. de a soluționa contestația împotriva deciziei nr. 3118/13.04.2021 și să fie suspendat actul administrativ atacat până la soluționarea cererii în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004 și, totodată, pârâții să fie obligați la înscrierea pe tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei până la soluționarea cauzei.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. Sentinței nr. 270 din 18 februarie 2022, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România ca neîntemeiată, a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată, a obligat reclamantul să plătească pârâtului Baroul București cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON reprezentând onorariu avocat și a respins cererea U.N.B.R. privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, iar pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România recurs incident. 3.1. Recurentul-reclamant A., în recursul principal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că prin criticile sale sunt vizate două paliere: 1. de nelegalitate cu trimitere la aplicarea greșită a legii (încălcarea principiilor ce guvernează legea de exercitare a profesiei de avocat, Legea nr. 51/1995, cât și a statutului profesiei de avocat cu referire la art. 26 indice 2); 2. de netemeinicie, analiză pur subiectivă, lipsită de cantitate și calitate a argumentelor pe care se sprijină (probele pe care se sprijină), cu încălcarea dreptului constituțional la muncă, la exercitarea profesiei de avocat, demnității umane. În opinia recurentului-reclamant, respingerea cererii de anulare a deciziei Baroului București a fost eminamente una nelegală, lipsită de orice urmă de legalitate, producătoare de aparențe de drept și fundamentată pe principii străine de normele juridice ce guvernează profesia de avocat cu trimitere la faptul că instanța nu s-a pronunțat pe dispozițiile legale regăsite în cererea de chemare în judecată, limitându-se pur și simplu a analiza demnitatea celor care exercită calitatea de avocat și fără a avea în vedere ce infracțiuni sunt stabilite de legiuitor pentru a face obiectul unei asemenea analize, ori decizia 255 și 220 ale CCR sunt evidente în considerente, Baroul neavând o bază legală de a analiza obiectiv care sunt infracțiunile care încalcă demnitatea profesională. Recurentul-reclamant susține că instanța a interpretat greșit normele de drept în baza cărora a fost emisă Decizia Baroului București, considerentele instanței fiind străine de natura pricinii, deoarece nu există expresis verbis o dispoziție legală care să îi interzică exercitarea în continuare a profesiei după încetarea oricăror decăderi sau interdicții, nu există o soluție de excludere din profesie, ci doar o încetare temporară de 1 an conform deciziei penale. Pe cale de consecință au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 51/1995 cu privire la reprimirea în profesie, dispozițiile art. 26 ind.l din statutul profesiei de avocat precum și dispozițiile art. 14,15 și 26 au fost încălcate și aplicate greșit și prin abuz de drept, practic Baroul București a respins în mod nelegal reînscrierea pe tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat, în acest sens urmând a se constata că nu există nici un caz de excludere din profesie sau alt impediment, interdicție sau decădere, iar urmare a apariției deciziei nr. 230/2022 a CCR, Baroul nu avea un cadru legal care să îi permită să mai analizeze pe fond cererea sub aspectul dispozițiilor art. 14 din lege. De asemenea, recurentul arată că au fost încălcate dispozițiileart. 14 lit. a) din Legea 51/1995 și art. 26 2 din statutul profesiei de avocat, Baroul București și instanța de judecată au aplicat greșit legea în condițiile în care textul în totalitatea sa a fost constatat ca neconstituțional. Recurentul mai apreciază că au fost încălcate prevederile art. 7 din CEDO precum și art. 6 par. 2 din CEDO, prezumția de nevinovăție, motivele ce au stat la baza încetării fiind întemeiate strict pe existența condamnării și a unei presupuse excluderi din profesie, în fapt constatându-se o stare de nedemnitate perpetuă derivată din condamnarea dispusă de către ÎCCJ prin decizia penală 342/A/7.10.2015, Practic instanța trebuia să analizeze dispozițiile statutare dar și termenul de încetare a profesiei prin prisma deciziei penale de condamnare, în fapt termenul fiind de 1 an după executarea pedepsei principale și complementare . Nici Legea nr. 51/1995 nu prevede ce se întâmplă în cazurile în care au încetat interdicțiile prevăzute în sentințele sau deciziile de condamnare, în lipsa oricăror mențiuni în lege, legea aplicabilă este hotărârea judecătorească. Tocmai de aceea orice sancțiune cuprinsă într-o decizie penală trebuie avută în vedere în mod temporal și nu atemporal ca o sancțiune perpetuă. În ceea ce privește cererea de suspendare a deciziei Consiliului Baroului București nr. 3118/2021, instanța a analizat cererea odată cu fondul, pronunțând o hotărâre de respingere fără să mai intre pe fondul capătului de cerere, și aceasta pentru că nu au fost analizate separat, respingând cererea pe fond a respins și capătul de cerere cu privire la suspendare deși este evident că decizia Baroului București este vătămătoare, abuzivă, creează aparențe de drept prin invocarea unor texte de lege neaplicabile . Instanța de fond a analizat cererea prin prisma unor argumente străine de pricina dedusă judecății, constatând practic o nedemnitate perpetuă, considerând că decizia Baroului București este legală și temeinică dar fără a determina decât în mod obiectiv asupra legalității deciziei. Instanța trebuia să constate că interdicția de a profesa este una temporară, însă instanța a considerat că decizia este legală și temeinică fără să analizeze practic temeiurile în baza căreia a fost respinsă cererea,respectiv art. 1ege 14 lit. a) și 26 lit. d). Ori, în cauză cererea deși privea reprimirea în profesie, Baroul București a considerat că trebuie susținut un examen de definitivat. Recurentul mai arată că din decizia de încetare a calității de avocat nu rezultă că a fost exclus din profesie, ori la momentul 3.11.2015 Consiliul nu putea analiza o eventuală excludere deoarece statutul nu îi dădea în competență o astfel de sancțiune Consiliului Baroului. Practic prin reabilitare de drept consecințele condamnării au fost șterse, sancțiunea neputând fi ad perpetuum iar soluția legală și temeinică era cea de reprimire în profesie conform statutului profesiei de avocat care era în vigoare la 3.11.2015. De altfel, dreptul la muncă și constatarea calității de avocat trebuie văzută și prin prisma deciziei prin care a devenit avocat definitiv, doar excluderea din profesie fiind de natură să anuleze însăși exercițiul profesiei. Noul statut al profesiei de avocat prevede cele două instituții în cadrul art. 26, încetarea, respectiv excluderea, fiind pentru prima oară când Consiliului Baroului i se dă competența excluderii, ceea ce nu se putea aplica la momentul 2015, soluția din statutul în vigoare azi este criticabilă adăugând la lege. 3.2. Recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România, în motivare arată că soluția primei instanțe cu privire la cererea de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată a fost dată cu încălcarea greșită a dispozițiilor art. 452, art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1349 și urm. C. civ. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, s-a solicitat, printre altele, obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, constând în onorariul de avocat. Solicitarea privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată a fost reiterată oral și la termenul de dezbateri din data de 08.02.2022 (pag. 4 penultimul par. din încheierea de ședință din data de 08.02.2022). Recurenta precizează că prima condiție este îndeplinită, deoarece, urmare respingerii cererii de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant, a câștigat litigiul. La termenul de judecată din data de 08.02.2022, a depus Factura Seria x nr. x/13.10.2021 (aflată la dosarului cauzei) și Extrasul de cont/15.10.2021 care dovedește achitarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat în cuantum de 952 RON (aflat la dosarului cauzei). Pe Factura Seria x nr. x/13.01.2021, Președintele completului de judecată a făcut mențiunea olografă "Pr. 08.02.2022" (s.n. - Primit la 08.02.2022), semnând în dreptul acestei mențiuni. Deși au fost îndeplinite toate condițiile legale pentru ca recurentul-reclamant să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată solicitate, prima instanță a respins, în mod greșit, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, pentru motivul că nu ar fi fost depuse dovezile privind cheltuielile efectuate, încălcând astfel dispozițiile art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și dispozițiile art. 1349 și urm. din C. civ.

Apărările formulate în cauză Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul principal este nefondat, iar cel incident este întemeiat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește recursul principal Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia penală nr. 342/A/07.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2013 a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 383/19.12.2014 a Curții de Apel București, secția I Penală, a fost desființată în parte sentința penală apelată și, în rejudecare, a fost achitat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005; în baza art. 244 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, în baza art-67 alin. (1), (2) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) C. pen. pe o durată de 1 (un) an, pedeapsă care se execută, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei principale. Prin Decizia nr. 1919/03.11.2015 Consiliul Baroului București a constatat nedemnitatea profesională și a hotărât încetarea calității de avocat a reclamantului A. începând cu data de 03.11.2015, precum și, începând cu aceeași dată, radierea reclamantului din Tabloul avocaților Baroului București. Decizia a fost motivată de faptul că prin decizia penală nr. 342/A/07.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală reclamantul a fost condamnat definitiv la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat, în baza art. 27 lit. d), art. 14 lit. a) și art. 56 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și art. 73 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat. De asemenea, a fost respinsă și cererea de suspendare formulată de reclamant, ca rămasă fără obiect. Reclamantul A. a contestat în instanță această decizie, acțiunea sa fiind respinsă prin sentința nr. 4828/08.12.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București, definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 6497/2.12.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin cererea înregistrată sub nr. x/12.04.2021 reclamantul a solicitat reînscrierea în Tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei. Prin hotărârea nr. 3118/13.04.2021 Consiliul Baroului București a respins cererea reclamantului de reînscriere în Tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei, motivat de faptul că prin decizia nr. 1919/03.11.2015 s-a constatat încetarea calității de avocat față de condamnarea definitivă pentru o faptă prevăzută de legea penală care l-a făcut nedemn de a fi avocat, conform legii, fiind aplicat art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, reținându-se că potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 primirea în profesia de avocat se realizează numai în baza unui examen organizat de UNBR, neexistând o dispoziție care să permită redobândirea calității de avocat persoanelor care au avut această calitate și au pierdut-o din orice motiv fără susținerea unui examen. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat contestație la Uniunea Națională a Barourilor din România, soluționarea acesteia, fixată inițial pentru ședința din data de 11.09.2021, fiind amânată la un termen neprecizat. Reclamantul s-a adresat Curții de Apel București cu acțiunea ce face obiectul acestui dosar, susținând refuzul nejustificat al UNBR de a soluționa contestația împotriva hotărârii nr. 3118/13.04.2021 a Consiliului Baroului București, solicitând anularea hotărârii nr. 3118/13.04.2021 și obligarea pârâților să-l reînscrie pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei începând cu data de 07.06.2017, precum și suspendarea, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, a actului administrativ atacat până la soluționarea acțiunii și obligarea pârâtelor la reînscrierea sa în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei până la soluționarea cauzei. Instanța de fond a respins acțiunea, soluție pe care o împărtășește și instanța de control judiciar. Astfel, toate considerentele referitoare la legalitatea Deciziei nr. 1919/2015, la pretinsa încălcare de către Consiliul Baroului București, a prezumției de nevinovăție, a principiului ne bis în idem și a principiului nediscriminării, nu au fost reținute, în condițiile în care dosarul ce a avut ca obiect anularea acestei decizii (dosarul nr. x/2017) a fost soluționat în mod definitiv, de către instanțele de judecată. În acea cauză a fost pronunțată o hotărâre definitivă, care a statuat asupra faptului că aceste principii nu au fost încălcate de Consiliul Baroului București prin emiterea Deciziei nr. 1919/2015, astfel că nu mai pot fi făcute aprecieri cu privire la legalitatea și/sau temeinicia acestei decizii. Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și susținerile recurentului referitoare la faptul că nu și-ar fi pierdut calitatea de avocat (ca urmare a constatării încetării acesteia și dispunerii radierii din Tabloul avocaților prin Decizia CBB nr. 1919/2015) decât în mod temporar, pentru perioada prevăzută în hotărârea sa de condamnare, aspect care l-ar îndreptăți pe acesta să fie reînscris, în mod automat, în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei, ca urmare a intervenirii reabilitării. Instanța de control judiciar reține că efectele unei condamnări penale sunt, într-adevăr, limitate în timp și înlăturate ca urmare a intervenirii reabilitării însă, odată încetate cauzele ce au dus la încetarea calității de avocat, persoana în cauză nu poate redobândi această calitate, decât în condițiile prevăzute de lege pentru înscrierea în avocatură, respectiv susținerea examenului de primire în profesie, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță. Aplicarea art. 14 lit. a) și 27 lit. d) din Legea 51/1995 se realizează independent de aplicarea sau nu, de către instanța penală, a sancțiunii interdicției de a exercita profesia, acesta din urma constituind un alt caz de nedemnitate, reglementat de art. 14 lit. c) din Legea nr. 51/1995 care dispune că "este nedemn de a fi avocat cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară". Această dispoziție legală nu a fost însă aplicabilă în situația recurentului, în ceea ce îl privește pe acesta fiind îndeplinite condițiile prevăzute la art. 14 lit. a) (existenta unei hotărâri de condamnare definitive, săvârșirea unei infracțiuni intenționate, aplicarea pedepsei cu închisoarea și atingerea adusă prestigiului profesiei de avocat prin natura faptei săvârșite) cu consecința încetării calității de avocat și nu a suspendării acesteia. Nu se poate susține că, odată pierdută calitatea de avocat ca urmare a constatării unui caz de nedemnitate, cu consecința încetării calității de avocat, aceasta poate fi redobândită printr-o simplă cerere de reînscriere în Tabloul Avocaților, astfel cum pretinde recurentul, cu eludarea dispozițiilor legale, respectiv a dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. În sensul celor menționate anterior sunt și considerentele reținute prin Decizia Curții Constituționale nr. 592/2019, citată de către recurent, în cadrul căreia se fac referiri la "accederea la profesia de avocat" a unei persoane condamnate penal, pentru care a intervenit reabilitarea, Curtea referindu-se astfel la primirea în profesie care, poate avea loc numai "in condițiile legii" (conform art. 17 din lege), și nu la redobândirea automată a calității de avocat. Prima instanță a reținut în mod corect faptul că decizia recurentului de primire în profesie a devenit caducă începând cu data de 3.11.2015, dată la care, prin Decizia 1919/2015 s-a constatat încetată calitatea sa de avocat și s-a dispus radierea din Tabloul avocaților. Decizia CCR nr. 230/2022, invocată de către recurent nu are aplicabilitate în prezenta cauză în condițiile în care, prin această decizie, CCR a constatat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, dispoziții ce au stat la baza emiterii Deciziei Consiliului Baroului București nr. 1919/3.11.2015, prin care a fost constatată nedemnitatea recurentului, cu consecința încetării calității sale de avocat, și nu a Hotărârii Consiliului Baroului București nr. 3118/13.04.2021, a cărei anulare s-a solicitat. Or, cauza ce a avut ca obiect anularea Deciziei Consiliului Baroului București nr. 1919/3.11.2015 a fost soluționată, în mod definitiv, de către instanțele judecătorești și nu mai reprezintă o cauză pendinte pentru ca decizia CCR să își producă efectele și raportat la aceasta. Contrar afirmațiilor recurentului-reclamant, prin Decizia CCR nr. 592.08.10.2019 nu s-a reținut că dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituționale, ci, din contră, excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. Efectele Deciziei nr. 1919/03.11.2015 au determinat caducitatea deciziilor prin care recurentul-reclamant a fost primit în profesie și prin care a fost admis în calitatea de avocat definitiv, motiv pentru care nu pot fi primite susținerile acestuia conform cărora nu ar fi pierdut calitatea de avocat, deoarece aceste ultime decizii nu au fost anulate niciodată. Nici dispozițiile art. 6 par. 1 și 2 din CEDO nu au fost încălcate. Recurentul-reclamant pretinde că Decizia nr. 3118/13.04.2021 ar fi nelegală, întrucât nu i s-a acordat nicio garanție pentru a putea să-și susțină, în cadrul unei proceduri echitabile, cererea de reînscriere pe tabloul avocaților, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 par. 1 din CEDO. Așa cum a reținut, în mod corect, și prima instanță, soluționarea cererii se putea realiza și fără prezența recurentului-reclamant, în baza cererii scrise și a dovezilor depuse de acesta, dispozițiile art. 263 din Statutul profesiei de avocat instituind posibilitatea consiliului baroului de a convoca un avocat în vederea aducerii sale, iar nu o obligație în acest sens. Recurentului-reclamant i s-au acordat suficiente garanții pentru a-și putea exercita dreptul la apărare, atât cu ocazia audierii sale de către consilierul raportor, cât și prin posibilitatea contestării deciziei în fața Consiliului UNBR și depunerii unui punct de vedere, posibilități pe care recurentul-reclamant le-a utilizat. Recurentul-reclamant a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. Această stare de fapt (pierderea calității de avocat) se menține și în prezent, iar recurentul-reclamant nu poate eluda dispozițiile legale imperative care reglementează necesitatea susținerii unui examen de accedere în profesie, prin invocarea prezumției de nevinovăție și prezentarea cazierului judiciar din care se rezulte că acesta a fost reabilitat. Înalta Curte apreciază că nu a fost încălcat nici principiul nediscriminării, deoarece nu a fost aplicat un "tratament diferențiat", prin raportare la situațiile altor colegi avocați, în condițiile în care aceste situații nu sunt similare cu cea a recurentului-reclamant. Prima instanță a subliniat în mod corect și faptul că reabilitarea nu are drept consecință redobândirea calității de avocat, ci doar creează recurentului-reclamant vocația de a se înscrie la examenul de primire în această profesie. De asemenea, Înalta Curte apreciază că cererea de suspendare a executării Deciziei Baroului București nr. 3118/13.04.2021 a fost respinsă în mod corect Prima instanță a constatat, temeinic și legal, că nu a fost îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat pentru a admite cererea de suspendare, deoarece Decizia Baroului București nr. 3118/13.04.2021 respectă dispozițiile legale incidente și nici condiția pagubei iminente, deoarece, contrar susținerilor recurentului-reclamant, decizia atacată nu îl lipsește de exercițiul profesiei și nu îi creează vreo vătămare. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. În ceea ce privește recursul incident Înalta Curte constată că instanța de fond a respins cererea U.N.B.R. privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată. Procedând astfel, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Din actele și lucrările dosarului rezultă, fără putință de tăgadă că, la termenul de judecată din data de 08.02.2022, a fost depusă Factura Seria x nr. x/13.10.2021 (aflată la dosarului cauzei) și Extrasul de cont/15.10.2021 ce dovedește achitarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat în cuantum de 952 RON (aflat la dosarului cauzei). Pe Factura Seria x nr. x/13.01.2021, Președintele completului de judecată a făcut mențiunea olografă "Pr. 08.02.2022" (s.n. - Primit la 08.02.2022), semnând în dreptul acestei mențiuni. Deși au fost îndeplinite toate condițiile legale pentru ca recurentul-reclamant să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată solicitate, prima instanță a respins, în mod greșit, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, pentru motivul că nu s-ar fi depus la dosar dovezile privind cheltuielile efectuate. Astfel fiind, Înalta Curte va admite recursul și va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul incident, va casa, în parte, sentința atacată în sensul că va admite cererea formulată de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România privind acordarea cheltuielilor de judecată și, pe cale de consecință, va obliga reclamantul la plata sumei de 952 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtă, va respinge recursul principal ca nefondat, va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate și va obliga recurentul-reclamant la plata sumei de 400 RON către intimatul-pârât Baroul București, precum și la plata sumei de 952 RON către intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.