ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1881/2024

Ședința publică din data de 3 aprilie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, solicitând anularea parțială a Statutului profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011, în sensul desființării art. 58, alin. (2) și a Subsecțiunii a 3-a (art. 26 - art. 26

7

) din acest act administrativ cu caracter normativ.

Prin sentința nr. 390 din 1 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, ca neîntemeiată, obligând reclamantul să plătească pârâtei suma de 3000 de RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva sentinței nr. 390 din 1 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea unor norme fundamentale de procedură, atrăgând nulitatea absolută.

În acest sens, arată că instanța de fond nu a respectat obligația de a asigura aplicarea corectă a legii și de a preveni greșelile în aflarea adevărului, ignorând dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, deși a invocat în mod expres aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale nr. 225/2017, 592/2019 și 230/2022, instanța nu a analizat aceste susțineri și a reținut, contrar dezlegărilor obligatorii, că procedura constatării nedemnității nu este una disciplinară. Potrivit jurisprudenței CCR, excluderea din profesie pentru nedemnitate reprezintă o sancțiune disciplinară, iar procedura aplicabilă trebuie să respecte cerințele de previzibilitate și stabilitate specifice răspunderii disciplinare, în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Constituție.

În acest context, instanța era obligată să aplice deciziile CCR, conform art. 147 alin. (4) și (7) din Constituție și art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În cadrul acestui motiv de casare, recurentul-reclamant formulează și critici privind nemotivarea hotărârii, arătând că instanța nu a indicat motivele pentru care a înlăturat cererile și argumentele reclamantului, contrar prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Nu s-a pronunțat asupra niciunuia dintre aspectele esențiale din cererea de chemare în judecată, precum: de ce faptele ce atrag nedemnitatea nu intră sub incidența art. 85 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind răspunderea disciplinară; de ce Statutul profesiei de avocat poate adăuga atribuții în sarcina Consiliului Baroului în lipsa unei norme legale; și de ce, dacă procedura nu este disciplinară, Statutul poate completa legea, în condițiile în care aceasta nu prevede o procedură distinctă pentru constatarea nedemnității. Recurentul-reclamant invocă și jurisprudența CEDO, precum și Ghidul privind art. 6 CEDO, susținând că lipsa unei motivări efective echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, pronunțând o soluție nelegală din două perspective: ignorarea forței juridice obligatorii a deciziilor Curții Constituționale și interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 51/1995. Astfel, se arată că procedura constatării nedemnității este calificată de CCR ca fiind disciplinară, iar nerecunoașterea acestui caracter de către instanță contravine dispozițiilor constituționale și legale. În plus, recurentul-reclamant susține că, în lipsa unei norme derogatorii exprese, toate faptele care atrag nedemnitatea trebuie tratate în cadrul procedurii disciplinare, conform art. 85 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și art. 63 din Legea nr. 24/2000.

În ceea ce privește Statutul profesiei de avocat, recurentul analizează două ipoteze: dacă procedura constatării nedemnității este disciplinară, atunci Statutul modifică legea atribuind competențe Consiliului Baroului care aparțin Comisiei de disciplină; dacă procedura nu este disciplinară, atunci Statutul instituie o procedură neprevăzută de lege, ceea ce echivalează cu o completare nelegală a acesteia. În ambele cazuri, se încalcă dispozițiile art. 4 alin. (3) și art. 63 din Legea nr. 24/2000.

În concluzie, recurentul-reclamant susține că hotărârea instanței de fond este afectată de nulitate absolută, fiind pronunțată cu încălcarea normelor de procedură, nemotivată și bazată pe o aplicare greșită a legii. Singura modalitate de înlăturare a vătămării ar fi casarea hotărârii și rejudecarea cauzei cu respectarea dispozițiilor legale și constituționale incidente.

Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanța de fond a motivat corect soluția, explicând de ce deciziile Curții Constituționale nu sunt aplicabile în cauză.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 51/1995 prevăd patru ipoteze de încetare a calității de avocat, inclusiv excluderea ca sancțiune disciplinară. În toate aceste cazuri, Consiliul Baroului ia act de încetare fără a desfășura o cercetare disciplinară. Procedura disciplinară reglementată de art. 85-89 din lege și art. 269-287 din Statut este aplicabilă doar în fața comisiilor de disciplină, în cazurile în care se impune o sancțiune.

Competența Consiliului Baroului de a constata încetarea calității de avocat este reglementată de art. 58 alin. (2) din Statut, în corelare cu art. 55 alin. (2) lit. a), c) și u) din Legea nr. 51/1995, precum și cu art. 1 alin. (1) din aceeași lege, care consacră autonomia profesiei de avocat.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu solicitarea de anulare parțială a Statutului profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011, respectiv art. 58 alin. (2) și Subsecțiunea a 3-a (art. 26 - art. 26

7

), urmare a constatării nelegalității acestora prin raportare la actele normative în temeiul și executarea cărora au fost emise.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de către recurentul-reclamant, soluție însușită în integralitate și de către instanța de control judiciar.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, că deși recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., acesta a formulat și critici privind nemotivarea hotărârii, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, urmând a fi analizate din perspectiva acestui temei.

Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când prin hotărârea atacată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), motiv căruia îi pot fi subsumate critici constând în nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil acăror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speță, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea unor norme fundamentale de procedură, întrucât nu a analizat aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale nr. 225/2017, 592/2019 și 230/2022, deși acestea au fost invocate în mod expres. Potrivit susținerii sale, ignorarea acestor decizii ar echivala cu nesocotirea obligației instanței de a aplica legea în mod corect și de a preveni greșelile în aflarea adevărului, consacrată de art. 1 alin. (2) și art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. consacră obligații de principiu privind conduita procesuală a instanței, în sensul asigurării aplicării corecte a legii și a prevenirii erorilor în stabilirea situației de fapt. Deși aceste norme nu prevăd în mod expres sancțiunea nulității, încălcarea lor poate atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, în ipoteza în care se probează că omisiunea instanței de a-și exercita rolul activ a generat o vătămare procesuală susceptibilă să influențeze legalitatea soluției pronunțate.

În speță, însă, instanța de fond nu a ignorat jurisprudența Curții Constituționale, ci a interpretat în mod rezonabil domeniul de aplicare al deciziilor invocate. Astfel, a reținut că procedura constatării nedemnității reglementată de art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 nu are caracter disciplinar, ci reprezintă o constatare administrativă a unui caz de încetare de drept a calității de avocat, în temeiul unei condamnări definitive. Deciziile CCR menționate de recurent nu impun calificarea generală a acestei proceduri ca fiind disciplinară, ci vizează punctual anumite formulări din lege, fără a modifica regimul juridic aplicabil cazului dedus judecății.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de fond a nesocotit obligația de a aplica deciziile Curții Constituționale, iar critica formulată nu este aptă să atragă nulitatea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu este incident în cauză nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind motivarea coerentă a soluției adoptate de prima instanță.

Din considerentele hotărârii rezultă că argumentele avute în vedere au fost prezentate de judecătorul fondului prin raportare la dispozițiile a căror nelegalitate se invocă, la susținerile părților, la prevederile actelor normative cu forță juridică superioară în temeiul și executarea cărora au fost emise și la deciziile relevante ale Curții Constituționale.

În lumina jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor și apărărilor invocate de părți, ca garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, nu implică obligația instanței de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligației fiind variabilă, în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenței, clarității, relevanței în economia litigiului și fundamentării respectivelor motive și apărări (e.g. cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).

În contextul în care instanța de fond a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, a supus dezbaterii părților argumentele de nelegalitate și le-a analizat în cuprinsul considerentelor, în limitele învestirii, Înalta Curte constată că soluția pronunțată nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a normelor de drept material.

Așa cum a apreciat și instanța de fond, examinând conținutul normelor contestate prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în temeiul căreia au fost emise, conform principiului ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care presupune obligativitatea conformității acelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora se emit, Înalta Curte nu poate reține elemente de nelegalitate a normelor contestate.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat:, Calitatea de avocat încetează: a) prin renunțarea scrisă la exercițiul profesiei; b) prin deces; c) dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancțiune disciplinară; d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii."

Instanța de fond a analizat în mod corect natura juridică a cazurilor de încetare a calității de avocat reglementate de art. 26 lit. c) și d) din Legea nr. 51/1995, reținând că acestea sunt distincte și presupun proceduri diferite. În timp ce excluderea din profesie ca sancțiune disciplinară (lit. c) implică aplicarea procedurii disciplinare prevăzute de art. 85-89 din Legea nr. 51/1995 și de dispozițiile statutare corespunzătoare, încetarea calității de avocat ca urmare a condamnării definitive pentru o faptă penală care atrage nedemnitatea (lit. d) intervine de drept, ope legis, fără a fi necesară parcurgerea unei proceduri disciplinare.

Această concluzie este susținută prin interpretarea coroborată a art. 14 lit. a) și art. 27 lit. d) din lege, precum și prin delimitarea clară între sancțiunea disciplinară (lit. c) și constatarea administrativă a nedemnității (lit. d).

În oricare dintre situațiile prevăzute de art. 26 lit. a)-d), Consiliul Baroului are atribuția de a lua act de încetarea calității de avocat, fără a stabili o sancțiune.

Procedura disciplinară reglementată de art. 85-89 din Legea nr. 51/1995 și art. 269-287 din Statutul profesiei de avocat este aplicabilă exclusiv în fața comisiilor de disciplină, pentru stabilirea unei sancțiuni disciplinare care poate conduce ulterior la încetarea calității de avocat conform art. 26 lit. c).

Competența Consiliului Baroului este conferită expres prin art. 55 alin. (2) lit. a) și u) din Legea nr. 51/1995, care permite adoptarea de hotărâri pentru aplicarea și respectarea legii și a statutului profesiei. Statutul profesiei de avocat, prin art. 58 alin. (2) și art. 26-26^7, nu instituie norme derogatorii de la lege, ci reglementează în mod exclusiv procedura administrativă procedura administrativă prin care Consiliul Baroului verifică existența cazului de nedemnitate și dispune încetarea calității de avocat, verificare ce se poate realiza oricând pe durata exercitării profesiei.

Aceste dispoziții nu adaugă la lege, ci o completează în limitele competenței conferite de art. 1 alin. (1) și art. 55 alin. (2) lit. a), c) și u) din Legea nr. 51/1995.

În ceea ce privește invocarea deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte observă că acestea au vizat exclusiv sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" din art. 14 lit. a) și nu au calificat în mod general procedura constatării nedemnității ca fiind disciplinară. Prin urmare, instanța de fond nu a ignorat considerentele obligatorii ale CCR, ci le-a aplicat în mod corect, în raport cu natura juridică a cazului dedus judecății.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 58 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, precum și cele din Subsecțiunea a 3-a (art. 26-26^7) au fost emise cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative, fiind date în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, adică în executarea unei reglementări primare, a unui act normativ superior, în limitele marjei de apreciere conferite emitentului de către legiuitor.

III. Temeiul legal și soluția instanței de recurs

Având în vedere considerentele expuse, întrucât nu au fost identificate motive care să atragă reformarea sentinței, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant, care a pierdut procesul, la plata către intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat achitat în recurs, conform documentelor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 390 din 1 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.