ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2738/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 06.06.2018, sub nr. unic x/2018, reclamanta A. S.R.L a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 14.415/26.04.2018 emisa de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, prin care a solicitat sa se dispună:

- Anularea Deciziei nr. 14.415/26.04.2018 emisa de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR prin care s-a respins cererea de plata formulata de A. S.R.L cu privire la suma de 33.715 RON;

- Obligarea paratului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la efectuarea plații in ceea ce privește suma de 33.715 RON, conform cererii de plata efectuata, ca urmare a daunelor provocate reclamantei.

- Obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces;

Hotărârea ce face obiectul recursului dedus prezentei judecăți

Prin sentința civilă nr. 93 pronunțată în data de 16.03.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondată.

Recursul formulat în cauză și motivele de casare invocate

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 489

8

alin. (1) pcxt. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta susține că sentința civila pronunțata de instanța de fond este nelegala, având in vedere ca instanța de fond a încălcat si aplicat in mod greșit normele legale privitoare Ia răspunderea in materie de asigurare, în speță, art. 28 din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, in vigoare la data producerii accidentelor.

In același sens, prin hotărârea pronunțata au fost încălcate prevederile art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale" precum si principiile generale din dreptul administrativ privind prezumția de legalitate de care se bucura si procesele-verbale de contravenție, ca si acte adminstrative, emise in condițiile legii.

Așadar, procesul-verbal de contravenție este un act administrativ, întocmit de un agent constatator ca reprezentant al autorității administrative învestit cu autoritate statală pentru constatarea și sancționarea unor fapte care contravin ordinii sociale după o procedură specială prevăzută de lege, astfel că se bucură de o prezumție de autenticitate și veridicitate, care este însă relativă și poate fi răsturnată prin probe, de contravenient (Cauza Anghel împotriva României - Cererea nr. 28.183/03, Hotărârea din 4 octombrie 2007, rămasă definitivă la 31 martie 2008).

Susține astfel că, în urma celor doua accidente rutiere care au avut loc, organele de politie rutiere au încheiat doua procese-verbale de contravenție, constatandu-se culpa certă a doi șoferi implicați in respectivele accidente.

Aceste doua persoane sancționate nu au contestat procesele-verbale de contravenție, asumandu-si, astfel, in integralitate constatările si sancțiunile reținute de agentul constatator, ceea ce inseamna ca aceste procese-verbale au rămas valabile atât in ceea ce privește legalitatea, cat si in ceea ce privește temeinicia lor.

In acest sens, solicit a se avea în vedere prevederile Deciziei nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, Curtea a stabilit că "legislația contravențională din România, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale".

Curtea Constituționala a reținut prin Decizia nr. 1096/2009 că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumția de care se bucură.

Contrar acestor hotărârii ale Curții Consitutionale, dar si prevederilor CEDO, instanța de fond a înlăturat forța probanta a proceselor-verbale întocmite de organele politiei rutiere, care nu au fost niciodată contestate, ci, dimpotrivă au fost asumate, astfel cum am arătat anterior.

Astfel, în mod greșit a constatat ca există doar culpa șoferului B., conducătorul auto cu nr. de înmatriculare x care nu a adaptat viteza la condițiile de timp nefavorabil si trafic aglomerat si nu a păstrat o distanta de siguranța in mers fata de auto x cu care a intrat in coliziune si care a fost proiectat in auto x, care la rândul ei a fost proiectată în auto cu nr. x

Conform proceselor-verbale întocmite cu ocazia accidentelor, aceeași culpa si fapte contravenționale au fost reținute și in sarcina conducătorului C. de pe auto cu nr. x, care la rândul lui nu a adaptat viteza la condițiile de timp nefavorabil si trafic aglomerat si nu a păstrat o distanță de siguranța in mers fata de auto x din fața sa cu care a intrat in coliziune proiectandu-l in auto x, care la rândul sau a fost proiectat in auto x, care la rândul lui a fost împins in auto x.

Instanța de fond nu a luat in considerare faptul ca vinovăția celor doi conducători auto a fost stabilita prin procesele-verbale de contravenție necontestate si care au făcut pe deplin dovada cu privire la situația de fapt, făptuitor si vinovăția contravenienților.

Raportandu-se la deciziile Curții Constituționale în materie, redate anterior, constatările din cuprinsul procesului-verbal de contravenție puteau fi înlăturate numai in situația in care contravenientul ar fi formulat in termen legal plângere contravenționala împotriva acestuia, iar instanța competenta ar fi anulat procesul-verbal pentru motive de nelegalitate sau netemeinicie.

Numai in aceasta situație ar fi putut fi răsturnata prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate de care se bucura înscrisul constatator.

Luând act de faptul ca niciunul din procesele-verbale de contravenție nu au fost contestate si, deci nici anulate, pentru acestea subzista prezumțiile enunțate.

Potrivit dispozițiilor art. 28 din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, in vigoare la data producerii accidentelor:

"(1)în situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. în astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va ft cea constatată prin orice mijloc de probă.

(2)în situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."

In situația in care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili in cote egale, in raport de numărul pârtilor implicate in accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire in proporția in care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.

În speță, în sarcina celor doi conducători auto care au cauzat daunele materiale, agenții constatatori au reținut săvârșirea aceluiași tip de contravenție, respectiv faptul ca nu au păstrat o distanta corespunzătoare fata de autoturismul din fata, nu au adaptat viteza la condițiile meteo, ambii fiind sancționați cu amenda contravenionala si puncte de penalizare, fiind reținute contravenții identice.

Reluând șirul evenimentelor rutiere petrecute, instanța de fond a achiesat in mod greșit la concluziile raportului de expertiza întocmit de expert D., în sensul că "nu se confirmă că in urma accidentului nr. 2 s-ar fi produs o agravare a avariilor suferite de auto x la partea din fata si de cele 3 autovehicule din fata acestui autoturism, inclusiv auto x."

In primul rând, într-o prezumție logică, în urma oricărui impact intre două vehicule rutiere, oricât de mic, rezultă in mod cert o avarie, iar a susține contrariul (în sensul ca au fost avarii 0 după al doilea accident), nu este corect tehnic si nici științific.

Situația de a stabili exact procentul de avarie suferit de fiecare mașină în urma celor 2 accidente este una ingrata care prezintă dificultăți, dar afirmația ca nu s-au agravat daunele produse in primul accident de către cel de-al doilea este profund nelegafa si lipsita de orice fundament.

Aceste aspecte au fost relevate în mod just si logic de către expertul parte E. prin punctul sau de vedere exprimat si depus la dosarul cauzei.

In situația faptica concreta a producerii accidentului, exista practic doua accidente distincte, cauzate de nerespectarea dispozițiilor incidente privind circulația autovehiculelor pe drumurile public de ambii conducători auto, astfel încât singura soluție legala fiind repartizarea prejudiciului in proporție egala intre cele doua firme de asigurări ale conducătorilor auto cauzatori ai pagubelor materiale.

În continuare, recurenta susține că, un alt aspect de nelegalitate îl reprezintă neanalizarea in detaliu a Deciziei contestate precum și interpretarea greșita a normelor de drept material care reglementează activitatea ASF (FGA), instanța oferind acestui organism puteri de analiza a dinamicii accidentelor peste constatările organelor de politie abilitate ale statului.

In primul rând, consider că, este viciat material cuprinsul Deciziei contestate deoarece se face vorbire despre auto x ca fiind auto a cărei responsabilitate ar fi invocată, când in realitate, s-a constatat prin actele politiei, responsabilitatea pentru 1/2 din dauna a auto B49VMX cu polița RCA la F. la data accidentului, raportat la confirmare anexata.

De asemenea, se invoca numai un proces-verbal de contravenție emis de politie - x, în care într-adevăr este precizată vinovăția auto x, asigurat G., omitandu-se cu rea-vointa procesul-verbal de contravenție seria x, prin care este stabilita si responsabilitatea auto x, asigurat de F. ale cărei obligații sunt preluate de FGA si care i-a fost adus la cunoștința expres de către păgubita.

Contrar susținerilor instanței, în cuprinsul Deciziei FGA emite propriile concluzii, în urma unei cercetări proprii a accidentului rutier, contrare constatărilor de la locul accidentelor a agenților de politie.

Astfel, atât art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 cat si art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, recunosc posibilitatea ASF de a verifica dosarele de dauna, la verificarea documentelor justificative anexate de petent, a dosarelor de dauna, tinand seama de normele aplicabile in materie.

Este vorba astfel de o verificare scriptica a corectitudinii si legalității cererilor intregistrate la ASF pentru a se constata daca acestea sunt complete si îndeplinesc cerințele prevăzute de lege.

Nicăieri in cuprinsul acestor norme nu este prevăzut dreptul ASF de a verifica si efectua investigații asupra dinamicii producerii accidentelor, contrare celor reținute de organele de politie care au competenta directa in acest sens.

Tocmai aceste aspecte au fost încălcare, prin Decizia nr. 14.415/26.04.2018, ASF fiind un adevărat investigator la fata locului, invocând împrejurări de fapt care tin de modalitatea concreta in care s-a produs accidental si, în pofida argumentelor neechivoce, in ceea ce privește dinamica in care a avut loc carambolul, s-a susținut ca nu este justa cererea noastră de efectuară a plații.

Recurenta reamintește împrejurarea că niciunul din procesele-verbale de contravenție, încheiate de agentul constatator la momentul producerii accidentului nu a fost contestat conform O.G. nr. 2/2001, de vreunul din cei doi contravenienți, respectiv de persoana care era asigurata la F..

In aceste condiții, a fost exclusa singura varianta în baza căreia putea sa fie înfrânta prezumția de veridicitate a constărilor organelor de politie, sens in care aspectele reținute în procesele-verbale de contravenție au dobândit un caracter definitiv si numai pot fi contestate ulterior, in orice alta modalitate, situație care înlătura posibilitatea instanței la acest moment, sa facă propriile aprecieri asupa accidentelor si impactului acestora.

Instanța nu a fost investita cu o plângere impotriva vreunuia din procesele-verbale de contravenție întocmite in speța, ci cu o contestație impotriva deciziei ASF (FGA), sens in care nu avea cadrul legal și procesual sa emită considerente asupa valabilității acestora.

Având in vedere aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii formulate.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta - reclamantă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca temeinică și legală.

Răspunsul la întâmpinare

Deși întâmpinarea intimatului - pârât i-a fost comunicată în termenul legal, recurenta - reclamantă nu a combătut apărările acestuia în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit cu soluționarea dosarulu din data de 07.09.2020, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 17.05.2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate în cadruil recursului, de apărările din cuprinsul întâmpinării și de prevederile legale incidente în cauza de față, constată că recursul promovat de recurenta A. S.R.L. este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea de plată nr. x/21.03.2017, adresată de recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L. intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), recurenta a solicitat achitarea sumei de 33.715 RON, cu titlu de contravaloare a prejudiciului suferit prin avarierea autoturismului proprietatea sa, în baza contractului de asigurare obligatorie Seria RO/17/G17/HR nr. x încheiat cu Societatea de asigurare F. S.A., cu valabilitate de la data de 17.05.2016 la data de 16.05.2017, urmare a evenimentului rutier din data de 22.09.2016.

O astfel de cerere de plată a fost respinsă de FGA prin Decizia nr. 14415/26.04.2018 ("decizia FGA"), prin demersul judiciar pendinte reclamanta învestind instanța de contencios administrativ cu o acțiune având drept obiect anularea unui astfel de act administrativ cu caracter individual.

Legalitatea deciziei FGA a fost, însă, confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, iar o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurentă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul aspectelor expuse în memoriul de recurs, rezultă că ceea ce critică, în realitate, recurenta este maniera în care prima instanță a apreciat limitele prezumției de veridicitate de care se bucură procesele-verbale de contravenție întocmite cu ocazia producerii accidentului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, deși unul din principalele aspecte ce țin de esența dreptului administrativ este reprezentat de forța juridică specifică actului administrativ, care este grefată, printre altele, pe prezumția de temeinicie (veridicitate), după cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din 18 iulie 2012) este criticabilă o absolutizare a unei astfel de prezumții a proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor în materia circulației pe drumurile publice, instanțele fiind obligate, în exercitarea rolului activ, să realizeze o analiză concretă a actului administrativ. A înclina balanța în favoarea prezumției de veridicitate înseamnă a îmbrățișa o abordare contrară standardelor CEDO expuse în Hotărârile din 4 octombrie 2007, 16 februarie 2010 și 3 aprilie 2012, pronunțate în cauzele Anghel împotriva României, Albert împotriva României, H. împotriva României și în deciziile de admisibilitate pronunțate la data de 28 iunie 2011 și la data de 13 martie 2012 în cauzele Ioan Pop împotriva României, și I. și alte 16 cereri împotriva României. Astfel, deși procesul-verbal se bucură de o prezumție de adevăr, nu poate, prin el însuși, proba vinovăția unei persoane, cu atât mai mult în ipoteza faptei care nu a fost constatată ex propriis sensibus, de către agentul constatator.

Or, în condițiile în care cele două procese-verbale de sancționare contravențională au fost încheiate în baza declarațiilor conducătorilor autoturismelor implicate în accident, iar nu în temeiul constatărilor proprii ale agentului de poliție, aceste procese-verbale nu pot fi considerate o probă directă a modalității în care s-a produs accidentul și unica probă de care Fondul de Garantare a Asiguraților trebuia să țină cont.

Este corectă reținerea primei instanțe, conform căreia Fondul nu trebuie să se limiteze la plata sumelor ce reies din documentele depuse de petenti, fără să aiba posibilitatea de a cenzura și de a analiza distinct fiecare dosar in parte, având vedere dispozițiile art. 13 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 213/2015, ce prevăd că:

"(3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12

3

; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3)".

Dispozițiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 prevăd că "Stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează:

a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare;

b) dacă din analizarea dosarului de daună rezultă necesitatea completării acestuia cu documente suplimentare, Fondul transmite o solicitare scrisă petentului în acest sens;

c) după analizarea și instrumentarea dosarului de daună, direcția tehnică de specialitate întocmește referatul de plată a despăgubirii care va fi analizat de către celelalte direcții de specialitate din cadrul Fondului în vederea avizării, conform prevederilor legale;

d) după avizarea dosarului de daună de către direcțiile de specialitate din cadrul Fondului, acesta se înaintează comisiei speciale constituite conform Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare. Comisia specială desemnată de către Fond este constituită din proprii specialiști, cu următoarea componență: 2 membri din partea conducerii, dintre care unul are calitatea de președinte al comisiei; conducătorul direcției economice sau înlocuitorul legal al acestuia, după caz; 2 reprezentanți ai direcției tehnice cu experiență în materie de lichidare de daune; 2 reprezentanți ai direcției juridice cu experiență de cel puțin 3 ani în domeniul juridic."

Prin urmare, nu s-ar putea susține că FGA trebuie să se limiteze la plata sumelor ce reies din documentele depuse de petenți, fără să aibă posibilitatea de a cenzura și de a face propria analiză a fiecărui dosar, principalul său scop fiind acela de garantare a creditorilor de asigurare, neexistând nici o normă legală care să oblige autoritatea la aprobarea implicită la plată a oricăror sume în baza unor documentele eliberate de unele unități de specialitate, aceasta având dreptul de a face propria analiză.

Pentru îndeplinirea scopului și atribuțiilor sale legale, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurator în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurator în faliment, nu plătește despăgubiri pentru asiguratorul în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurator.

Dat fiind faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia de la asiguratorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, nefiind nici parte în contractul de asigurare încheiat între asigurat și asiguratorul în faliment, legiuitorul a obligat Fondul să facă propria analiză și să instrumenteze dosarele de daună, neputându-se limita doar la plata sumelor pretinse, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit pe baza tuturor documentelor " justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurator…", conform art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, niciuneia din probe nefiindu-i atribuită, prin lege, o valoare absolută.

Este, așadar, de netăgăduit că dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 reglementează dreptul și, deopotrivă, obligația intimatului de a verifica dosarele de daună precum și creanțele de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență, inclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor solicitate, procesele-verbale de contravenție neputând fi considerate singurele documente probante.

De altfel, instanța de fond, contrar celor susținute de recurenta -reclamantă, verificând legalitatea și temeinicia deciziei emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a avut în vedere ambele procese-verbale întocmite de Poliția Orașului Otopeni, constatările acestora fiind coroborate cu declarațiile date de toți conducătorii auto în fața organelor de poliție și cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, probă solicitată chiar de recurenta - reclamantă.

Ori, raportat la concluziile expertului desemnat în cauză, respectiv D., în sensul că, în urma analizei declarațiilor conducătorilor auto implicați în cele două accidente, nu se confirmă că în urma accidentului 2 s-ar fi produs o agravare a avariilor suferite de autoturismul x la partea din față, și de cele 3 autovehicule din fața acestui autoturism, inclusiv autoturismul x, după accidentul 1, concluzii ce se coroborează cu celelalte înscrisuri existente la dosar, inclusiv cu declarațiile conducătorilor auto implicați, din cuprinsul cărora a rezultat impactul ușor între autoturismele x și x, în mod corect instanța de fond a reținut legalitatea Deciziei nr. 14415/26.04.2018, prin care s-a respins cererea de plată formulată de recurenta - reclamantă.

Este așadar, eronată susținerea recurentei, în sensul că instanța de fond a înlăturat forța probantă a proceselor-verbale întocmite de organele poliției rutiere, din considerentele hotărârii rezultând cu ușurință că acestea au fost avute în vedere de către judecătorul de primă jurisdicție, ce a redat în cuprinsul hotărârii consemnările organelor de poliție din cadrul celor două procese-verbale, acesta formându-și convingerea pe baza întregului material probator administrat în cauză.

Astfel, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul de primă jurisdicție apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 93 din 16 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.