ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 101/2023

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu autoritatea pârâtă Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 319/28.04.2020 și exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii contravenționale cu avertisment/somație.

Prin sentința civilă nr. 201 din 17 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și a anulat Decizia nr. 319/28.04.2020 emisă de pârât.

A exonerat pe reclamant de plata amenzii contravenționale în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, respingerea acțiunii reclamantei și menținerea deciziei de sancționare contestată, ca fiind temeinică și legală.

În motivarea recursului arată că prin Decizia nr. 319/28.04.2020, intimata-reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) și art. 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare (Codul audiovizualului), în sarcina intimatei-reclamante reținându-se faptul că în cadrul emisiunii "B." din 31 martie 2020, prezentatorul B. a susținut în mod exhaustiv, că pandemia provocată de COVID-19 nu este provocată de transmisia interumană a infecției virale, ci că cel mai probabil este vorba de pulverizarea în atmosferă a unui gaz care conține virusul, la nivelul întregii planete, inducând telespectatorilor ideea că acest virus nu este atât de contagios, iar comentariul acestei informații, preluat de la o sursă oarecare, ce nu a fost verificată, a fost de natură să afecteze dreptul publicului la o informare corectă, prin alimentarea unor teorii ale conspirației.

De asemenea, în cadrul aceleiași emisiuni, în ediția din 1 aprilie 2020, același prezentator a formulat un discurs de discreditare la adresa unei categorii socio-profesionale, respectiv cea a medicilor, afirmând în mod echivoc că opțiunea de a deveni medic este corelată direct cu ideea de a lua șpagă, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o aceasta.

În urma stabilirii acestor abateri, membrii Consiliului au constatat că intimata-reclamantă nu a respectat prevederile legale invocate și, ținând cont de dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, au propus sancționarea acesteia cu amendă de 5.000 RON, sancțiune adoptată cu respectarea condițiilor de legalitate prevăzute la art. 15 din același act normativ.

O primă critică vizează faptul că dispozitivul și considerentele actului contestat nu conțin explicații cu privire la modalitatea de sancționare, mai exact dacă sunt una sau mai multe contravenții și pentru care dintre acestea a fost aplicată amenda în cuantum unic de 20.000 de RON, instanța fiind în eroare cu privire la cuantumul amenzii aplicate prin decizia contestată, în speță, amenda aplicată fiind de 5.000 RON și nu de 20.000 de RON, cum greșit a reținut instanța de fond.

Recurentul-pârât arată că instanța de fond a înlăturat invocarea de către intimata-reclamantă a unor hotărâri judecătorești, inclusiv cea pronunțată în dosarul nr. x/2016, în care aceasta a fost parte.

Critică faptul că instanța de fond, în ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 64 și 67 din Codul audiovizualului, a reținut că ar trebui să rezulte clar că nu s-a asigurat o distincție clară între fapte și opinii, că informarea cu privire la un fapt sau un eveniment nu a fost corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință și că, în exercitarea dreptului lor de a-și exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorul nu a asigurat o separare clară a opiniilor de fapte, contravenind exigențelor de asigurare a imparțialității.

Consideră argumentul de mai sus neîntemeiat.

Susține că tot neîntemeiat este și considerentul instanței de fond în sensul că jurnalistul B. a prezentat această teorie ca nefiind a sa și că informarea a fost prezentată cu bună credință și în mod imparțial.

Arată că a sancționat moderatorul pentru modul de prezentare a emisiunii, care nu a ținut cont de protejarea telespectatorilor la momentul difuzări emisiunii, mai ales că, la acel moment, nu se cunoșteau destule informații veridice despre proveniența și modul de răspândire a virusului COVID-19.

Reținerea instanței de fond în sensul că această teorie nu este a prezentatorului este greșită, fiind scoasă din context, în condițiile în care orice informație adusă la cunoștința publicului, sub formă de comentariu, trebuie să fie corectă, verificată și prezentată cu bună-credință astfel cum impune norma prevăzută la art. 64 din Codul audiovizualului. Prima instanță nu a ținut cont de faptul că respectiva teorie a fost însușită integral de către realizator și prezentată publicului telespectator ca fiind veridică, astfel încât, acesta a fost privat de o informare corectă și obiectivă cu privire la acest aspect.

Recurentul-pârât a mai criticat și interpretarea potrivit căreia "emisiunea în discuție nu este una de știri", concluzionând că nu se poate reține că informarea prezentată nu ar fi fost corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință, având în vedere că instanța de fond nu a explicitat, în concret, în ce a constat informarea corectă, imparțială și onestă, atât timp cât intimata-reclamantă nu a prezentat sursa oficială a știrii, nu a verificat informația, nu a prezentat un alt punct de vedere în acest sens pentru ca informația să fie imparțială, iar publicul să nu fie afectat.

Așadar, indiferent de tipul/genul emisiunii, intimata-reclamantă avea obligația să respecte normele legale, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului. Sub acest aspect, la aplicarea sancțiunii, Consiliul a avut în vedere, comentariile prezentatorului cu privire la ideile preluate în legătură cu modul de răspândire a virusului la nivelul întregii planete și prezentate publicului ca fiind veridice.

Referitor la emisiunea "B." din 01.04.2020, arată că instanța de fond a reținut că modul în care se raportează medicii la pacienți, caracterizat printr-un număr covârșitor de cazuri de infracțiuni de mită, unele concretizate în condamnări definitive, sunt un subiect de interes general, ce a preocupat și preocupă întreaga mass-media.

Susține că sub acest aspect, instanța de fond și-a însușit integral apărările intimatei-reclamante, reținând inclusiv aspecte ce nu au fost prezentate în emisiune, referitoare la faptul că în cadrul unui proiect al Ministerului Sănătății a fost publicat "Topul mitei din spitalele românești", care are ca scop monitorizarea metodelor prin care se combate fenomenul mitei în unitățile medicale din România.

Consideră că citarea de către instanța de fond a pct. 58, 59, 69 și 49 din diferite Hotărâri CEDO nu au relevanță în speță, atât timp cât informațiile din articolele de presă sau cele preluate de pe diferite site-uri nu au fost prezentate publicului și, prin urmare, nu se circumscriu dreptului privind libertatea de exprimare reținut în mod greșit de instanță, în condițiile în care în cauză nu au fost puse în discuție aceste aspecte, ci doar faptul că prezentatorul nu a asigurat o separare clară a opiniilor de fapte în cadrul emisiunii moderate.

De asemenea, susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că afirmațiile făcute în cadrul emisiunilor analizate se încadrează în limitele libertății de exprimare recunoscute atât de normele de drept interne, cât și de normele de drept internațional, câtă vreme intimata-reclamantă nu a prezentat dovezi în timpul emisiunilor analizate cum că virusul se răspândește datorită gazului salin, că nu se ia de pe clanță sau de la persoane și că medicii iau șpagă.

Faptul că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei anumite documente referitoare la anumite cazuri de mită în rândul medicilor, nu este relevant, întrucât aceste documente nu au fost prezentate în timpul emisiunii din 1 aprilie 2020.

Mai arată că instanța de fond nu a explicat care a fost buna-credință a jurnalistului la momentul în care a informat publicul, fără să prezinte minime dovezi, statistici, rapoarte, studii clinice efectuate de lumea științifică care să confirme ipoteza prezentată cu privire la transmiterea virusului, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a făcut o distincție clară între dreptul de a-și exprima opiniile critice, dar în termeni rezonabili, și activitatea medicilor, ci a făcut acuzații factuale la nivelul întregului grup socio-profesional.

Pe de altă parte, deși instanța de fond a considerat că emisiunea în sine este încadrată de radiodifuzor ca fiind un pamflet și că legiuitorul nu distinge cu privire la genul emisiunii, totuși judecătorul fondului a apreciat că, potrivit jurisprudențeî CEDO, genul umoristic, satiric, ca expresie a libertății de opinie protejată de articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, permite un grad mai ridicat de exagerare și chiar de provocare, cât timp nu este de natură să prejudicieze publicul telespectator prin informațiile prezentate, instanța apreciind că acest tip de emisiune se încadrează în dreptul libertății de opinie protejat de art. 10 din CEDO.

Arată că libertatea de opinie a jurnalistului nu a fost îngrădită, întrucât controlul asupra conținutul programului difuzat a fost exercitat de CNA după comunicarea publică a acestuia, conform art. 10 alin. (4) din Legea audiovizualului.

Totodată, invocă analiza contradictorie a instanței de fond, care, pe de o parte, a considerat că este reală susținerea pârâtului CNA potrivit căreia legiuitorul nu distinge cu privire la genul emisiunii, dar pe de altă parte, a apreciat că emisiunile analizate nu au prejudiciat telespectatorii, aceștia fiind avertizați că emisiunea nu este una de știri, ci reprezintă un pamflet.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că argumentele expuse prin cererea de recurs nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în cauză a fost criticat modul în care prima instanță a analizat probatoriul, precum și modul în care instanța a dezlegat situația de fapt.

În subsidiar, pe fondul recursului, solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esență, că prima instanță a dat o dezlegare corectă litigiului de față.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând, cu prioritate, în raport cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepția nu este întemeiată.

Astfel, se observă că, prin cererea de recurs, se indică explicit, raportat la textul invocat, respectiv art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, precum și aspectele apreciate ca fiind interpretare ori aplicate greșit de către instanța de fond.

Recurentul pârât prezintă, într-adevăr, situația de fapt, criticând reținerile instanței de fond raportat la probele administrate, însă evidențiază și motive concrete de nelegalitate, cum ar fi interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 64 și art. 67 din Codul audiovizualului, ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, cu apărările formulate în cauză și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt și de drept relevante.

În cuză, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 319/28.04.2020 și exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii contravenționale cu avertisment/somație.

Prin Decizia nr. 319 din 28.04.2020 emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, intimata reclamantă A. S.R.L. a fost sancționată cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) și art. 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare (Codul audiovizualului).

În esență, în Decizia nr. 319 din 28.04.2020, s-a reținut că postul de televiziune A. a difuzat două ediții ale emisiunii B. din 31.03.2020 și 01.04.2020, cu încălcarea prevederilor legale invocate.

Referitor la emisiunea B., ediția din 31.03.2020, Consiliul a constatat că prezentatorul emisiunii a susținut, în mod exhaustiv, că pandemia provocată de COVID-19 nu este provocată de transmisia interumană a infecției virale, ci că "cel mai probabil este vorba de pulverizarea în atmosferă a unui gaz care conține virusul, la nivelul întregii planete", iar în ediția emisiunii B. din 01.04.2020, prezentatorul emisiunii a formulat un discurs de discreditare a categoriei socio-profesionale a medicilor, afirmând că opțiunea de a deveni medic este corelată direct cu ideea de a lua șpagă, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o aceasta: bani, bunuri materiale concretizate în porci, curcani, piele de cangur, cărți.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat anularea Deciziei Consiliului Național al Audiovizualului nr. 319 din 28.04.2020 și, în subsidiar, modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON cu avertisment/somație.

Prin sentința recurată a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și a fost anulată decizia emisă de CNA, reținându-se, în esență, că afirmațiile făcute în cadrul emisiunilor analizate se încadrează în limitele libertății de exprimare, nefiind de natură să prejudicieze telespectatorii, iar atât termenii utilizați, cât și ideile în sine expuse, au fost menite să stârnească interesul, dar fără o incitare la ură și fără abordarea unei atitudini disprețuitoare la adresa unei categorii socio - profesionale.

Împotriva acestei hotărâri, Consiliul Național al Audiovizualului a exercitat calea de atac a recursului, invocând motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 64 și art. 67 din Codul audiovizualului.

Instanța de control judiciar constată că prima critică vizând cuantumul amenzii menționat la un moment dat de judecătorul fondului în cuprinsul hotărârii recurate, de 20.000 RON în loc de 5.000 RON, este o simplă eroare materială, care nu poate conduce la reformarea sentinței atacate, în cuprinsul hotărârii reținându-se în mod corect faptul că prin Decizia nr. 319/28.04.2020 reclamanta a fost sancționată de autoritatea pârâtă cu amendă în cuantum de 5.000 RON.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) și art. 67 din Codul audiovizualului, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut respectarea prevederilor în materie, în sensul că prin modul de desfășurare și conținutul celor două ediții ale emisiunii în cauză radiodifuzorul a asigurat o separare clară a opiniilor de fapte, comentariile realizatorului fiind conforme cu exigențele de asigurare a imparțialității, în condițiile în care nu era vorba despre o emisiune de știri, ci de un pamflet.

Potrivit textelor de lege considerate a fi fost încălcate de către intimata-reclamantă prin decizia emisă de către Consiliului Național al Audiovizualului:

"Art. 64

(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:

a) asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii;

b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună- credință. (...)

Art. 67

În exercitarea dreptului lor de a-și exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii și moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte și nu trebuie să profite de apariția lor constantă în programe într-un mod care să contravină exigențelor de asigurare a imparțialității."

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție.

Posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România).

Din moment ce transmiterea informației a fost realizată cu bună credință, iar pe de altă parte, aceasta a fost difuzată în cadrul unei emisiuni pamflet, și nu în cadrul unei emisiuni de știri, ceea ce este de natură să determine alte așteptări din partea publicului telespectator, nu se poate reține încălcarea obligației de informare obiectivă și corectă, urmând ca destinatarul mesajului să adopte în mod liber o opinie cu privire la informațiile recepționate, trecând mesajul prin propriul filtru de gândire.

Prin urmare, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de fond care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe.

În continuare, recurentul-pârât a făcut referire la modalitatea în care instanța de fond a analizat probele administrate în cauză, susținând că s-au reținut aspecte și înscrisuri care nu au fost prezentate în emisiune sau nu au fost analizate în raportul de monitorizare.

Or, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de recurentul-pârât.

Cu alte cuvinte, instanța învestită cu soluționarea fondului cauzei este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

De altfel, inclusiv criticile referitoare la situația de fapt reținută de instanța de judecată constituie o problemă de temeinicie și nu o problemă de legalitate a hotărârii, astfel că nu pot fi analizate în recurs, cale de atac în care dezbaterile sunt limitate la motivele de nelegalitate ale hotărârii.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței civile nr. 201 din 17 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței civile nr. 201 din 17 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 12 ianuarie 2023.