ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1029/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele

Prin sentința civilă nr. 4/C din 5 ianuarie 2022 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Municipiul Piatra Neamț, prin primar.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin decizia nr. 948 din 19 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă.

În motivarea recursului, s-a invocat că momentul nașterii creanței este data de 28.07.2020, respectiv data pronunțării Deciziei nr. 3967/2020 a Înaltei Curți de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2017, în care a fost contestată Decizia de impunere nr. x din 19.02.2016 emisă de ANAF.

S-a arătat că, ulterior comunicării acestei hotărâri, a emis, pe numele Municipiului Piatra Neamț, factura nr. x din 15.12.2020, pentru suma de 604.184 RON, reprezentând diferență T.V.A., dispusă la pct. l din Decizia de impunere nr. x din 19.02.2016 emisă de ANAF.

A mai precizat recurenta că, primind factura, pârâtul nu a invocat prescripția ci, prin adresa din 23 decembrie 2020, a restituit factura cu mențiunea că în bugetul local nu au fost prevăzute credite pentru plata acestei sume. Potrivit recurentei, la data de 26.01.2021, a revenit către pârât cu solicitarea de a cuprinde în bugetul de cheltuieli suma facturată, potrivit deciziei definitive pronunțate de instanța supremă.

Prin urmare, a concluzionat recurenta că dreptul material la acțiune s-a născut la data pronunțării deciziei nr. 3967 din 28.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prescripția începută la momentul comunicării deciziei ANAF fiind întreruptă pe durata soluționării dosarului nr. x/2017

La data de 6 martie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Municipiul Neamț, prin primar, prin care a fost invocată excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea în motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8. C. proc. civ.

La data de 27 martie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.R.L, prin care s-a solicitat respingerea excepției nulității invocate prin întâmpinare.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea "intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege este sancționată cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt respectiv aprecierea și evaluarea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte constată că, în cauză, deși recurenta și-a întemeiat recursul în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motivele de casare au fost invocate formal, nefiind dezvoltate critici de nelegalitate apte să fie încadrate potrivit acestor dispoziții legale.

Dimpotrivă, sub aparenta nelegalitate a hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., autoarea recursului critică decizia instanței de apel din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție în ceea ce privește dreptul său de a formula acțiunea ce a făcut obiectul demersului judiciar.

Potrivit recurentei, soluția instanței de apel trebuia să fie în sensul admiterii apelului, întrucât momentul nașterii creanței sale este data de 28.07.2020, respectiv data pronunțării deciziei nr. 3967/2020 a Înaltei Curți de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de impunere fiscală nr. x din 19.02.2016.

Se arată că, în raport cu acest moment, cererea sa de obligare a pârâtei la plata sumei de 604.184 RON, reprezentând diferență TVA, stabilită în sarcina reclamantei prin decizia de impunere fiscală nr. x din 19.02.2016 și 13.319 RON, reprezentând dobânzile și penalitățile aferente, nu este prescrisă, așa cum în mod eronat s-a stabilit de prima instanță, soluție menținută în apel.

Practic, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv 28.07.2020, în cauză intervenind întreruperea prescripției și curgerea unui nou termen de prescripție, ca urmare a contestării deciziei de impunere fiscală nr. x din 19.02.2016, în dosarul nr. x/2017, soluționat definitiv la 28.07.2020, prin decizia nr. 3967/2020 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Într-un plan secund, recurenta aduce în discuție și eventuala incidența a unei cauze de suspendare a cursului prescripției, pe durata în care a încercat să obțină, din partea pârâtei, plata benevolă a facturii nr. x din 15.12.2020.

Față de susținerile formulate în recurs, se reține că recurenta nu a invocat încălcarea vreunei reguli de drept referitoare la prescripție, ci își exprimă dezacordul exclusiv în raport cu momentul stabilit de către instanțele anterioare ca fiind începutul termenului de prescripție, cererea fiind respinsă ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune.

Similar, determinarea momentului care marchează începutul unui nou termen de prescripție, urmare incidenței unei presupuse cauze interuptive precum și eventualele împrejurări ce pot fi calificate drept cauze de suspendare a prescripției, implică, verificări de fapt și aprecieri punctuale ale probatoriului, acestea fiind de competența instanțelor devolutive. Or, situația factuală stabilită în etapele procesuale anterioare nu poate fi reapreciată, ci se impune întocmai în fața instanței de recurs.

Prin urmare, recurenta reclamă, în realitate, aspecte ce țin de fondul litigiului, vizând eventuala netemeinicie a hotărârii atacate, asupra cărora nu se mai poate reveni în prezenta cale extraordinară de atac.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, reclamanta reiterează întocmai susținerile formulate, anterior, pe calea apelului declarat împotriva hotărârii de primă instanță.

Aceste critici și-au primit însă rezolvarea prin decizia curții de apel, această instanță prezentând motivele pentru care nu sunt incidente cazul de întrerupere și respectiv cel de suspendare a termenului de prescripție, invocate de reclamantă.

Astfel, în ceea ce privește eventuala întrerupere a cursului prescripției în raport cu decizia nr. 3967 din 28.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, curtea de apel a reținut că, în speță, condiția formulării, în termen de 6 luni, a unei noi cereri de chemare în judecată, prevăzută la art. 2.539 alin. (2) C. civ. nu este îndeplinită, prin urmare, nu se poate considera că ar fi operat întreruperea.

Referitor la pretinsa suspendare a prescripției pe durata încercării de soluționare amiabilă a diferendului, instanța de apel a arătat că atât data emiterii a facturii nr. x, respectiv 15.12.2020, cât și data adresei nr. x, prin care pârâta a restituit factura reclamantei, respectiv 23.12.2020, se situează din punct de vedere temporal în afara termenului de prescripție or, cauzele de suspendare trebuie să apară înăuntrul termenului de prescripție.

Așa fiind, susținerile reclamantei referitoare la curgerea termenului de prescripție au fost supuse analizei instanței de apel, în calitatea sa de instanță de prim control judiciar, care, rejudecând cauza pe fond, s-a pronunțat asupra acestora prin considerentele hotărârii atacate.

Recursul fiind o cale de atac împotriva deciziei pronunțate de ultima instanță de fond, recurenta avea obligația, conform exigențelor legii, să se raporteze la considerentele instanței de apel, cu arătarea aspectelor de nelegalitate identificate.

În cauză, simpla reluare a alegațiilor din etapa procesuală a apelului, strict pe aspecte de eventuală netemeinicie, cu ignorarea hotărârii atacate și a considerentelor acesteia, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Prin urmare, având în vedere că recurenta a invocat formal motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 948 din 19 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., societate în reorganizare, prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 948 din 19 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2023.