ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2079/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Neamț, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.02.2018, în valoare de 554.254,40 RON; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2018, în valoare de 77.135,59 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 358 din 28 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă; a fost respinsă cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 669/C din 5 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de completare a sentinței civile nr. 358 din 28 aprilie 2021, formulată de reclamantă.

Prin încheierea din 28 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosar nr. x/2019, a fost respinsă excepția tardivității formulării apelului și a fost amânată pronunțarea la 9 martie 2022.

Prin decizia nr. 238 din 9 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 358 din 28 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L. A fost anulată în parte sentința apelată cu privire la soluția de respingere a cererii având ca obiect solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2018 și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea acestui capăt de cerere Tribunalului Neamț, secția a II-a. A fost menținut restul dispozițiilor ce nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva încheierii din 28 februarie 2022 și a deciziei nr. 238 din 9 martie 2022, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

În susținerea căii de atac, recurenta-pârâtă arată, sub un prim aspect, că instanța de apel, prin încheierea din 28.02.2022, în mod greșit a respins excepția tardivității formulării apelului.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a reținut că hotărârea a fost comunicată la data de 13.05.2021, apelul fiind declarat la 14.06.2021, în ultima zi, în termenul legal.

Recurenta-pârâtă menționează că cererea de apel a fost trimisă prin poștă electronică, la data de 14.06.2018 ora 22:39, după închiderea programului instanței, așadar după expirarea termenului prevăzut de lege.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în raport de art. 468 C. proc. civ. "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Mai susține recurenta-pârâtă că, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 605/2016, actele trebuie depuse până la închiderea programului, trimiterea actelor de procedură prin fax sau poștă electronică fiind asimilată depunerii personale la instanță și nu trimiterii efectuate prin oficiul poștal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Așadar, actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanță, iar potrivit dispoziției legale criticate, deși termenele se socotesc pe zile întregi, totuși, în ziua în care se împlinește termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanță până la închiderea programului.

Or, astfel cum precizează recurenta-pârâtă, din conținutul mesajului electronic conținând cererea de apel rezultă că apelul a fost depus la 14.06.2021 ora 22:39, după închiderea programului instanței, fiind tardiv formulat.

O altă critică vizează faptul că reclamanta a formulat cerere de completare a sentinței pronunțate de prima instanță, cuprinzând aceleași argumente prezentate în apel, cerere ce a fost definitiv soluționată prin hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Neamț, hotărâre rămasă definitivă prin neapelare.

În acest sens, recurenta-pârâtă reiterează faptul că reclamanta nu a declarat apel împotriva hotărârii nr. 669 din 05 octombrie 2021, ci doar împotriva hotărârii nr. 358 din 28 aprilie 2021.

În condițiile în care hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021 a rămas definitivă, instanța de judecată apreciind că s-a pronunțat cu privire la fiecare aspect de fapt și de drept prezentat în acțiune, recurenta-pârâtă consideră că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri definitive.

În opinia recurentei-pârâte, prin retrimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel a impus tribunalului să judece din nou o situație ce este intrată în autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat prin hotărârea nr. 669 din 5.10.2021, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care statuează în sensul că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, în cuprinsului cererii de apel formulate de reclamantă, aceasta a criticat în mod explicit și neîndoielnic numai soluția privitoare la capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2018, în valoare de 77.135,39 RON, excluzând de la judecată toate actele și faptele anterioare acestui contract.

Or, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reținând în mod nefondat elemente ale situației de fapt care nu au fost probate de către apelantă și care au fost excluse în mod explicit din obiectul cererii de apel de către aceasta.

În acest sens, recurenta-pârâtă menționează că, începând cu pagina 10 penultimul alineat din hotărârea recurată, instanța de apel a reținut o situație de fapt care nu doar că este greșită și nu este susținută de către nicio probă aflată la dosarul cauzei, dar excedează în mod nepermis obiectului dedus judecății în apel.

Potrivit instanței de apel, "contractul de furnizare bunuri din 785/09.11.2017 s-a derulat și executat în integralitate", ceea ce reprezintă, în opinia recurentei-pârâte, o greșită interpretare a normelor de drept material, a probelor și a susținerilor din dosar, în condițiile în care nici măcar apelanta nu a susținut acest lucru.

Potrivit recurentei-pârâte, pe lângă faptul că această afirmație este complet nefondată și excedează obiectului judecății, nu poate fi valabilă nici din considerente faptice: contractul x/09.11.2017 avea termen de execuție data de 1 februarie 2018, însă, până la acea dată intimata-reclamantă nu îi trimisese proiectul final pe baza căruia să execute lucrarea, acesta fiind comunicat la data de 7 februarie 2018 - deci după încetarea contractului x/09.11.2017; acreditivul cu care garantase plata expirase la data de 31 ianuarie, astfel încât nici plata nu avea cum să se facă în baza contractului din noiembrie; contractul nr. x/09.11.2017 nu a fost prelungit prin act adițional, încetând, iar din acest motiv s-au încheiat noile contracte în temeiul cărora a avut loc executarea obligațiilor părților.

Așadar, pe lângă încălcarea principiului disponibilității și încadrarea în motivul de recurs prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit normele de drept material, fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă mai arată, de asemenea, că instanța de apel, contrar probelor aflate la dosar, a reținut că s-au încheiat contractele din 24 februarie și 25 februarie, întrucât s-ar fi dorit inserarea de penalități, ceea ce nu are nici un fundament.

Instanța de apel a reținut că aceste contracte au fost semnate în aprilie 2018, ceea ce este contrar tuturor înscrisurilor aflate la dosar, data încheierii acestora reieșind din cuprinsul actelor, art. 277 alin. (3) C. proc. civ. statuând că înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său.

Întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada că aceste înscrisuri ar fi fost semnate la altă dată, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel nu a respectat și a interpretat în mod eronat normele de drept material.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că, în mod nefondat, instanța de apel a reținut, fără a motiva în fapt și în drept, că s-au exercitat presiuni asupra reprezentantului reclamantei, pentru a se semna atât contractul, cât și un proces-verbal nereal, aspecte care nu au fost probate de reclamantă, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că prima instanță nu a făcut o judecată efectivă a fondului și nu s-a pronunțat în fapt și în drept cu privire la criticile referitoare la obiectul contractului, al obligației, și la cauza actului juridic.

Potrivit recurentei-pârâte, prima instanță s-a pronunțat cu privire la toate aspectele mai sus menționate, procesul fiind soluționat pe fond, astfel cum reiese și din hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021, rămasă definitivă.

Astfel, prima instanță a reținut că părțile implicate dețin calitatea de profesioniști, a examinat conținutul ambelor contracte, constatând faptul că atât contractele, cât și procesele-verbale de recepție au fost semnate de ambele părți, că s-au emis facturi și s-au înregistrat în contabilitatea apelantei, că în cursul executării silite apelanta a recunoscut că are de plată suma de bani ce formează obiectul contractului nr. x/25.02.2021, astfel că nu ar putea fi reținută nicio deficiență a analizei și motivării primei instanțe asupra obiectului contractului sau a cauzei acestuia.

Mai susține recurenta-pârâtă că, deși curtea de apel a reținut că prima instanță nu a motivat în drept hotărârea și că nu a expus probele din care rezultă cele reținute, în realitate, instanța de judecată a analizat toate elementele juridice ale așa-zisei amenințări, precum și întregul probatoriu al cauzei, reținând că nu s-a făcut dovada unei violențe morale și nici a vreunei presiuni, căreia reclamanta nu i-ar fi putut rezista și că nu există probe din care să rezulte vicierea consimțământului la încheierea și perfectarea celor două contracte, în condițiile în care în cauză sunt implicați niște profesioniști.

Mai mult, recurenta-pârâtă arată că a depus la dosar probe inclusiv privind atitudinea și modul de adresare al administratorului reclamantei, din care reiese că nu ar fi putut fi amenințat sau să i se producă vreo temere.

Mai arată recurenta-pârâtă și că, prin hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021, pronunțată în același dosar, prima instanță a apreciat că nu se impune completarea hotărârii întrucât considerentele sunt clare, sentința pronunțată fiind, de asemenea, clară, recurenta-pârâtă făcând trimitere și la o decizie de speță pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, pe fondul cauzei, apelul formulat este nefondat și expune exhaustiv situația de fapt și argumente în combaterea apelului declarat de reclamantă, făcând trimitere la probele administrate în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității parțiale a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

La 19 octombrie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise, iar intimata-reclamantă a depus note scrise.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În analiza acestui motiv de casare, se impune a se arăta că recurenta-pârâtă invocă faptul că apelul declarat de reclamantă prin poștă electronică în ultima zi a termenului procedural de decădere, după ora la care activitatea a încetat în mod legal la instanță, nu este făcut în termen.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018:

"(1) Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen. (...)

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, precum și mențiunea datei și orei primirii faxului sau a e-mailului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată".

Totodată, în raport de dispozițiile art. 24-27 din C. proc. civ., reiese că procedurilor judiciare (lites pendentes) le este incidentă legea în vigoare la momentul declanșării lor, iar hotărârile judecătorești rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Astfel, potrivit art. 182 și art. 183 din C. proc. civ., în forma anterioară modificării aduse acestuia prin Legea nr. 310/2018, doar actele de procedură depuse prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depuse la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare până la ora 24:00 a ultimei zile a termenului prevăzut de lege puteau fi socotite a fi fost depuse înăuntrul termenului de decădere prevăzut de lege, deși nu îndeplineau condiția de a fi fost depuse la instanță de parte personal sau prin reprezentant și nici de a fi fost transmise instanței prin poștă, curier, fax sau poștă electronică până la ora la care activitatea instanței încetează în mod legal.

Spre deosebire de forma avută de art. 183 alin. (1) din C. proc. civ., la momentul adoptării C. proc. civ., actuala formă a acestei norme, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, stabilește neechivoc faptul că actul de procedură, trimis prin fax sau e-mail, înăuntrul termenului prevăzut de lege, este socotit a fi făcut în termen.

Astfel, potrivit actualei forme a art. 183 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., aceste mijloace tehnice de transmitere a actelor de procedură au fost incluse în categoria modalităților alternative celei a depunerii actelor de procedură la registratura instanței, alături de depunerea prin poștă sau serviciul de curierat rapid, respectiv depunerea la unitatea militară sau la administrația locului de deținere, ceea ce evidențiază voința legiuitorului de a asimila trimiterea actelor de procedură prin fax sau poștă electronică trimiterii efectuate prin oficiul poștal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare.

Așadar, spre deosebire de reglementarea inițială a art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la momentul adoptării Legii nr. 310/2018, legiuitorul a renunțat la soluția legislativă anterioară care, deși stipula expres posibilitatea părților de a utiliza aceste mijloace de comunicare pentru a transmite acte de procedură către instanțe, nu reglementa, în mod distinct, efectele depunerii actelor de procedură la instanță în această modalitate.

În acest caz, art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că dovada datei și orei depunerii actului de procedură este reprezentată de data și ora primirii faxului, respectiv a e-mailului, astfel cum acestea sunt evidențiate și atestate de către calculatorul sau faxul instanței.

Ca atare, se impune a se concluziona că prin modificările aduse art. 183 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., legiuitorul a optat pentru a conferi celor două mijloace de comunicare - faxul și e-mailul - aceleași beneficii sub aspectul termenului ca și în cazurile transmiterii actelor de procedură prin poștă și curierat.

În absența oricărei distincții în cuprinsul normei speciale reprezentate de art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., eficacitatea probatorie a datei și orei atestate de faxul sau calculatorul instanței, în privința depunerii actelor de procedură înăuntrul unui termen procedural care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani, nu poate fi condiționată de respectarea regulii speciale relative la darea de dată certă actului de procedură, transmis prin intermediul acestor mijloace de comunicare.

Utilizarea sintagmei "servesc ca dovadă a datei depunerii actului", în cuprinsul art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, are drept consecință faptul că, potrivit actualei reglementări, pentru verificarea depunerii în termenul de decădere, calculat pe zile, săptămâni, luni sau ani, a actului de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, nu prezintă relevanță data certă pe care grefierul o dă actului la momentul înregistrării acestuia conform procedurii reglementate Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, ci data și ora atestate de faxul sau calculatorul instanței.

Trebuie observat și că regula de calcul al termenelor procedurale socotite pe zile, săptămâni, luni sau ani este stabilită de art. 182 alin. (1) din C. proc. civ.. care prevede că ele se împlinesc la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

Se impune a se concluziona, astfel, că actul de procedură care, potrivit legii, trebuie depus la instanță, înăuntrul unui termen care se socotește pe zile, transmis prin e-mail sau fax, chiar ulterior orei la care încetează programul de lucru al instanței, însă recepționat de faxul sau calculatorul instanței până la ora 24:00 a ultimei zile a termenului procedural, este prezumat de lege ca socotit a fi făcut în termen.

În raport de aceste considerente teoretice, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 4 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Neamț, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. Hotărârea primei instanțe a fost comunicată la 13 mai 20221, astfel cum reiese din dovada aflată la fila x al tribunalului, motiv pentru care, apelul declarat la 14 iunie 2021 prin poștă electronică, la ora 22:39, după închiderea programului instanței, apare a fiind formulat în termen, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel.

Se impune a se arăta că în acest sens a dispus și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 45 din 22 iunie 2020: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotit a fi depus în termen".

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă arată și că în cuprinsului cererii de apel formulate de reclamantă, aceasta a criticat în mod explicit și neîndoielnic numai soluția privitoare la capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2018, în valoare de 77.135,39 RON, excluzând de la judecată toate actele și faptele anterioare acestui contract, însă instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reținând în mod nefondat elemente ale situației de fapt care nu au fost probate de către apelantă și care au fost excluse în mod explicit din obiectul cererii de apel de către aceasta.

Înalta Curte precizează că efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate în mod expres sau implicit de către apelant.

Reiese, așadar, că și în cazul apelului, funcționează principiul disponibilității, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. statuând în sensul că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care nu sunt dependente de partea din hotărâre care nu a fost atacată.

Dacă hotărârea primei instanțe a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost supus apelului dobândește autoritate de lucru judecat.

În cauză, însă, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, câtă vreme, astfel cum s-a menționat și cum reiese din considerentele hotărârii recurate, Curtea a analizat apelul în temeiul art. 479 C. proc. civ., în limitele trasate expres de către apelanta-reclamantă prin cererea de apel, care a arătat că înțelege să critice doar soluția cu privire la capătul de cerere referitor la nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/25.02.2018 în valoare de 77.135,59 RON, urmând a fi menținute restul dispozițiilor ce nu sunt contrare prezentei decizii.

Înalta Curte mai arată că argumentele recurentei-pârâte ce vizează situația de fapt reținută de instanța de apel și modul de interpretare a probelor administrate, reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru care vor fi excluse de la analiză.

Înalta Curte va înlătura și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă autoritatea de lucru judecat a hotărârii nr. 669 din 5 octombrie 2021, pronunțate de Tribunalul Neamț, prin care a fost respinsă cererea reclamantei, de completare a sentinței primei instanțe, cerere ce cuprindea aceleași argumente ca și cele prezentate în apel.

În condițiile în care hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021 a rămas definitivă prin neapelare și în condițiile în care prima instanță a apreciat că s-a pronunțat cu privire la fiecare aspect de fapt și de drept prezentat în acțiune, recurenta-pârâtă consideră că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri definitive.

Prealabil, se impune a se arăta că aceste critici vor fi analizate nu subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., cum a solicitat recurenta-pârâtă, ci din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă, care statuează că se poate cere casare unei hotărâri, când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În raport de criticile arătate mai sus, Înalta Curte arată că, potrivit art. 444 alin. (1) Cod procedură civilă, " Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare".

Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 669/C din 5 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de completare a sentinței civile nr. 358 din 28 aprilie 2021, formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a apreciat că, așa cum rezultă din întreaga motivare, sunt nominalizate ambele contracte cu nr. x/25.02. 2018 și cu nr. x/25.02.2018, că a examinat ambele contracte atât pe cel cu nr. x/25.02. 2018 cât și pe cel și cu nr. x/25.02.2018 și că prin dispozitivul hotărârii instanța s-a pronunțat asupra ambelor contracte, nu numai asupra contractului cu nr. x/25.02.2018, cum eronat a susținut reclamanta în cererea de completare a hotărârii.

Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat.

Întrucât cererea a fost respinsă, nefiind dispusă o completare a hotărârii pronunțate, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 669 din 5 octombrie 2021.

Nici criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse de recurenta-pârâtă în susținerea acestor motive de recurs vizează exclusiv situația de fapt, data încheierii contractelor, exercitarea unor presiuni asupra reprezentantului reclamantei, pretins a fi fost reținute de către instanța de apel. Mai arată recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a indicat mijloacele de probă reținute, că nu a avut în vedere probele din care reiese atitudinea administratorului intimatei-reclamante, care exclude amenințarea sau temerea, precum și faptul că hotărârea pronunțată de prima instanță respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Or, recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că reluarea argumentelor expuse în combaterea apelului declarat de către reclamantă nu reprezintă critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, acestea neputând face obiectul analizei în recurs.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 februarie 2022 și a deciziei nr. 238 din 9 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 8.830,57 RON către intimata A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 februarie 2022 și a deciziei nr. 238 din 9 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta B. S.R.L. la plata sumei de 8.830,57 RON către intimata A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2022.