ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1575/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Neamț la data de 31 mai 2017, sub nr. x/2016/a2, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prin care să se constate transmiterea din patrimoniul pârâtei a dreptului de proprietate asupra imobilului apartament nr. x, compus din trei camere în suprafață utilă proiectată de 105 m.p., din cadrul ansamblului de locuințe de tip apartament situat în Piatra Neamț, str. x bis, a dreptului de coproprietate forțată și perpetuă asupra tuturor părților din imobil care, prin natura și destinația lor, sunt în folosința comună a tuturor proprietarilor din imobil, împreună cu terenul aferent, în indiviziune, precum și a dreptului de folosință asupra cotei părți din terenul aferent construcției.

În subsidiar, a solicitat să constate calitatea de constructor a societății A. S.R.L., să pronunțe o hotărâre care să țină loc de acordul pârâtei în privința predării dreptului de folosință asupra cotei părți din terenul aferent construcției, precum și a dreptului de cofolosință forțată și perpetuă asupra tuturor părților din imobil care, prin natura și destinația lor, sunt în folosința comună a tuturor proprietarilor din imobil, drept de folosință ce urmează a fi exercitat până la data predării dreptului de proprietate/respectiv coproprietate, în condițiile stipulate în convenție.

La data de 12 februarie 2018, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a U.A.T. Municipiul Piatra Neamț, precizând pretențiile deduse judecății ca fiind următoarele:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ., Legea 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 642/F din 20 decembrie 2018, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Piatra Neamț, prin primar.

A admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/15.06.2015 la C. și D., având ca obiect apartamentul nr. x situat în Piatra Neamț, str. x bis, județul Neamț.

A respins, ca nefondată, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea sumei de 47.250 euro (în echivalent în RON de 220.185 RON).

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 433/2019 din 11 decembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul promovat de reclamant A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 642/F din 20 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Piatra Neamț.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta societatea B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 47.250 Euro (fără T.V.A.) reprezentând preț imobil. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 433/2019 din 11 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta B. S.R.L.

1.1. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. S.R.L. exprimându-și dezideratul de a se realiza obligația asumată în natură, a solicitat casarea deciziei recurate (în măsura solicitării) și admiterea acțiunii principale, precizând că motivele de nelegalitate pe care înțelege să își întemeieze recursul se înscriu în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta apreciază că, în mod greșit, instanța a reținut că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după edificarea imobilului și că, din atare rațiuni, se impune respingerea susținerii potrivit căreia autoarea recursului a finanțat construirea apartamentului, fapt ce duce la respingerea cererii de constatare a calității de investitor a acesteia.

Arată că, așa cum se reține în aceeași decizie, pentru admiterea capătului subsidiar de cerere privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, prețul a fost achitat prin compensare. Compensarea, însă, a privit contravaloarea bunurilor ce fuseseră livrate pârâtei, astfel încât imobilul a fost construit cu bunurile sale.

Recurenta susține că art. 6 din H.G. nr. 273/1994 ce definește noțiunea de investitor nu face vorbire despre finanțarea exclusiv cu bani a investiției și nici art. 1854 din noul C. civ. nu limitează prețul contractului doar la sume de bani.

Arată că s-a realizat compensarea doar pentru exprimarea în valoare monetară a prețului imobilului, în vederea înscrierii în evidențele notariale, prin operațiunea juridică a promisiunii de vânzare-cumpărare, aceasta întrucât legea, deși reglementează calitatea de investitor distinct de cea de proprietar, nu reglementează alte modalități speciale de obținere a dreptului de proprietate.

Evocând art. 3 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind recepția construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994, recurenta conchide în sensul că însuși legiutorul face o disctincție între proprietar, investitor și executant, chiar titular de autorizație de construire.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta opinează în sensul că motivele de mai sus se circumscriu și acestui text de lege.

În plus, susține că, în mod total nefondat, Curtea de Apel Bacău reține că dreptul de dispoziție și control asupra lucrărilor a fost exercitat de pârâta intimată, și nu de autoarea recursului, ca investitor.

Se arată ca această motivare încalcă prevederile art. 1851 din noul C. civ., în sensul în care însăși legea încuviințează executantului controlul propriei sale lucrări. Totodată, afirmă că sintagma "urmărește îndeplinirea lui" nu este echivalentă unei paze juridice.

Afirmă că a contractat în limitele autorizației de construire, iar cea care trebuia să urmărească executarea construcției era administrația locală, motiv pentru care susține pertinența capătului de cerere privind obligarea autorității la efectuarea recepției.

Pe de altă parte, arată că, prin invocarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este de acord cu transferul culpei constructorului asupra sa.

Susține că scopul prezentului demers este ca Municipiul Piatra Neamț să emită certificatul de atestare a stadiului realizării construcției, eliberat de primarul unității administrațiv-teritoriale și a procesului-verbal de constatare privind stadiul realizării construcției, semnat și stampilat de serviciul de specialitate din cadrul primăriei unității administrațiv-teritoriale.

În încheiere, recurenta-reclamantă afirmă că acest proces-verbal se pliază chiar pe situația reținută de Curtea de Apel Bacău, respectiv, pe imposibilitatea efectuării recepției, menționând, totodată, că, pe de o parte, Legea nr. 50/1991 s-a modificat într-un sens care îi profită, iar, pe de altă parte, PUG-ul orașului Piatra Neamț s-a modificat, blocul complinind actualmente toate cerințele prevăzute de planul urbanistic general.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte U.A.T. Municipiul Piatra Neamț și intimatei-pârâte B. S.R.L. la 16 martie 2020.

La 6 mai 2020, intimata-pârâtă U.A.T. Municipiul Piatra Neamț a transmis o întâmpinare comună atât la recursul recurentei-reclamante A. S.R.L., cât și pentru recursul recurentei-pârâte B. S.R.L., solicitând respingerea ambelor recursuri, în baza motivelor exprimate pe larg atât la fond, cât și în instanța de apel.

La 18 mai 2020, întâmpinarea a fost comunicată atât recurentei-reclamante, cât și intimatei-pârâte B. S.R.L. Părțile îndrituite nu au depus răspuns la întâmpinarea formulată de U.A.T. Municipiul Piatra Neamț.

La 15 iunie 2020, intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului depus de reclamantă și admiterea recursului propriu.

La 23 iunie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, A. S.R.L., fără ca aceasta să uzeze de dreptul de a depune răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

1.2. Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii din apel și rejudecarea în fond a cauzei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L. la 17 martie 2020 și intimatei-pârâte U.A.T. Municipiul Piatra Neamț la 16 martie 2020.

La 24 martie 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea acestuia, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Cu titlu preliminar, intimata-reclamantă invocă inadmisibilitatea cererii de recurs, motivat de faptul că, prin sentința pronunțată la 21 ianuarie 2020 de Tribunalul Neamț, în dosarul nr. x/2019, față de societatea B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței, ocazie cu care, în temeiul art. 161 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 85/2014, intimata A. S.R.L. susține că și-a înscris creanța în tabelul de creanțe. A mai precizat că, împotriva Tabelului de creanțe, nu a fost formulată contestație, astfel încât, cererea de recurs este inadmisibilă.

În altă ordine de idei, intimata A. S.R.L. a invocat nulitatea recursului în temeiul art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., motivat de faptul că cererea este semnată de avocatul ales al societății, fiind redactată pe data de 24.02.2020, după data deschiderii procedurii insolvenței. Se arată că domnul avocat nu avea mandat, motiv pentru care, cererea este nulă. Mai mult, se arată că, la dosarul cauzei, nu exista vreun administrator special care, la rândul său, să fi angajat serviciul unui avocat. Prin urmare, se arată că, întrucât persoana care a dat mandatul nu mai are ea însăși calitatea de reprezentant al societății (administrator statutar), recursul nu poate fi nici măcar însușit.

Totodată, afirmând că recursul recurentei-pârâte B. S.R.L. a fost formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata A. S.R.L. invocă nulitatea cererii de recurs prin prisma nemotivării, susținând faptul că aceasta reprezintă o contestație asupra interpretării elementelor de drept material de către Curtea de Apel Bacău, fără a se înfățișa vreo regulă de procedură încălcată de aceeași instanță.

La 6 mai 2020, intimata-pârâtă U.A.T. Municipiul Piatra Neamț a transmis o întâmpinare comună atât la recursul recurentei-reclamante A. S.R.L., cât și pentru recursul recurentei-pârâte B. S.R.L., solicitând respingerea ambelor recursuri, în baza motivelor exprimate pe larg atât la fond, cât și în instanța de apel. Întâmpinarea a fost comunicată atât intimatei-reclamante A. S.R.L., cât și recurentei-pârâte B. S.R.L. la 18 mai 2020.

Părțile îndrituite nu au depus răspuns la întâmpinarea formulată de U.A.T. Municipiul Piatra Neamț.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în ședința completului de filtru din 19 ianuarie 2021, a fost comunicat părților.

Prin raport s-a constatat că recursul declarat de pârâta B. S.R.L. nu este timbrat cu taxa judiciară de timbru, în cuantum de 2924,23 RON, datorată în temeiul art. 24 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, motiv pentru care, prin raport, s-a propus soluționarea recursului declarat de pârâta B. S.R.L. în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu, sub rezerva achitării taxei judiciare de timbru datorate, astfel cum a fost stabilit cu caracter definitiv prin încheierea de cameră de consiliu din 8 aprilie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2016.1.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 20 aprilie 2021, Înalta Curte a admis excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 433/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, a respins excepția lipsei de interes a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, pe care l-a admis în principiu, stabilind termen de judecată la 22 iunie 2021, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși prin raportul întocmit în baza art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a propus încetarea judecății recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, în realitate, nu este incidentă o atare măsură, întrucât prin criticile recurentei-reclamante nu este vizată o creanță, ci o pretinsă calitate a sa de investitor.

Procedând la analiza recursului recurentei-reclamante prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut printr-o primă critică că, în mod greșit instanța a reținut că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după edificarea imobilului și că, din atare rațiuni, se impune respingerea susținerii potrivit căreia reclamanta a finanțat construirea apartamentului, fapt ce duce la respingerea cererii de constatare a calității de investitor a reclamantei.

Excluzând ipoteza referitoare la existența exclusivă a unor motive străine de natura pricinii, critica dedusă analizei nu relevă nici aspecte contradictorii, în sensul celeilalte ipoteze vizate de motivul de nelegalitate invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Mai mult decât atât, susținând că "în mod greșit instanța a reținut că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după edificarea imobilului", recurenta-reclamantă pune în discuție o situație de fapt pretins a fi fost greșit reținută de instanță, or, în această fază procesuală, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu poate constitui motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

În continuare, referindu-se la motivarea admiterii capătului subsidiar de cerere, prin care instanța de apel a reținut că, în cauză, pârâta a primit prețul imobilului, respectiv suma de 47.250 euro fără T.V.A., prețul fiind achitat de către reclamantă "la cursul B.N.R. din data efectuării plății, prin compensare", recurenta-reclamantă menționează că imobilul a fost construit cu bunurile sale, astfel încât, operațiunea de compensare a privit contravaloarea bunurilor ce au fost livrate de recurenta-reclamantă pârâtei. De asemenea, recurenta face trimitere la noțiunea de investitor din Regulamentul privind recepția construcțiilor, aprobat prin H.G.. 273/1994, susținând, în esență, că noțiunea de investitor nu presupune finanțarea cu bani a investiției. Totodată, arată că nici art. 1854 din C. civ. (2009) nu limitează prețul contractului doar la sume de bani.

Cu toate că recurenta-reclamantă tinde la casarea deciziei instanței de apel, în sensul realizării în natură a obligației asumate de pârâtă, invocând, în ceea ce o privește, calitatea de investitor cu privire la apartamentul pe care l-a contractat, Înalta Curte reține că, potrivit situației de fapt reținute de ambele instanțe devolutive, recurenta-reclamantă a încheiat cu societatea pârâtă un antecontract (promisiune) de vânzare cumpărare și contract de construire în baza căruia urma să dobândească proprietatea unui apartament compus din trei camere și dependințe dintr-un imobil - ansamblu de locuințe tip apartament.

Contrar celor susținute de autoarea recursului, potrivit antecontractului încheiat la 15 iunie 2015 (art. 4.1 și art. 4.2.), recurenta (promitent cumpărător) a achitat un preț de 47250 euro fără TVA, prețul fiind achitat în RON la cursul BNR din data efectuării plății prin compensare, conform unor ordine de compensare menționate în respectivul antecontract.

Cu toate acestea, recurenta susține că respectiva compensare a privit contravaloarea unor bunuri pe care le-a livrat pârâtei intimate, susținând că imobilul a fost construit cu bunurile sale, compensarea realizându-se doar pentru exprimarea în valoare monetară a prețului imobilului în vederea înscrierii acestui fapt în evidențele notariale.

Cu alte cuvinte, recurenta susține, peste ceea ce atestă înscrisul notarial, că, în realitate, nu a achitat prețul menționat în antecontractul de vânzare-cumpărare, ci, de valoarea reprezentând prețul menționat în antecontract, a livrat bunuri cu care a fost construit imobilul/apartamentul contractat.

Cu toate acestea, compensarea de care face vorbire instanța de apel și care, de altfel, este menționată în secțiunea dedicată prețului contractului din antecontractul încheiat la 15 iunie 2015 nu vizează o situație de genul celei învederate de recurentă, care, așa cum s-a arătat mai sus, a susținut că procedura de compensare a privit contravaloarea unor bunuri pe care le-a livrat pârâtei intimate. În realitate, această procedură reprezintă o modalitate de stingere a datoriilor neplătite și neîncasate între persoanele juridice cu sediul în România, reglementată prin O.U.G. nr. 77/1999 aprobată prin Legea nr. 211/2001 și aplicată prin H.G. nr. 685/1999, pentru aprobarea Normelor metodologice privind monitorizarea datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar și a pierderilor din economie, și a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice.

În speță, potrivit art. 4.2 din antecontractul mai sus menționat, prețul a fost achitat în RON la cursul B.N.R. din data efectuării plății prin compensare, conform Ordinelor de Compensare seria x nr. x/24.03.2015 pentru suma de 108.207,59 RON și seria x nr. x/08.04.2015 pentru suma de 110.796,21 RON. De altfel, recurenta-reclamantă a depus în fața primei instanțe de fond mai multe astfel de ordine de compensare care sunt însoțite de câte un borderou al datoriilor stinse pentru justificare prin ordinul de compensare, în care sunt menționate datele de identificare ale facturilor care fac obiectul compensării (numărul facturii, data emiterii facturii, valoarea facturată și valoarea compensată).

În altă ordine de idei, calitatea de investitor nu se rezumă la definiția dată de Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora din 14.06.1994. În acest context, se cuvine menționat faptul că definiția la care face trimitere recurenta aparține unei alte forme a Regulamentului privind recepția construcțiilor (aprobat prin Hotărârea nr. 273/1994), din 2017. Așadar, conform art. 2 din Regulament - forma în vigoare la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare - 15 iunie 2015:

"În înțelesul prezentului regulament, investitorul este persoana fizică sau juridică care încheie contractul de executare de lucrări de construcții, urmărește îndeplinirea lui și preia lucrarea." Astfel, spre deosebire de definiția dată investitorului la art. 6 lit. a) din Regulamentului privind recepția construcțiilor din 2017, definiția dată investitorului de art. 2 din Regulament - forma în vigoare la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare - 15 iunie 2015 nu prevede în mod expres că respectiva persoană finanțează contractul de lucrări/de execuție.

Cu toate acestea, potrivit art. 4 din același Regulament - forma în vigoare la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare - 15.06.2015, "Pentru lucrările de construcții și instalații aferente acestora, indiferent de sursa de finanțare, de forma de proprietate sau de destinație, recepțiile se vor organiza de către ordonatorii de credite sau proprietari, care, în sensul prezentului regulament, au calitatea de investitori."

În altă ordine de idei, o astfel de calitate presupune mai mult decât atât. Astfel, fără a epuiza toate argumentele posibile, este suficient a fi amintită Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții din 12.10.2009 (forma în vigoare la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare - 15 iunie 2015), în care sunt prevăzute diverse obligații ce revin unui investitor și care sunt incompatibile cu statutul de promitent-cumpărător al recurentei.

În acest sens, relevante sunt dispozițiile aferente art. 75 având ca denumire marginală - Operațiuni privind asigurarea cerințelor de calitate în construcții, art. 76 având ca denumire marginală - Operațiuni privind obligațiile investitorilor/beneficiarilor față de autorități, regăsite în Capitolul VI Alte dispoziții, Secțiunea 1 intitulată - Obligații ale investitorului/beneficiarului și emitentului autorizației, ulterioare autorizării, dar și alte prevederi asociate calității de investitor regăsite în aceeași normă metodologică mai sus amintită.

Cu referire la celălalt motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului arată că sunt subsumate acestui motiv de casare și criticile mai sus analizate. În plus, susține că, în mod nefondat instanța de apel a reținut că dreptul de dispoziție și control asupra lucrărilor a fost exercitat de pârâta intimată și nu de autoarea recursului, ca investitor. În acest sens, susține că respectiva motivare încalcă prevederile art. 1851 din C. civ. (2009), în sensul în care însăși legea încuviințează executantului controlul propriei sale lucrări.

Contrar celor învederate de recurentă, conținutul art. 1851 din C. civ. (2009), care reglementează noțiunea contractului de antrepriză, este străin de cele învederate de recurentă. Mai mult decât atât, în considerarea dispozițiilor art. 1855 din C. civ., contractul încheiat de părți nu poate fi calificat drept un contract de antrepriză, ci, așa cum este menționat în cuprinsul antecontractului (promisiunii) de vânzare-cumpărare și contract de construire, părțile au calitatea de promitent vânzător (intimate-pârâtă) și promitent cumpărător și beneficiar al construcției (recurenta-reclamantă).

Totodată, recurenta susține că, în cazul său, cea care trebuia să urmărească executarea construcției era administrația locală, care a stat în pasivitate în perioada de construire supradimensionată a imobilului. A mai arătat că a contractat în limitele autorizației de construire, astfel încât apreciază ca fiind pertinent capătul de cerere privind obligarea autorității locale la efectuarea recepției.

Înalta Curte reține că, în susținerea acestei critici, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a indicat niciun text de lege pretins a fi fost încălcat sau greșit interpretat de instanța de apel. Prin urmare, nefiind indicată nicio normă de drept material pretins a fi fost încălcată sau în mod eronat aplicată de instanța de apel, instanța de recurs nu se poate substitui recurentei, completând deductiv critica formulată.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă a susținut că nu este de acord cu "transferul" culpei constructorului asupra sa, prin invocarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 13/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii).

Instanța de recurs constată că așa-zisa critică se rezumă la o simplă afirmație a recurentei, care nu a arătat, în concret, în ce constă nelegalitatea semnalată. Or, în lipsa unei critici concrete de nelegalitate, instanța de recurs nu poate realiza un control efectiv al deciziei recurate, completând deductiv raționamentul recurentei.

De asemenea, autoarea mai arată că scopul prezentului demers este ca, cel puțin, în subsidiar, autoritatea locală să emită certificatul de atestare a stadiului realizării construcției eliberat de primarul unității administrativ-teritoriale și a procesului-verbal de constatare privind stadiul realizării construcției, semnat și stampilat de serviciul de specialitate din cadrul primăriei unității adminstrativ-teritoriale.

Cu toate că reduce la o simplă pretenție emiterea unor astfel de documente, în realitate, prin această solicitare, recurenta tinde la recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției. Or, o astfel de pretenție este incompatibilă cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, în care autorul trebuie să formuleze exclusiv critici de nelegalitate concrete față de considerentele hotărârii recurate.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 433/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte reține că, prin încheierea completului de filtru din 20 aprilie 2021, a fost admisă excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 433/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că, la 25 februarie 2020, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecarea în fond a cauzei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că, la 8 octombrie 2020, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate în cauză, prin raport reținându-se, cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., că este netimbrat.

În acest sens, s-a constatat că recursul recurentei-pârâte nu a fost inițial timbrat, iar prin adresa emisă de Înalta Curte la 10 martie 2020, i s-a pus în vedere recurentei să achite taxa de timbru în cuantum de 2.924,23 RON, conform art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 . Totodată, s-a mai arătat că, la 27 martie 2020, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a transmis la dosar un înscris intitulat "precizare" cu privire la taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, solicitând instanței supreme să constate că nu datorează taxa judiciară de timbru ce i-a fost comunicată.

Ulterior, prin încheierea din 8 aprilie 2020, definitivă, comunicată recurentei-pârâte la 18 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru.

Prin urmare, întrucât recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a depune la dosar dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 2.924,23 RON, în baza art. 486 alin. (2) teza I C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că urmează să facă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care a admis excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. Totodată, față de soluția ce se va adopta în recursul recurentei-pârâte, instanța supremă a constatat că nu se mai impune analiza excepției nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Prin urmare, la termenul de astăzi, 22 iunie 2021, în conformitate cu dispozițiile art. 499 teza a doua, art. 496 alin. (1) teza a doua raportat la art. 489 alin. (3) și art. 489 alin. (2) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva, reținând următoarele considerente:

Excepția netimbrării reprezintă modalitatea procesuală prin care instanța ori partea interesată poate invoca, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularitatea cu privire la timbrarea cererii. Aceasta are natura unei excepții de procedură absolute ce duce la anularea cererii în cazul neînlăturării lipsurilor constatate de instanță.

Prin art. 1 din O.U.G nr. 80/2013 privind taxele de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii,….", iar în conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (3) din același Cod, "… . . . . . . . . . .cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 7 din C. proc. civ..", iar potrivit alin. (2) teza a II-a, "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Față de motivele de casare pe care recurenta-pârâtă B. S.R.L. și-a întemeiat recursul, calea extraordinară de atac trebuia timbrată cu 100 de RON, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și cu 2.824,23 RON, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., taxa fiind calculată la valoarea obiectului cererii (227.173 RON, echivalentul în RON a sumei de 47.250 euro, la cursul B.N.R. din 25.02.2020), conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013, "dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței".

Înalta Curte constată că cererea formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a fost timbrată anticipat și că acesta nu s-a conformat obligației ce-i revenea, deși i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 2924,23 RON, așa cum rezultă din adresa emisă la 10 martie 2020 și procesul-verbal de înmânare din 16 martie 2020, aflate la dosar.

Reținând, totodată, că cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru astfel stabilite, formulată de recurenta-pârâtă, a fost respinsă prin încheierea din Camera de Consiliu de la 8 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, comunicată petentei (recurente) la 18 mai 2020 și că, în speță, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (2) teza I din C. proc. civ.

Față de împrejurarea că partea nu a achitat taxa de timbru, Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu îndeplinește una dintre condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ.. În aceste condiții, devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua raportat la art. 486 alin. (3) teza I, Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 433/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.