Decizia nr. 1670/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1675/2019 a Tribunalului Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, sub nr. x/21.12.2018, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Iași, Municipiul Iași, Primăria Municipiului Iași, Direcția de Administrare a Patrimoniului Public și Privat Iași, Comisia pentru analizarea notificărilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 și C., constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 235 din 17.03.2015 emisă de Primarul Municipiului Iași pentru pârâtul C. pentru suprafața de 6/12 din 1013,16 mp situat în Iași, D. nr. 15, județul Iași. Reclamantele au estimat valoarea terenului la circa 150.000 euro. În drept, au fost invocate Legea nr. 10/2001, Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 35, art. 192, art. 271 C. proc. civ., art. 1237 C. civ., Legea nr. 24/2007.

Hotărârea pronunțată în Tribunalul Iași Prin sentința civilă nr. 1675 din 11 noiembrie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant și a nulității întâmpinării, invocate de reclamante; a admis excepția lipsei de interes a reclamantelor, invocată de pârâți și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Iași, Municipiul Iași, prin primar, Primăria Municipiului Iași, Direcția de Administrare a Patrimoniului Public și Privat Iași, Comisia pentru analizarea notificărilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, ca fiind formulată de persoane lipsite de interes; a obligat reclamantele să plătească în solidar pârâtului C. suma de 11.237,88 RON. Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a scos cauza de pe rol și a înaintat dosarul nr. x/2018 la Curtea de Apel Bacău.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Bacău Prin decizia nr. 19 din 18 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 427 din 27 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 19 din 18 ianuarie 2021 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul C.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 22 martie 2021, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2. Recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii apelului și menținerii dispozițiilor instanței de fond privind admiterea excepției lipsei de interes. Recurentul-pârât a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: 1. Hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei atâta timp cât instanța motivează admiterea apelului și interesul reclamantelor pe aspecte ce țin de modalitatea de folosire a proprietății comune și de o viitoare lotizare a acesteia în condițiile în care obiectul cauzei presupune verificarea legalității modului de reconstituire în natură a dreptului de proprietate al pârâtului cu privire la jumătatea din terenul în suprafață de 1013,16 mp, urmare a aplicării Legii nr. 10/2001. Motivarea instanței de apel este insuficientă și contradictorie în contextul expunerii unor considerații de ordin general și fără a arăta în concret care ar fi interesul practic pe care reclamantele l-ar putea realiza cu privire la cota de 6/12 din terenul în discuție, prin admiterea acțiunii, cotă ce a fost reconstituită pârâtului, fiind complementară cu cota indiviză a reclamantelor, dar fără a se suprapune cu aceasta, atâta timp cât interesul afirmat de acestea și reținut de instanța de apel nu poate fi argumentat pe o finalitate care să aibă legătură cu verificarea reconstituirii dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului pe care îl dețin în coproprietate. 2. Decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d), art. 33 C. proc. civ., art. 634 alin. (1), art. 636 și 639 C. civ. Prin dispoziția din anul 1955, s-a atribuit în folosință pentru construirea blocului de apartamente celor 6 persoane, prin care și reclamantele, doar cota de 6/12 din terenul în suprafață totală de 1013 mp. situată în str. x, din care reclamantele dețin în coproprietate o cotă indiviză de 1/6, cealaltă cotă de 6/12 din teren revenind pârâtului, ca urmare a restituirii în natură. Ca atare, reclamantele nu justifică un interes născut și actual de a solicita constatarea nulității absolute a dispoziției primarului, potrivit art. 32 și art. 33 C. proc. civ.. Calitatea acestora de coproprietari în indiviziune nu le conferă calitatea procesuală de a contesta valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului, coproprietar pe o cotă separată și diferită de a reclamantelor, ci doar calitatea de parte într-o viitoare ieșire din indiviziune. De asemenea, dispoziția primarului nu provoacă reclamantelor niciun prejudiciu și nici nu le-a împiedicat în folosința bunului comun pe care au exercitat-o cum au crezut de cuviință. Faptul că în viitor pârâtul coproprietar va solicita ieșirea din indiviziune nu produce, de asemenea, nicio vătămare dreptului coindivizarilor și nicio pagubă cât timp pârâtul și-ar exercita un drept absolut și imprescriptibil, respectiv acela de a cere încetarea coproprietății, conform art. 669 C. civ. Aspectele privind accesul, utilitățile, folosința concretă a terenului nu pot fi avute în vedere, deoarece prin dispoziția atacată s-a restituit în natură doar o cotă indiviză ideală de proprietate din teren până la ieșirea din indiviziune. Interesul reținut de instanța de apel cu privire la o viitoare lotizare și la menținerea accesului ar putea fi invocat împotriva unor demersuri concrete ale pârâtului pentru exploatarea dreptului său de proprietate sau într-o viitoare acțiune de partaj, iar nu pentru contestarea titlului în baza căruia dreptul, în cotă parte ideală, a fost dobândit de către pârât. Dacă dreptul coproprietarului este limitat de lege la cota sa indiviză ideală, el nu are nici un drept și nici un interes cu privire la cota altor coindivizari, deci nu poate justifica interesul de a solicita verificarea valabilității titlului coindivizarului, care nu i-ar aduce nici un folos practic cât timp dreptul său va fi în continuare limitat la cota sa indiviză, indiferent de soarta și regimul iuridic al celeilalte cote indivize din bun. Fiind vorba de un act de restituire a proprietății preluate abuziv de către stat, dispoziția primarului emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi contestată de acele persoane care prezintă un interes rezultând din greșita soluționare a notificării, adică de persoane care ar avea la rândul lor vocație pentru a dobândi bunul cu privire la care s-a dispus restituirea, persoane care au fost direct prejudiciate prin emiterea dispoziției de restituire în natură. În raport de dispozițiile art. 3 și art. 7 din Legea nr. 10/2001, interesul invocat de reclamante și reținut de instanta de apel nu este legitim, în sensul art. 33 C. proc. civ., întrucât tinde la extinderea nepermisă a dreptului acestora și la încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate al pârâtului, persoana îndreptățită, în temeiul Legii nr. 10/2001, la reconstituire în natură, autoritatea emitentă a dispoziției ținând cont de drepturile deja stabilite în favoarea reclamantelor și a celorlalți proprietari ai apartamentelor.

Apărările formulate în cauză Intimatele-reclamante A. și B. au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat, pe cale de excepție, netimbrarea recursului, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., art. 33 alin. (1) și art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, lipsa calității de reprezentant a doamnei avocat F. în susținerea recursului și reprezentarea recurentului-pârât, în raport de dispozițiile art. 87 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului. În susținerea poziției procesuale cu privire la excepția netimbrării recursului, au arătat că recurentul-pârât nu a achitat anticipat taxa judiciară de timbru datorată în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și de dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, împrejurare ce determină anularea recursului, conform dispozițiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ. și cele ale art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a doamnei avocat F. în susținerea recursului și reprezentarea recurentului-pârât, au precizat că cererea de recurs a fost însoțită de împuternicirea avocațială seria x/2021, în care este consemnat faptul că se acordă asistență juridică în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Bacău în temeiul contractului nr. x din 2020, însă decizia atacată a fost pronunțată la data de 18 ianuarie 2021, așa încât contractul de asistență juridică menționat a fost acordat pentru reprezentarea recurentului-pârât exclusiv în fața Curții de Apel Bacău. Cu privire la excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatele-reclamante au arătat că susținerile de la punctul II al cererii de recurs se raportează la soluția pronunțată asupra excepției lipsei de interes al intimatelor, recurentul-pârât pretinzând că instanța de apel nu ar fi aplicat dispozițiile art. 634 și urm. C. civ. referitoare la dreptul de coproprietate, iar nu că aceasta ar fi dat o interpretare greșită unui text de lege. Or, prin reiterarea motivelor invocate în susținerea acestui caz de casare, care au fost deja analizate de către instanța de apel și au dobândit autoritate de lucru judecat, recurentul-pârât a încercat să obțină o rejudecare a apelului. Raportându-se la jurisprudența CEDO, au arătat că prin demersul inițiat, partea adversă a încercat restricționarea liberului acces la justiție al reclamantelor atâta timp cât în decursul celor 3 ani, acestea nu au avut posibilitatea de a-și susține efectiv cauza, fiind nevoite să se judece exclusiv pe motive procedurale. Pe fondul recursului, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., au susținut că deși recurentul a invocat o contradicție între considerente și dispozitiv, nu a arătat care sunt considerentele pe care le-a apreciat ca fiind contradictorii în contextul motivării deciziei atacate prin raportare la constatarea interesului legitim al reclamantelor (paragrafele 4 și 5 de la fila x a deciziei atacate). În opinia intimatelor-reclamante, argumentele prezentate de instanța de apel nu sunt străine de obiectul cauzei câtă vreme motivarea unei hotărârii reprezintă o chestiune de substanță nu de conținut, astfel că o hotărâre îndeplinește cerința motivării atunci când răspunde problemelor de fapt și de drept deduse judecății, nefiind necesar ca instanța să răspundă fiecărui argument prezentat de parte în susținerea apărării. Contrar celor expuse de recurentul-pârât, având în vedere obiectul cauzei - constatarea nulității absolute a deciziei nr. 235/2015, interesul reclamantelor este analizat nu doar prin raportare la dispozitiile Legii nr. 10/2001, ci în considerarea dispozițiile privind dreptul de proprietate privată, la care recurentul a făcut trimitere în motivarea recursului, precum și a tuturor garanțiilor conferite acestui drept absolut. Câtă vreme dreptul de folosință al reclamantelor asupra întregului teren (recunoscut prin Decizia nr. 689 din data de 23.11.1955 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Iași, precum și prin Ordinele nr. 866 si 870 din data de 30.09.2010 emise de Instituția Prefectului Județului Iași) s-ar suprapune peste dreptul de folosință al recurentului (ca parte componentă a dreptului de proprietate), în condițiile în care Dispoziția nr. 235/2015 a Primarului Municipiului Iași ar rămâne în ființă, existând un interes real al reclamantelor în formularea cererii de anulare a dispoziției Primarului. Totodată, lotizarea terenului, existența utilităților, precum și menținerea căii de acces în blocul reclamantelor sunt motive temeinice în fundamentarea soluției de respingere a excepției lipsei de interes. Drept urmare, decizia atacată cuprinde motive suficiente pe care se întemeiază, nu sunt contradictorii și au legătura cu obiectul cauzei. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât din perspectiva neanalizării interesului reclamantelor prin raportare la obiectul cauzei, intimatele au arătat că o atare susținere urmărește realizarea unei veritabile judecăți de către instanța de recurs referitor la drepturilor deținute de reclamante asupra suprafeței de teren 1013 mp. situată în Iași, str. x. Or, în soluționarea unei excepții procesuale cum este cea a lipsei de interes, simpla afirmare a existenței unui drept cu privire la cota de 6/12 din terenul retrocedat nelegal este suficientă pentru a justifica respingerea excepției. Existența sau inexistența dreptului afirmat constituie o chestiune ce ține de fondul cauzei, iar instanța de apel a justificat interesul reclamantelor și din perspectiva lotizării și a căii de acces pentru a pune decizia nr. 19/18.01.2021 la adapost de orice critică. Mai arată intimatele-reclamante că recurentul nu a avut în vedere faptul că prin acțiunea în anularea dispoziției nr. 235/2015 se urmărește a se evita necesitatea formularii unei acțiuni separate de ieșire din indiviziune, acesta reprezentând un motiv suplimentar de respingere a excepției lipsei de interes. Au precizat că neaplicarea dispozițiilor art. 636 și art. 699 C. civ. de către instanța de apel, în susținerea recurentului, nu constituie motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Totodată, recurentul nu a argumentat modul în care au fost încălcate dispozițiile art. 634, art. 636 și art. 699 C. civ. prin pronunțarea hotărârii recurate, rezumându-se a invoca norme cu caracter general. Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate, precum și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., întrucât sunt incidente dispozițiile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 decembrie 2018, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. Prin rezoluția din 28 iunie 2021, în temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 21 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 19 din data de 18 ianuarie 2021 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate, prin raportare la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatele-reclamante A. și B., Înalta Curte reține următoarele: După cum rezultă din întâmpinare, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare a fost invocată exclusiv cu referire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu și la cea referitoare la motivul de casare prevăzut de alin. (6) al aceluiași art. 488 alin. (1). Sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 C. proc. civ., privește recursul în integralitatea sa, atunci când acesta nu este motivat în termenul legal sau nu conține vreo critică de nelegalitate în privința hotărârii atacate. Eventuala neîncadrare a unei părți a susținerilor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului în ansamblul său, ci determină doar înlăturarea de plano a acelor susțineri, fără a mai fi analizate în substanță. Cu toate acestea, nu se impune respingerea excepției nulității recursului din perspectiva faptului că intimatele - reclamante urmăresc aplicarea sancțiunii nulității în considerarea doar a unora dintre motivele de recurs, întrucât se observă, din argumentele dezvoltate în susținerea motivului vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că acestea coincid, în esență, cu cele încadrate în mod explicit de către recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod. Astfel, susținând inserarea în decizia recurată a unor considerente contradictorii, respectiv străine de natura cauzei, recurentul reproșează instanței de apel tot aplicarea unor criterii greșite de apreciere a cerințelor prevăzute de art. 33 C. proc. civ. pentru existența interesului de a acționa în justiție, întocmai ca în cadrul motivului de recurs. Drept urmare, excepția nulității recursului vizează în speță toate susținerile din memoriul de recurs, astfel încât nu este inadmisibilă, în condițiile în care ar putea conduce, în cazul constatării inexistenței oricărei critici de nelegalitate, la sancțiunea preconizată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru ipoteza neîncadrării motivelor invocate în motivele de casare prevăzute la art. 488. Înalta Curte constată că excepția invocată este, însă, nefondată. Recurentul a contestat, în esență, criteriile de apreciere a interesului reclamantelor de a acționa în prezenta cauză, care nu conduc la concluzia întrunirii cerințelor prevăzute de art. 33 C. proc. civ., în condițiile în care instanța ar trebui să se raporteze la dreptul de proprietate asupra cotei de 6/12 restituite prin dispoziția atacată, nu la dreptul de folosință comună a bunului aflat în coproprietate, respectiv la aspecte privitoare la viitoarea lotizare și necesitatea asigurării/menținerii unei căi de acces. În acest cadru, se constată că este posibilă analiza modului de aplicare a prevederilor art. 33 C. proc. civ. de către instanța de apel, cu referire și la dispozițiile C. civ. ce reglementează regimul juridic al coproprietății, motiv pentru care va fi respinsă excepția nulității recursului. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Instanța de apel a reținut în fapt, în mod necontestat, că reclamantele și pârâtul sunt coproprietari ai unui teren în suprafață totală de 1013,16 mp, aferent unui bloc de locuințe din Iași. Astfel, reclamantelor li s-a constituit, în baza art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 85,5 mp, corespunzând unei cote indivize de 1/12 (1/6 din 6/12), în considerarea calității de proprietar asupra unui apartament în acel bloc. Pârâtul C. deține o cotă indiviză de 1/2 (6/12) din dreptul de proprietate asupra terenului, ce i-a fost restituită în natură în baza Legii nr. 10/2001. Diferența de 5/12 cotă indiviză este deținută în proprietate de ceilalți proprietari ai apartamentelor din blocul de locuințe. Nu s-a contestat, de asemenea, că pârâtul intenționează ieșirea din indiviziune asupra terenului, notificând pe reclamante în acest sens. Prin acțiunea ce formează obiectul cauzei de față, reclamantele au solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a restituit în natură pârâtului cota indiviză de 6/12 din dreptul de proprietate asupra terenului. Instanța de apel, infirmând hotărârea primei instanțe, a apreciat, în raport de motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, că reclamantele justifică interesul de a acționa în justiție, dată fiind calitatea de coproprietari în indiviziune, iar, pe de altă parte, prin prisma rezultatului ieșirii din indiviziune, reclamantele urmărind folosirea în continuare a căilor de acces ale blocului și ale altor părți comune. Prin motivele de recurs, s-a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., precum și ale art. 634 alin. (1), art. 636 și 639 C. civ., susținându-se, în esență, că interesul în promovarea acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 trebuie să se raporteze la dreptul de proprietate asupra cotei de 6/12 restituite prin dispoziția atacată, nu la dreptul de folosință comună a bunului aflat în coproprietate. Critica recurentului-pârât este fondată. Demararea unui proces civil implică o serie de cerințe impuse reclamantului pentru ca dreptul subiectiv civil pretins să fie recunoscut și protejat prin concursul forței coercitive a statului. Astfel, formularea unei acțiuni precum cea din prezenta cauză este supusă condițiile de exercitare a acțiunii civile prevăzute de art. 32 C. proc. civ., inclusiv celei referitoare la interes, indicată în alin. (1) lit. d) din această normă. Sancțiunea nulității absolute ocrotește un interes general, însă un asemenea interes nu exclude existența și a unui interes individual, iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obținerea unui folos propriu din anularea actului respectiv. În aplicarea prevederilor art. 33 C. proc. civ., pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie legitim, respectiv corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale, ceea ce înseamnă că se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv al unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut; să fie personal și determinat, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să fie bine stabilit și să aparțină celui care recurge la forma procedurală respectivă; să fie născut și actual, adică să existe în momentul în care este formulată cererea, cu excepția situației menționate în teza a doua a normei. Fiind vorba despre condiții ce trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia este suficientă pentru ca interesul de a acționa să nu fie justificat. Înalta Curte constată că cerințele prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, în raport de criteriile de apreciere aplicate de către instanța de apel în prezenta cauză, respectiv calitatea de coproprietari a părților și rezultatul ieșirii din indiviziune. Cât privește prima împrejurare, se impune a se constata că simpla existență a unei proprietăți comune nu legitimează ipso facto interesul judiciar- care îndeplinește toate cerințele din art. 33 C. proc. civ. - al unuia sau al unora dintre coproprietari de a contesta titlul de proprietate al celuilalt. Proprietatea comună poate constitui cauza juridică a unei cereri de chemare în judecată, cauza dreptului (causa debendi), anume a unei cereri privitoare la coproprietate - așadar, nu este nici măcar cauza cererii de față -, însă interesul de a acționa, respectiv folosul practic urmărit prin promovarea oricărei acțiuni, indiferent de obiectul și cauza cererii, se raportează la cauza acțiunii (causa petendi), reprezentată de finalitatea demersului judiciar. Nu existența în sine a proprietății comune îi poate procura un avantaj concret reclamantului, ci doar rezultatul litigiului are acest efect, cel pe care reclamantul îl preconizează prin acțiunea formulată. Așadar, instanța de apel a reținut în mod greșit că interesul reclamantelor în formularea cererii în constatarea nulității absolute a actului juridic emis în beneficiul pârâtului este justificat prin calitatea de coproprietari a părților, în absența oricărui folos practic dedus din această împrejurare, izolată de complexul de circumstanțe pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată că nici eventuala ieșire din indiviziune între părțile din cauză, a cărei intenție a fost notificată reclamantelor de către pârâtul coproprietar, nu reprezintă o împrejurare de luat în considerare în verificarea interesului de a obține constatarea nulității absolute a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001. Acest interes ar trebui să fie personal, după cum s-a arătat anterior, în sensul de a aparține celui care recurge la demersul judiciar. Or, în speță, în cazul admiterii cererii, cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului s-ar întoarce în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, fără vreun beneficiu direct în patrimoniul reclamantelor din restabilirea situației anterioare eventualei desființări cu efect retroactiv a actului juridic atacat în speță, consecință ce face ca cerința unui interes personal de a acționa să nu fie întrunită în speță. Pe de altă parte, raportându-se la împrejurarea viitoare a ieșirii din indiviziune cu pârâtul, reclamantele urmăresc, de fapt, prin cererea de față, ca pârâtul C. să nu aibă calitatea de coproprietar, pentru a evita un risc al limitării unei prerogative a dreptului lor de proprietate asupra terenului, din moment ce acestea preconizează un rezultat defavorabil al partajului, care nu ar asigura folosința părților comune ale condominiului. Din această perspectivă, se constată că nu se tinde în cauză la afirmarea sau realizarea unui drept sau interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, ci la înlăturarea unei persoane din rândul coproprietarilor, pentru evitarea partajului cu aceasta. Recurgerea la sistarea indiviziunii nu este altceva decât o modalitate legală de a acționa, la îndemâna oricăruia dintre coproprietari, în vederea transformării coproprietății în proprietate exclusivă, această acțiune privitoare la coproprietate fiind supusă regulilor prescrise de art. 669 - 686 C. civ. Atare reguli sunt aplicabile indiferent de persoana coproprietarilor, iar în cazul unei împărțeli judiciare, aceștia își pot susține toate cererile și apărările pentru obținerea unui rezultat favorabil. În aceste condiții, finalitatea urmărită în prezenta cauză nu corespunde unui interes legitim în sensul art. 33 C. proc. civ. De altfel, nu poate fi vorba nici despre un interes născut și actual, cât timp reclamantele se raportează la o împrejurare viitoare, și nu la efectele patrimoniale rezultând din restabilirea situației anterioare emiterii actului anulat. În același timp, nu este întrunită nici ipoteza de excepție prevăzută de teza finală a art. 33 din cod, potrivit căreia "chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara." După cum s-a arătat anterior, ieșirea din indiviziune este o acțiune referitoare la coproprietate ce își găsește temeiul în prevederile C. civ., astfel încât perspectiva sa, la solicitarea unuia dintre coproprietari, nu poate fi socotită o încălcare a dreptului de proprietate, ce ar trebui prevenită și nici ca o acțiune ce ar produce o pagubă imposibil de reparat. Astfel, pe lângă faptul că partajul și rezultatul acestuia depind de factori al căror efect ține de aprecierea exclusivă a instanței învestite cu soluționarea acțiunii de partaj (natura coproprietății, obișnuită sau forțată, posibilitatea partajării, modalitățile acesteia), coproprietarii au la îndemână toate mijloacele legale pentru formularea unor cereri și apărări corespunzătoare, în funcție de situația concretă, atât în cadrul acțiunii de partaj, cât și ulterior (de exemplu, un drept de servitute). În consecință, se constată că niciunul dintre criteriile aplicate de către instanța de apel nu relevă existența unui interes în sensul art. 33 C. proc. civ. Dimpotrivă, după cum s-a arătat deja, interesul în cazul unei cereri în constatarea nulității unui act juridic este legat de restabilirea situației anterioare și de efectele hotărârii judecătorești de admitere a cererii. În măsura în care aceste efecte nu se răsfrâng în mod direct asupra patrimoniului reclamantului, în sensul dobândirii pentru sine, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate recunoscut prin actul juridic a cărui anulare se solicită, nu se poate vorbi despre existența unui interes de a acționa pentru constatarea nulității actului juridic. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de apel nu s-a raportat, în analiza interesului în formularea cererii de chemare în judecată, la efectele hotărârii judecătorești în cazul admiterii cererii, motiv pentru care va admite recursul. Întrucât soluția prevăzută de art. 497 C. proc. civ. în cazul admiterii recursului de către Înalta Curte este aceeași, indiferent de motivul de casare reținut a fi incident în cauză, se va dispune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel se va pronunța asupra excepției lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată ținând cont de dezlegările din prezenta decizie.