ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la 18 februarie 2020, sub nr. x/2020, precizată la data de 01 iulie 2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași, prin primar, obligarea acestuia la restituirea imobilului situat în Iași, str. x, jud. Iași, compus din construcție în suprafață de 528 mp și teren în suprafață de 4.860 mp, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 19 din Legea nr. 641/1944.

Hotărârea Tribunalului Iași Prin sentința nr. 1705 din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași, prin primar.

Hotărârea Curții de Apel Iași Prin decizia nr. 233 din 29 aprilie 2021, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1705 din 19 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Recursul Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă a declarat recurs reclamanta A., în termenul legal. În motivarea cererii de recurs, reclamanta a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, din care reiese că prima condiție pentru aplicarea acestui act normativ constă în preluarea abuzivă a bunului în perioada 06.03.1945-22.12.1989, cerință care nu este îndeplinită în cauză, întrucât preluarea abuzivă a avut loc prin Decretul nr. 842/1941. Recurenta a mai arătat că din interpretarea dispozițiilor art. 1, art. 19, art. 20, art. 21 și art. 49 din Legea nr. 641/1944 rezultă că imobilul, nefăcând obiectul unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică, preluat de la autorii săi în temeiul Decretului nr. 842/1941, ar fi trebuit să reintre în patrimoniul acestora, fără îndeplinirea vreunei formalități de transcriere și intabulare, la 23.04.1945. A afirmat că această teză este infirmată de ultima înregistrare referitoare la imobil, care datează din anul 1951 și care situează bunul în proprietatea Consiliului Național de Românizare (CNR) - matricola nr. 2, înregistrată la Sfatul Popular al Orașului Iași, secția Financiară, pe anii 1942-1951; se confirmă că la nr. matricol 94 figurează proprietatea C.N.R., cu fost moștenitor B., str. x. Așadar, în cauză nu s-au făcut dovezi cum că imobilul a reintrat în patrimoniul titularului inițial prin procedura stabilită de legea mai sus amintită pentru a se putea concluziona că s-a schimbat ulterior temeiul de trecere în proprietatea statului, situație care să facă aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, se poate considera doar că unica măsură de preluare de către Statul Roman a bunului a fost prin Decretul nr. 842/1941, act normativ ce excedează sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001. De altfel, Legea nr. 641/1944 nu putea produce efecte în lipsa manifestării de voință a persoanei deposedate, aspect ce rezultă din întreaga economie a acesteia. Recurenta a susținut, de asemenea, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât, în speță, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text legal. Pentru ca un bun să fie considerat "preluat fără titlu valabil", în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este necesară existența unui titlu de preluare emis cu nesocotirea legislației în vigoare la data preluării sau chiar cu nesocotirea dispozițiilor actului de preluare. A mai afirmat recurenta că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în sensul că prezumția relativă reglementată prin această normă este răsturnată de mențiunile cuprinse în fișa matricolă a imobilului, care atestă că în anul 1951 proprietarul imobilului era Consiliului Național de Românizare. Altfel spus, aceste mențiuni dovedesc ca imobilul a rămas în proprietatea instituției și după 23.04.1945.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Intimatul nu a depus întâmpinare.

Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 iunie 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția din 1 noiembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, în ședință publică. La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat. 7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, Înalta Curte reține că reclamanta solicită obligarea pârâtului Primarul Municipiului Iași la restituirea imobilului situat în Iași, str. x, compus din construcție în suprafață de 528 mp și teren în suprafață de 4.860 mp, susținând că imobilul în litigiu a fost dobândit de B. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.05.1907 de Tribunalul Iași și a trecut în proprietatea statului ca efect al Legii pentru trecerea proprietăților urbane evreiești în patrimoniul statului și pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăți imobiliare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile cu nr. 254/1941, de aprobare a Decretului nr. 842/1941. Conform situației de fapt reținute de instanța de apel, acest imobil apare înscris la Matricola nr. 2 (impozitul pe clădiri) înregistrată la Sfatul Popular al Orașului Iași, pe anii 1942-1951, înscris care confirmă că la nr. matricol 94 figurează proprietatea CNR (Centrul Național de Românizare), fost moșt. B., str. x. Centrul Național de Românizare era organismul căruia i se preda bunul trecut în patrimoniul statului, potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 842/1941. Deși imobilul a reintrat în patrimoniul C., mențiunile privind proprietarul imobilului nu au fost modificate în evidențele fiscale, iar posesia bunului a continuat să fie exercitată de Statul Român în lipsa oricărui titlu de deținere. În prezent imobilul se află în continuare în proprietatea UAT Iași și în administrarea unei unități școlare. Acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, instanța de fond reținând că statul a preluat imobilul fără titlu valabil, folosindu-l în fapt și comportându-se față de el ca un proprietar în mod continuu, așa cum o face și în prezent, că prevederile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile speței, ceea ce exclude aplicarea Legii nr. 641/1944, invocată de reclamantă ca temei juridic al cererii. Fiind vorba despre o preluare abuzivă a imobilului de către Statul Român efectuată după data de 6 martie 1945, fie și fără titlu, devin incidente dispozițiile legii speciale, așa cum rezultă și din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. S-a mai arătat că, în practica judiciară cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt admise dacă, fiind îndeplinite celelalte condiții legale, se constată că nu există un act oficial de preluare a bunului ce fusese proprietatea autorilor reclamantului, dar în fapt el se află în proprietatea statului, tocmai în considerarea prezumției că imobilul fusese preluat fără titlu valabil. De altfel, reclamanta a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar fără succes. Instanța de apel a respins apelul reclamantei, constatând că măsura exproprierii a fost luată în cadrul acțiunilor antievreiești dispuse prin Decretul-Lege nr. 842/1941, ce a fost abrogat prin Legea nr. 641/1944, conform căruia imobilele proprietatea evreilor urmau a fi restituite acestora, fără îndeplinirea vreunei formalități. Acest din urmă act normativ, operând de plin drept, imobilul în litigiu a revenit în proprietatea fraților D. și E., moștenitorii lui B., autorul reclamantei. În aceste condiții, nu se poate susține că terenurile nu au fost restituite niciodată petenților, pentru că dreptul de proprietate a fost redobândit ope legis, iar acesta nu se pierde prin neuz. Curtea a mai reținut, contrar susținerilor apelantei, că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu cele ale Legii nr. 641/1944, precum și faptul că partea reclamantă nu are un drept de opțiune între cele două legi, jurisprudența ICCJ fiind clară în acest sens. În cazul de față, a existat o expropriere de fapt a autorilor reclamantei de bunul care revenise în patrimoniul lor, fără vreo formalitate, în temeiul art. 19 din Legea nr. 641/1944, acest aspect fiind dovedit și de tabelul aflat în posesia Primăriei Mun. Iași, imobilul fiind menționat ca naționalizat la 1 iunie 1951. De altfel, și dispozițiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat. Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 1 din Legea nr. 10/2001, din care reiese că prima condiție pentru aplicarea acestui act normativ constă în preluarea abuzivă a bunului în perioada 06.03.1945-22.12.1989, cerință care nu este îndeplinită în cauză, întrucât preluarea abuzivă a avut loc prin Decretul nr. 842/1941. Înalta Curte constată, raportat la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, că imobilul revendicat de recurentă a trecut în proprietatea statului ca efect al legii pentru trecerea proprietăților urbane evreiești în patrimoniul statului și pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăți imobiliare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile cu nr. 254/1941, de aprobare a Decretului nr. 842/1941. Această măsură a fost luată în cadrul acțiunilor antievreiești, dispuse prin Decretul-Lege nr. 842/1941, act normativ care însă a fost abrogat prin Legea nr. 641/1944. Art. 1 din Legea nr. 641/1944 prevedea că: "Sunt și rămân abrogate pe data publicării lor, toate măsurile legislative prin care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei. Prin efectul abrogării acestor legi, se anulează toate dispozițiunile juridice date pe baza lor de orice autorități publice, fie dispozițiuni generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătorești. De asemenea se anulează toate dispozițiunile discriminatorii luate fără bază legală împotriva evreilor de către autoritățile publice". De asemenea, art. 19 din același act normativ stipula că "Bunurile și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiunilor legislative abrogate de articolul 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Național de Românizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n-au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și vor fi restituite acestora în condițiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalități de transcriere sau intabulare". În acest caz, nu se poate constata că preluarea abuzivă s-a realizat în temeiul Decretului nr. 842/1941, act normativ abrogat prin Legea nr. 641/1944, care a operat de plin drept, având ca efect întoarcerea imobilul în litigiu în patrimoniul foștilor proprietari, autorii recurentei. În speță, în mod corect instanța de apel a reținut că lipsa posesiei bunului este lipsită de relevanță în condițiile în care decretul invocat a vizat dreptul de proprietate al persoanelor discriminate prin Decretul-Lege nr. 842/1941, drept care a fost redobândit ope legis. Conform datelor prezentate de instanțele de fond, imobilul în litigiu apare înscris în tabelul aflat în posesia Primăriei Mun. Iași, ca fiind naționalizat la 1 iunie 1951, astfel încât în mod legal s-a considerat de curte că îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind preluat în perioada de referință a acestui act normativ. Așa cum s-a constatat anterior, mențiunile în cauză nu tind să dovedească în concret actul oficial de naționalizare, însă prezintă date care conduc la concluzia că preluarea ulterioară a imobilului în litigiu, după restituirea lui în temeiul unui act normativ, conform Legii nr. 641/1944, s-a făcut fără un titlu valabil. Or, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, "prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege ... orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat". Recurenta a invocat faptul că această normă de drept definește noțiunea de "imobil preluat abuziv", reglementând două ipoteze, una în care imobilul a fost preluat în baza unui titlu, dar cu încălcarea dispozițiilor titlului de preluare, și alta în care imobilul a fost preluat fără un titlu, dar în baza unor dispoziții emise de organele centrale sau locale de stat, de la acea vreme, premise care nu se regăsesc în cauză, pentru a confirma argumentul instanței de apel potrivit căruia existența de facto a imobilului în patrimoniul statului poate fi considerată o preluare, în temeiul Legii nr. 10/2001. De asemenea, a menționat că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, la care face referire instanța de apel, vizează ipoteza preluării fără titlu a unui imobil ce presupune preluarea în baza unui titlu emis cu nesocotirea legislației în vigoare la acea dată sau cu nesocotirea dispozițiilor actului în cauză, situație care nu se regăsește în speță. Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 și la cele din Capitolului I pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, în cazul în care pentru imobilul solicitat a fi restituit nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă ori actul de preluare nu sunt găsite, însă imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data intrării bunului în proprietatea statului), soluționarea notificării în procedura legii speciale se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituind o prezumție de preluare abuzivă. Pe cale de consecință, în condițiile inexistenței unui act de preluare pentru un imobilul în litigiu care se regăsește în patrimoniul statului, operează prezumția relativă de preluare abuzivă, reclamanta fiind astfel în imposibilitatea de a face dovada unui fapt negativ. De altfel, la art. 2 alin. (1) lit. i) din lege se statuează competența entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv. În acest context, apărările formulate de către recurentă nu se susțin, art. 2 alin. (1) lit. i) din lege acoperind orice altă situație de preluare fără titlu valabil. Recurenta a afirmat că ultima înregistrare referitoare la imobil, care datează din anul 1951 și care situează bunul în proprietatea Consiliului Național de Românizare (CNR) - matricola nr. 2, înregistrată la Sfatul Popular al Orașului Iași, secția Financiară, pe anii 1942-1951 și care confirmă că la nr. matricol 94 figurează proprietatea C.N.R., cu fost moștenitor B., str. x, probează, în realitate, faptul că imobilul nu a reintrat în patrimoniul titularului inițial prin procedura stabilită de Legea nr. 641/1944 pentru a se putea concluziona că s-a schimbat ulterior temeiul de trecere în proprietatea statului, situație care să facă aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. Acest argument nu este fondat, în condițiile în care restituirea imobilului după abrogarea Decretului nr. 842/1941 a intervenit ope legis, fără a fi necesară manifestarea de voință a persoanei deposedate, în sensul redobândirii bunului respectiv în situația în care statul folosește în fapt bunul (conform mențiunilor din acte fiind naționalizat din anul 1951), comportându-se și azi ca un proprietar al acestuia. Mai mult, în sensul aplicării Legii nr. 10/2001 sunt și dispozițiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care instituie o prezumție relativă, care nu a fost răsturnată, conform căreia dacă imobilul ce se cere a fi restituit se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituind o prezumție relativă de preluare abuzivă. Împrejurarea conform căreia imobilul a rămas în evidența Consiliului Național de Românizare, așa cum rezultă din dovezile avute în vedere de instanțele de fond, nu certifică faptul că temeiul preluării sale de către CNR este Decretul nr. 842/1941, cu atât mai mult cu cât chiar recurenta, prin cererea de chemare în judecată confirmă că imobilul a reintrat în patrimoniul C., că mențiunile privind proprietarul imobilului nu au fost modificate în evidențele fiscale, iar posesia bunului a continuat să fie exercitată de Statul Român în lipsa oricărui titlu de deținere. În consecință, se poate concluziona că s-a schimbat ulterior primei preluări temeiul de trecere a imobilului în proprietatea statului, situație care face aplicabile în speță dispozițiile Legii nr. 10/2001, de care recurenta deja a uzat. Nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., prin tutore F., împotriva deciziei nr. 233 din 29 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă PENTRU ACESTE MOTIVE,