ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1199/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.12.2018 pe rolul Judecătoriei Iași, sub nr. x/2018, reclamanta Casa de Cultură a Studenților Iași a chemat în judecată pe pârâții Primăria Iași și Consiliul Local Iași, solicitând instanței obligarea acestora la plata sumei de 374.676,47 RON reprezentând contravaloarea unor investiții efectuate la terenul atribuit reclamantei în folosință, situat în Iași, str. x, jud. Iași. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 din vechiul C. civ. și art. 1349 din noul C. civ. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei municipiului Iași și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 4832/25.04.2019, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția de necompetență și a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului Iași. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2019. Prin sentința civilă nr. 1770/22.11.2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Primăria Iași, invocată de pârâți și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta Casa de Cultură a Studenților Iași în contradictoriu cu pârâta Primăria Iași prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Iași și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Casa de Cultură a Studenților Iași în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iași.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta Casa de Cultură a Studenților Iași, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 411 din 21 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 411 din 21 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă a declarat recurs reclamanta Casa de Cultură a Studenților Iași, recurs cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 4 ianuarie 2021. Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea, cu consecința admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost ea formulată, pentru următoarele motive: Sub un prim aspect recurenta a apreciat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate, motiv încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, se susține că reclamanta a solicitat prin cererea de apel să se constate că are capacitate de folosință unitatea administrativ teritorială Primăria Iași - prin primar A. și că instanța de fond în mod netemeinic a dispus admiterea excepției lipsei capacității procesuale, reținând totodată că nu poate fi angajată răspunderea consiliului local, motivat de faptul că referatul de specialitate a fost întocmit de către o structură de specialitate din cadrul Primăriei municipiului Iași. Or, prin decizia nr. 411 din data de 21.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, instanța s-a pronunțat doar în ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a unității administrativ teritoriale Primăria Iași - prin primar A., fiind omis faptul că instanța de fond a constatat că are capacitate de folosință Consiliul Local Iași, deci, poate sta în judecată, însă a respins pe fond cererea de chemare în judecată. Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a menținut sentința instanței de fond prin care, în mod eronat, s-a dispus admiterea excepției lipsei capacității de folosință, deși reclamanta a chemat în judecată unitatea administrativ teritorială care este reprezentantă de primar, care avea capacitate de folosință la data introducerii acțiunii, 21.12.2018, când erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 215/2001. Faptul că la 05.07.2019 au intrat în vigoare dispozițiile Codului administrativ, apare ca fiind fără relevanță întrucât la acea dată cadrul procesual era deja stabilit de către părți, astfel încât nu erau aplicabile noile dispoziții ce vizau Codul administrativ, iar unitatea administrativ teritorială, prin primar are capacitate de folosință. Consideră recurenta că instanța s-a aflat în eroare, reținând că reclamanta se judecă cu o entitate lipsită de personalitate juridică, adică doar cu Primăria Iași, ca o entitate funcțională, întrucât la momentul la care a formulat concluziile orale pe excepție a arătat instanței de fond că înțelege să se judece cu unitatea administrativ teritorială (Primăria Iași), prin primar (A.), motiv pentru care se impunea respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință. Primăria unității administrativ-teritoriale este, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, o structură funcțională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, structură care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale. Potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001, "primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție". Consideră recurenta că analizând aceste dispoziții legale a rezultat că unitatea administrativ-teritorială, în speță Primăria Iași, are personalitate juridică și poate sta în nume propriu în judecată, fiind reprezentată de către primar, astfel încât în mod eronat a dispus instanța de fond admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință. De asemenea, apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu poate fi angajată răspunderea consiliului local, considerând că referatul de specialitate a fost întocmit de către o structură de specialitate din cadrul Primăriei municipiului Iași, deoarece Consiliul Local Iași are în componență "Comisia de amenajarea teritoriului și urbanism", conform art. 15 din Regulamentul cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale din 30.01.2002. Ca atare, apreciază recurenta, acest serviciu de amenajare a teritoriului este o structură care și-a schimbat denumirea pe parcurs, fiind o comisie de specialitate din cadrul Consiliului Local Iași și nu funcționează în subordinea Primăriei Iași, așa cum a susținut instanța de judecată, ci în subordinea Consiliului Local Iași. În ceea ce privește referatul de specialitate, cei care au greșit sunt atât comisia de specialitate, cât și Consiliul Local Iași care a luat hotărârea în baza acestui referat, culpa aparținându-i în continuare consiliului local, în solidar cu unitatea administrativ teritorială Primăria Iași. Consiliul Local Iași nu poate să se sustragă de la răspundere, întrucât are la dispoziție o acțiune în regres împotriva comisiilor de specialitate, pentru actele deficitare sau eronate, și așa cum rezultă din acțiune, dar și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta consideră că hotărârea Consiliului Local Iași (care este constitutivă de drepturi și obligații) a prejudiciat-o, întrucât în baza acesteia i s-a pus la dispoziție terenul, care mai târziu a fost revendicat. De asemenea, susține recurenta, a solicitat instanței a se observa că pârâtul Consiliul Local Iași, cu vinovăție, a încălcat reguli de conduită și norme legale, prin acțiunile sale, fapt ce a generat prejudicii unității, dispunând (în baza Referatului de specialitate nr. 1232/21.04.2003 aprobat prin HCL nr. 140/31.03.2003) atribuirea în folosință gratuită pe durata existenței construcției a terenului în suprafață de 677,33 de mp, proprietatea Consiliului Local al municipiului Iași, situat în localitatea Iași - str. x, Casei de Cultură a Studenților Iași, în vederea construirii unui bazin care să asigure rezerva de apa P.S.I., fără a verifica situația terenului atribuit, deși în privința acestuia era formulată notificare încă din anul 2001, de B., în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, pârâtul nu a adus la cunoștința reclamantei existența dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Iași, astfel încât aceasta să aibă posibilitatea de a formula propriile apărări în cauză, fiind deposedată ulterior de terenul în litigiu și suferind un prejudiciu în sumă de 374.676,47 RON, cu titlu de cheltuieli pentru montajul, amplasarea și încorporarea celor două rezervoare, ce nu mai poate fi recuperat. Față de toate aceste aspecte, apreciază că s-a dovedit în fața instanței de fond faptul că în mod eronat și cu vinovăție pârâtul a emis o hotărâre de consiliu local prin care a prejudiciat-o, în sensul în care i-a pus la dispoziție un teren pentru care era formulată o notificare de revendicare.

Apărările formulate în cauză: Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel prin decizia nr. 411 din data de 21.09.2020 s-a pronunțat doar în ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a unității administrativ teritoriale Primăria Iași - prin primar A., fiind omis faptul în cauză sunt doi pârâți, motiv pentru care ar fi trebuit să se pronunțe cu privire la ambii pârâți, apelul vizându-i pe amândoi și nu doar pe prima pârâtă, respectiv unitatea administrativ teritorială Primăria Iași. În ceea ce privește consiliul local, se arată că instanța de apel nu s-a pronunțat, cu atât mai mult cu cât, la fondul cauzei, instanța de fond a constatat că acesta are capacitate de folosință, deci, poate sta în judecată. Critica este nefondată. Deși nu rezultă în mod clar din cererea de recurs ce face obiectul prezentei analize asupra cărui motiv de apel nu s-a pronunțat instanța de apel, Înalta Curte constată că au fost analizate în concret toate susținerile și apărările părților. Astfel, s-a stabilit cu titlu prealabil că prin acțiunea introductivă reclamanta Casa de Cultură a Studenților Iași a solicitat obligarea pârâților Primăria Iași și Consiliul Local Iași la plata sumei de 374.676,47 RON, reprezentând contravaloarea unor investiții efectuate pe terenul atribuit în folosință, situat în Iași, str. x, jud. Iași, iar, prin sentința atacată, Tribunalul Iași a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Primăria Iași, invocată de pârâți, și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta Casa de Cultură a Studenților Iași în contradictoriu cu pârâta Primăria Iași prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală. De asemenea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Iași, iar acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iași a fost respinsă ca nefondată. Ca atare, Înalta Curte constată că excepția ce a vizat lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Iași a fost respinsă de instanța de fond, soluție favorabilă reclamantei. Pe de altă parte, după analiza motivelor ce vizau modul de soluționare a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei municipiului Iași (cu menționarea faptului că nu s-a solicitat chemarea în judecată a unității administrativ-teritoriale care este Municipiul Iași, ci chiar a Primăriei Iași, prin primar), instanța de apel a arătat în concret în privința cererii de chemare în judecată a pârâtului Consiliul Local al municipiului Iași de ce a apreciat că soluția primei instanțe este temeinică și legală. Astfel, Curtea a stabilit situația de fapt dedusă judecății, ce nu este contestată prin prezentul recurs, în sensul că, prin Hotărârea nr. 140/31.03.2003, pârâtul Consiliul Local Iași a aprobat atribuirea în folosință gratuită pe durata existenței construcției a terenului de 677,33 mp, situat în Iași, str. x, Casei de Cultură a Studenților Iași, în vederea construirii unui bazin care să asigure rezerva de apă PSI (reclamanta-apelantă achiziționând rezervoarele de apă - 134.125,28 RON și suportând cheltuielile pentru amplasarea acestora - 240.551,19 RON), însă, prin sentința civilă nr. 2761/17.12.2015, Tribunalul Iași a dispus restituirea în natură a respectivului teren către persoana îndreptățită la restituire în baza Legii nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta pretinde a fi despăgubită de către Consiliul Local Iași cu sumele achitate pentru achiziționarea și montarea rezervoarelor. Deoarece reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, faptul delictual invocat fiind adoptarea Hotărârii nr. 140/31.03.2003, curtea de apel a constatat că hotărârea în cauză nu a fost anulată, revocată sau desființată, în orice alt mod, neexistând nicio hotărâre judecătorească care să fi înlăturat prezumția relativă de legalitate a respectivului act administrativ unilateral. De asemenea, a arătat că împrejurarea invocată de reclamantă în sensul că, la momentul adoptării hotărârii, pârâtul Consiliul Local al municipiului Iași a avut cunoștință despre faptul că, în legătură cu terenul dat în folosință, a existat o notificare a persoanei îndreptățite la restituire (B.) încă din anul 2001 nu are caracter delictual, deoarece la data adoptării Hotărârii Consiliului Local Iași nr. 140/31.03.2003, Legea nr. 10/2001 nu stipula vreo interdicție de a dispune asupra imobilului de către persoana juridică deținătoare în situația în care a fost notificată de către persoana îndreptățită la restituire, o astfel de prohibiție fiind instituită abia în octombrie 2014, când, prin Legea nr. 135/2014, a fost modificat alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a motivat, de asemenea, de ce a considerat că nu există legătură de cauzalitate între adoptarea Hotărârii Consiliului Local Iași nr. 140/31.03.2003 și prejudiciul pretins de către reclamantă, arătând că după cum reiese din adresa nr. x/10.04.2003 emisă chiar de către reclamantă, construirea unui bazin care să reprezinte rezerva de apă PSI a fost impusă de legislația specifică prevenirii și stingerii incendiilor, constituind o cerință esențială pentru desfășurarea activității Casei de Cultură a Studenților Iași motiv pentru care a apreciat că nu poate fi considerat vinovat pârâtul Consiliul Local Iași pentru cheltuielile suportate de către reclamantă în scopul respectării normelor incidente PSI, cu atât mai mult cu cât prin Hotărârea nr. 140/31.03.2003, pârâtul-intimat nu și-a asumat atribuirea folosinței pentru o perioadă nedeterminată, ci doar temporar - pe durata existenței construcției (a bazinului) - iar la data adoptării hotărârii nu existau elemente puternice care să confirme certitudinea retrocedării în natură a terenului. Pe de altă parte s-a apreciat că nu există un prejudiciu cert câtă vreme reclamanta-apelantă a primit în folosință gratuită o suprafață importantă de teren (677,33 mp), situată în zona ultracentrală a municipiului Iași, teren pe care l-a folosit din 2003 până în 2017 (când persoana îndreptățită la restituire a solicitat reclamantei ridicarea rezervoarelor), în vederea derulării propriei sale activități. Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a motivat soluția sa de respingere a apelului reclamantei, apreciind că nu a probat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv producerea unui prejudiciu, fapta ilicită, legătura dintre acestea și vinovăția pârâtului intimat, a analizat în concret cererea de apel dedusă judecății, a indicat considerentele în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perpectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată înlăturând susținerile apelantei reclamante, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentei sub acest aspect. Un alt motiv de recurs, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, vizează faptul că instanța de apel a menținut sentința prin care instanța de fond a dispus admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință. Recurenta susține că a chemat în judecată unitatea administrativ teritorială care este reprezentantă de către primar și care avea capacitate de folosință la data introducerii acțiunii, 21.12.2018, când erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 215/2001. Referitor la modul de soluționare a excepției capacității procesuale de folosință, instanța de apel a reținut că reclamanta a înțeles să cheme în litigiu (atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel) Primăria municipiului Iași și nu unitatea administrativ-teritorială care este Municipiul Iași. Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit, iar conform art. 3 din același act normativ, (1) Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii, (2) Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene și președinții acestora, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Din conținutul legii invocate de recurenta reclamantă nu rezultă că unitatea administrativ-teritorială cu personalitate juridică ar fi Primăria municipiului Iași, ci personalitate juridică are Municipiul Iași. Această concluzie reiese chiar din conținutul art. 77 din Legea nr. 215/2001, indicat de către recurentă potrivit căruia primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale. Ca atare, potrivit dispozițiilor invocate de recurentă, Primăria este doar o structură funcțională care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, așa cum în mod corect a observat instanța de apel, și nu o unitate administrativ teritorială cu personalitate juridică. Deși recurenta susține că la momentul la care a formulat concluziile orale pe excepție a arătat instanței de fond că înțelege să se judece cu unitatea administrativ teritorială (Primăria Iași), prin Primar (A.), din chiar conținutul acestor motive rezultă că raportarea la unitatea administrativ teritorială s-a făcut tot prin prisma noțiunii de primărie și nu de municipiu, cum era corect. În aceste condiții, față de cadrul procesual stabilit de reclamantă în fața primei instanțe, în sensul că a solicitat chemarea în judecată a Primăriei și nu a unității administrativ teritoriale municipiul, apar ca fiind fără relevanță juridică susținerile potrivit cărora art. 62 din Legea nr. 215/2001 prevede că "primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție". Pe cale de consecință, vor fi respinse criticile din cererea de recurs referitoare la greșita admitere a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Iași, aceasta neavând calitatea de unitate administrativ-teritorială așa cum susține recurenta. Referitor la motivul de recurs încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Deși nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală. Recurenta apreciază că în mod eronat instanța de fond a reținut că nu poate fi angajată răspunderea consiliului local (deoarece hotărârile acestuia sunt luate în baza referatelor de specialitate emise de către de direcțiilor de specialitate din cadrul Primăriei Iași, iar Consiliul Local Iași are în componență "Comisia de amenajarea teritoriului și urbanism", conform art. 15 din Regulamentul cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale din 30.01.2002) și că, în ceea ce privește referatul de specialitate, cea care a greșit este comisia de specialitate, dar și Consiliul Local Iași, care a luat hotărârea în baza acestuia, culpa aparținându-i în continuare consiliului local, care a emis hotărârea care a prejudiciat-o, întrucât în baza acesteia i s-a pus la dispoziție terenul, care mai târziu a fost revendicat. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, cum ar fi referatul de specialitate în discuție, așa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare. Așa cum se poate observa din considerentele hotărârii ce face obiectul controlului judiciar, instanța de apel nu s-a raportat în stabilirea faptei ilicite la existența referatului de specialitate la care face referire recurenta ci, chiar la Hotărârea nr. 140/31.03.2003 a consiliului local, însă a apreciat că nu există faptă ilicită din variate motive cum ar fi: hotărârea nu a fost anulată, revocată sau desființată, în orice alt mod, neexistând nicio hotărâre judecătorească care să fi înlăturat prezumția relativă de legalitate a respectivului act administrativ unilateral; la data emiterii ei, Legea nr. 10/2001 nu stipula vreo interdicție de a dispune asupra imobilului de către persoana juridică deținătoare în situația în care a fost notificată de către persoana îndreptățită la restituire. De asemenea, s-a concluzionat că nu există legătură de cauzalitate între falta ilicită pretinsă de reclamantă și prejudiciul invocat deoarece construirea unui bazin care să reprezinte rezerva de apă PSI a fost impusă de legislația specifică prevenirii și stingerii incendiilor, constituind o cerință esențială pentru desfășurarea activității Casei de Cultură a Studenților Iași și nici vinovăție, întrucât nu poate fi considerat vinovat pârâtul Consiliul Local Iași pentru cheltuielile suportate de către reclamantă în scopul respectării normelor incidente PSI, el neasumându-și atribuirea folosinței pentru o perioadă nedeterminată, ci doar temporar, iar la data adoptării hotărârii nu existau elemente puternice care să confirme certitudinea retrocedării în natură a terenului. Nici în privința prejudiciului nu s-a constatat că acesta este cert, în înțelesul art. 1532 C. civ., câtă vreme prin Hotărârea nr. 140/31.03.2003, reclamanta-apelantă a primit în folosință gratuită o suprafață importantă de teren (677,33 mp), situată în zona ultracentrală a municipiului Iași, teren pe care l-a folosit din 2003 până în 2017 (când persoana îndreptățită la restituire a solicitat reclamantei ridicarea rezervoarelor), în vederea derulării propriei sale activități. Aceste concluzii sunt consecința interpretării probatoriului administrat în cauză și reprezintă modul în care instanțele anterioare au stabilit situația de fapt dedusă judecății și nicidecum modul în care au interpretat dispozițiile legale incidente, iar prin raportare la elementele factuale stabilite de instanțele de fond, Înalta curte constată că neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a fost corect statuată. Mai mult, în privința acestora recurenta nu aduce critici concrete care să vizeze nelegalitatea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Iași, ci doar reiterează susținerile din cererile adresate primei instanțe. De altfel, nici afirmația în sensul că pârâta nu a adus la cunoștință reclamantei existența dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Iași, astfel încât să aibă posibilitatea de a formula propriile apărări în dosar nu a putut fi primită deoarece așa cum s-a susținut prin cererea de chemare în judecată, dar și prin cererea de apel, Primăria Iași este cea care nu a considerat necesar să solicite judecarea cauzei și in contradictoriu cu unitatea apelantă sau măcar să notifice și să aducă la cunoștința reprezentanților apelantei a situației existente. Or, așa cum s-a arătat anterior, acțiunea demarată împotriva Primăriei Iași a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, astfel încât, în mod corect au constatat instanțele anterioare că prin cererea de chemare în judecată nu este imputată consiliului local (ci primăriei) fapta ilicită de a nu fi înștiințat pe reclamantă despre existența dosarului nr. x/2012, Consiliul Local Iași nefiind, de altfel, parte în acel litigiu. Față de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurentă, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Casa de Cultură a Studenților Iași împotriva deciziei nr. 411 din 21 septembrie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă.