ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 384/2023

Primul ciclu procesual: I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Iași, Municipiul Iași, Primăria Municipiului Iași, Direcția de Administrare a Patrimoniului Public și Privat Iași, Comisia pentru analizarea notificărilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 și C., constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 235 din 17.03.2015 emisă de Primarul Municipiului Iași pentru pârâtul C. pentru suprafața de 6/12 din 1013,16 mp situat în Iași, D. nr. 15, județul Iași. Reclamantele au estimat valoarea terenului la circa 150.000 euro. În drept, au fost invocate Legea nr. 10/2001, Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 35, art. 192, art. 271 C. proc. civ., art. 1237 C. civ., Legea nr. 24/2007. I.1.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Iași: Prin sentința civilă nr. 1675 din 11 noiembrie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant și a nulității întâmpinării invocate de reclamante; a admis excepția lipsei de interes a reclamantelor, invocată de pârâți și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Iași, Municipiul Iași, prin primar, Primăria Municipiului Iași, Direcția de Administrare a Patrimoniului Public și Privat Iași, Comisia pentru analizarea notificărilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, ca fiind formulată de persoane lipsite de interes; a obligat reclamantele să plătească în solidar pârâtului C. suma de 11.237,88 RON. I.1.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Bacău: Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a scos cauza de pe rol și a înaintat dosarul nr. x/2018 la Curtea de Apel Bacău, reținând că prin încheierea nr. 1517 din 15 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea formulată de petentele A. și B. și a dispus strămutarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 la Curtea de Apel Bacău, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite. Prin decizia nr. 19 din 18 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1675 din 11 noiembrie 2020 a Tribunalului Iași, secția I civilă; a anulat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate; a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalului Bacău. I.1.

Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia nr. 1670 din 21 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatele-reclamante; a admis recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 19 din 18 ianuarie 2021 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă; a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. I.2. Al doilea ciclu procesual: I.2.1. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Bacău: Prin decizia nr. 576 din 31 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante A. și B.; a obligat apelantele la plata către intimatul C. a sumei de 5.713,80 RON cheltuieli de judecată - onorariu avocat. I.2.2. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 576 din 31 mai 2022 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, au declarat recurs reclamantele A. și B.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 23 august 2022, sub nr. x/2018*, fiind repartizată computerizat în mod aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 4. I.2.3. Motivele de recurs: Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate a deciziei recurate, au arătat că hotărârea a fost dată cu nesocotirea art. 555 și art. 556 C. civ., a art. 44 din Constituția României, precum și a art. 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul în care instanța de apel a analizat condiția interesului recurentelor din perspectiva calității acestora de coproprietari a cotei de 6/12 din terenul situat în Iași, str. x A, fără însă a avea în vedere susținerile acestora cu privire la încălcarea dreptului lor de proprietate. În această privință, au precizat că prin Dispoziția nr. 235/17.03.2015 a Primarului Municipiului Iași, a cărei nulitate au solicitat-o a se constata în cauză, s-a dispus restituirea în natură pârâtului C. a cotei indivize de 6/12 din terenul în suprafață de 1013,16 mp situat în Iași, str. x A, suprafață care, în realitate, este de 983 mp, conform raportului de expertiză tehnică topo-cadastrală întocmit de expertul E., astfel că excedentul de 30,16 mp, conferit în mod nelegal, va fi completat din suprafața de teren aferent blocului de locuințe al recurentelor dând naștere la o situație de suprapunere parțială a dreptului de proprietate al pârâtului C. cu dreptul de proprietate al recurentelor. În condițiile în care dreptul de proprietate al recurentelor este lezat prin emiterea Dispoziției nr. 235/2015 a Primarului Municipiului Iași, în mod evident, acestea justifică un interes procesual legitim în constarea nulității absolute a acestei dispoziții, însă analiza instanței de apel s-a limitat la efectul retroactiv al constatării nulității titlului de proprietate al pârâtului omițând specificul acțiunii și dacă prin modul de dobândire al dreptului de proprietate de către F. nu s-au adus atingere drepturilor legitime ale recurentelor, aspect ce putea fi remediat prin repunerea în situația anterioară. Cu trimitere la conținutul Minutei întâlnirii de practică judiciară privind problemele de drept interpretate și aplicate neunitar, în materie de contencios administrativ și fiscal, în trimestrul II/2018, la Iași, din 27 iunie 2018, recurentele au arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire în cuprinsul hotărârii în ceea ce privește existența interesului în situația în care scopul acțiunii este unul preventiv, mai ales că este suficient ca încălcarea dreptului de proprietate să fie afirmată, iar constatarea acestei încălcări putând face cel mult analiza pe fond a cauzei. Tot legat de specificul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a ignorat și prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul în care terenul în suprafață de 983 mp este ocupat și, astfel, prin Dispoziția Primarului Municipiului Iași nr. 235/17.03.2015, trebuia să se acorde despăgubiri pârâtului C., în ipoteza în care ar fi făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorilor săi și dovada calității de moștenitor, neexistând posibilitatea ca terenul să fie restituit în natură. Cu privire la situația terenului, potrivit susținerilor recurentelor, cota de 6/12 (1/2) este deținută în proprietate de locatarii blocului, printre care și recurentele, totalizând 506,5 mp, suprafața de 136,68 mp reprezintă calea de acces din str. x către bloc, iar diferența până la 986 mp reprezintă spațiu verde aferent locuințelor de tip condominiu și scuar. Au precizat că această suprafață de teren este utilizată în mod legal, în baza dreptului de folosință dobândit de autorii reclamantelor prin Decizia nr. 689/23 noiembrie 1955, context în care s-au raportat la definiția dată de art. 4 din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, la care face trimitere Legea nr. 10/2001, celor 2 noțiuni - scuar și condominiu, pretins a fi incidente pentru spațiul verde (grădina) al blocului din Iași, str. x, legiuitorul urmărind protecția drepturilor dobândite ulterior de către terți asupra terenului ce face obiectul cererii de restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001. Au menționat faptul că pe porțiunea de teren nelegal retrocedată pârâtului este amplasată servitutea de trecere, calea de acces, conductele de apa și rețelele de utilitate publică necesare pentru blocul de locuințe al reclamantelor, astfel că normala folosință a imobilului reclamantelor ar fi impiedicată prin rămânarea în vigoare a Dispoziției nr. 235/17.03.2015 a Primarului Municipiului Iași. Instanța de apel ar fi trebuit să aibă o viziune de ansamblu asupra interesului invocat de reclamante având în vedere și natura cererii formulate și nu să se limiteze la efectele nulității dispoziției atacate în condițiile în care au relevat încălcări ale unui drept fundamental (dreptul de proprietate privată), încălcarea unui act normativ menit a preveni o situație juridică precum cea din prezenta cauză în care terenul a cărei restituire în natură s-a solicitat a fost afectat utilităților blocului recurentelor și dreptului de trecere pentru accesul la imobil. Or, concluzia instanței de apel sub aspectul inexistenței unui interes, deși nu s-a pășit la o judecată pe fond a cauzei, nu are la bază o minimă motivare a înlăturării încălcărilor invocate. Constatarea încălcării unor drepturi fundamentale sau a unor texte normative, precum cea a art. 10 din Legea nr. 10/2001 aflat în strânsă legătură cu situația juridică a terenului și a proprietății recurentelor, reprezintă însăși scopul sistemului judiciar. A susține că ocrotirea unor astfel de interese nu sunt legitime și nu prezintă un interes procesual ar însemna a nega însăși liberul acces la justiție. I.2.4. Apărările formulate în cauză: I.2.4.1. Întâmpinarea: Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform facturii și extrasului de cont atașate întâmpinării. În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că decizia atacată este legală și temeinică, în sensul în care a analizat în mod corect interesul reclamantelor în susținerea acțiunii, în baza probelor administrate, a dispozițiilor legale în materie, precum și a statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia 1670 din 21 septembrie 2021, prin care s-a admis recursul său, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului pe excepția lipsei de interes. Raportându-se la considerentele hotărârii atacate, prin care instanța de apel a concluzionat că existența coproprietății nu justifică interesul unuia dintre coproprietari de a anula titlul de proprietate al celuilalt, în lipsa oricărui folos concret în urma acestei anulări, intimatul-pârât a menționat că recurentele au susținut un nou argument în privința interesului acestora prin care s-a pretins o suprapunere a dreptului de proprietate aparținând acestora cu dreptul de proprietate al pârâtului în condițiile în care prin dispoziția contestată s-a restituit în natură cota indiviză de 6/12 din suprafața de teren de 1013 mp, deși în realitate suprafața ar fi de 983 mp, conform expertizei extrajudiciare depuse de apelante la ultimul termen în care au avut loc dezbaterile, diminuându-se astfel dreptul de proprietate al recurentelor. Or, judecata cererii de apel s-a realizat în limitele stabilite de către reclamante, conform principiului disponibilității, sens în care instanța de apel a analizat fiecare motiv de apel în susținerea pretinsului interes în formularea acțiunii în nulitate, pe care l-a respins motivat, efectuând propria analiză a chestiunii interesului în concordanță cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare. Totodată, a solicitat respingerea acestui motiv de recurs, având în vedere că atât reclamantele, cât și pârâtul, conform actelor de proprietate și înscrierii în cartea funciară, sunt coproprietari, în indiviziune, cu privire la suprafața de 1013 mp, identificată cadastral sub nr. x, înscrisă în cartea funciară nr. x U.A.T.Iași (număr carte funciară vechi: x). A menționat că prin sentința civilă nr. 1064/6.05.2011 a Tribunalului Iași și prin decizia civilă nr. 700/4.11.20221 a Curții de Apel Iași s-a dispus restituirea în natură a imobilului construcție și a suprafeței de teren aferente acesteia, iar identificarea restului de teren ce a făcut obiectul notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a produs prin expertiza efectuată de expertul G., în sensul în care suprafața de 1013 mp este cea pe care s-a edificat blocul de locuințe, expertiză ce a fost validată de hotărârile judecătorești menționate, rămase definitive, și confirmată ulterior de măsurătorile efectuate la momentul emiterii dispoziției și apoi la momentul înscrierii în cartea funciară a terenului. Așadar, suprafața de teren cu privire la care există starea de indiviziune nu este incertă și nici nu poate fi contestată, intrând în puterea lucrului judecat încă de la pronunțarea hotărârilor în dosarul nr. x/2009. De asemenea, o expertiză extrajudiciară, efectuată pro causa și contestată de intimat, nu poate avea efecte juridice și nu poate contrazice o situație de fapt deja stabilită cu autoritatea de lucru judecat și confirmată prin înregistrarea în cartea funciară a imobilului. Mai mult, o pretinsă neconcordanță între suprafața din dispoziția primarului și cartea funciară față de cea din teren nu are nici un fel de relevanță cu privire la dreptul coproprietarilor în condițiile în care aceștia dețin o cotă indiviză din terenul în cauză, astfel că diminuarea suprafeței produce efecte corespunzătoare pentru fiecare coproprietar în parte, existența unei suprafețe mai mari sau mai mici nu aduce nimic în plus și nici nu afectează în vreun fel dreptul fiecărui coproprietar, care are și va avea o cotă indiviză din teren, indiferent de suprafața acestuia. Nu se poate pune în discuție completarea suprafeței de 30,16 mp, pretins a fi recunoscută în plus pârâtului, din terenul deținut de locatarii blocului, întrucât este vorba de aceeași suprafață de teren aferentă blocului de locuințe edificat pe suprafața preluată abuziv de stat de la autorul pârâtului, cu privire la care acesta din urmă deține o cotă indiviză de 6/12, iar recurentele-reclamante, fiecare, au o cotă indiviză de 1/12. A mai arătat că argumentele ce țin de emiterea dispoziției cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reiterate în cuprinsul motivelor de recurs, nu au făcut obiectul verificării instanței de apel în condițiile în care s-a pronunțat exclusiv pe excepția lipsei de interes, respingând acțiunea pentru lipsa oricărui folos material sau moral al reclamantelor în susținerea acțiunii în nulitatea dispoziției primarului. În afara limitelor judecării apelului se situează și argumentele referitoare la calea de acces constituită din anul 1955 și intrată în circuitul civil, care, însă, nu prezintă relevanță în contextul constatării reținerii lipsei interesului de către instanțeși a faptului că respectiva cale de acces ține de folosința terenului comun ce va putea fi stabilită prin partaj. În aceeași măsură nu prezintă relevanță în privința analizei interesului reclamantelor nici apărările ce țin de categoria de folosință a terenului (pretinsul caracter de spațiu verde al suprafeței aflate în coproprietate), întrucât vizează fondul cauzei, iar instanțele s-au limitat la a reține lipsa oricărui interes în susținerea acțiunii raportat la lipsa oricărui folos material ce ar putea rezulta dintr-o eventuală anulare a dispoziției contestate. De asemenea, nu prezintă importanță faptul că pe porțiunea de teren nelegal retrocedată pârâtului este amplasată servitutea de trecere, calea de acces, conductele de apă și rețelele de utilitate publică în justificarea interesului reclamat de recurente în condițiile în care pârâtul deține o cotă indiviză din întregul teren, după cum și reclamantele au o cotă indiviză din acest teren, folosința imobilului putând fi rezolvată între coproprietari de comun acord sau, în caz de dezacord, prin intervenția instanței de judecată și ieșirea din indiviziune, al cărei rezultat, așa cum corect au argumentat instanțele, nu este posibil de anticipat. Ca atare, nu există o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantelor, cât timp acestea și pârâtul sunt coproprietari cu privire la imobil, dreptul unuia neîncălcând dreptul celuilalt, ci sunt complementare. De altfel, Înalta Curte a analizat deja și a stabilit, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare, faptul că apărările recurentelor nu pot contura un interes actual, personal și legitim în susținerea acțiunii de nulitate a dispoziției primarului; interesul în promovarea acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie să se raporteze la dreptul de proprietate asupra cotei de 6/12 restituite prin dispoziția atacată și nu la dreptul de folosință comună a bunului aflat în proprietate. Așadar, contestarea dispoziției nu le poate asigura recurentelor vreun folos practic cu conținut juridic, folos care trebuie identificat în aria efectelor dreptului de proprietate contestat și a atributelor sale, și nu în sensul susținut de acestea, de a se păstra destinația actuală a terenului. I.2.4.2. Răspunsul la întâmpinare: La 05 noiembrie 2022, prin poștă electronică, recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât C., admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare. În esență, au arătat că suplinirea motivelor pentru care dețin un interes legitim în anularea dispoziției contestate nu poate fi considerată o extindere a cercetării instanței de apel, iar raportul de expertiză extrajudiciară a fost întocmit ulterior formulării cererii de apel, astfel că nu se poate imputa acestora că l-ar fi atașat cererii de apel. Referitor la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1064/06.05.2011 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2009, în privința identificării suprafeței de 1013 mp, au precizat că nu au figurat ca parte în acel dosar, terenul aflat în litigiu nu a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Iași, iar în sentința menționată nu se identifică suprafața de teren situată în Iași, str. x. Nici confirmarea în cartea funciară a imobilului nu este de natură a impiedica instanța de apel a analiza motivul invocat de recurente, întrucat efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară este suspendat până la finalizarea lucrărilor de cadastru, conform art. 56 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ. Eronată este și aprecierea intimatului-pârât în sensul că neconcordanța suprafeței de teren nu ar afecta dreptul de coproprietate în condițiile în care acestuia i-a fost restituită în natură cota de 6/12 din suprafața de 1013 mp, astfel că indiferent de suprafața reală a terenului, C. va putea oricând, în baza Dispoziției 235/2015, să solicite suprafața de 506,5 mp din imobilul situat în Iași, str. x A, orice interpretare contrară constituind o încălcare a titlului său de proprietate. Așadar, exercitarea atributelor dreptului de proprietate al locatarilor blocului în cota de 6/12 asupra suprafeței de teren situată în Iași, str. x A este limitat printr-un act administrativ, respectiv Dispoziția nr. 235/2015 a Primarului Municipiului Iași ce conferă în fapt pârâtului mai mult de jumătate din acest teren, context ce un interes procesual legitim în constarea nulității absolute a acestei dispoziții. Au precizat că argumentele de fond privind emiterea dispoziției cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 trebuie avute în vedere de instanța de apel în soluționarea excepției lipsei de interes, reiterând aspecte ce țin de protecția conferită de art. 10 din Legea nr. 10/2001, de încălcarea unui act normativ menit a preveni o situație juridică precum cea din prezenta cauză. I.2.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin rezoluția de primire a dosarului din 12 septembrie 2022, completul de filtru a stabilit în sarcina recurentelor-reclamante obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.288 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dispunând totodată, efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. La 23 septembrie 2022, prin poștă, recurentele-reclamante au depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.288 ]RON (chitanța nr. x din 23 septembrie 2022, eliberată de Municipiul Iași, aflată la dosarului de recurs). La 13 octombrie 2022, prin poștă, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, ca temeinică și legală; întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-reclamante și celorlalți intimați-pârâți, la data de 24 octombrie 2022, potrivit proceselor-verbale aflate la filele x ale dosarului de recurs. La 05 noiembrie 2022, prin poștă electronică, recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatului-pârât C., admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin rezoluția din 14 noiembrie 2022, în temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 02 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de reclamantele B. și A. împotriva deciziei nr. 576 din 31 mai 2022 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-reclamante, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, trebuie menționat că reclamantele A. și B. au formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1675 din 11 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă, criticând, printre altele, soluția de admitere a excepției lipsei de interes a acestora în formularea acțiunii în nulitatea dispoziției nr. 235/17.03.2015 a Primarului municipiului Iași, prin care s-a restituit pârâtului C., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cota indiviză de 6/12 din suprafața totală de 1013,16 mp teren situat în Iași, județul Iași, excepție invocată de pârâții persoane juridice în cuprinsul întâmpinării formulate în cauză. Cu privire la sentința atacată, prin motivele de apel, reluând aspecte ce țin de nelegalitatea dispoziției menționate prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 636 și art. 761 alin. (3) C. civ., reclamantele au expus argumente relative la aprecierea eronată a primei instanței cu privire la interesul rezultând din necesitatea conservării dreptului de proprietate și de folosință ale reclamantelor, cel rezultând din modul în care se vor face în viitor lotizările - împărțirea terenului: asigurarea accesului reclamantelor la calea publică, asigurarea servituții de trecere a conductelor de utilități, asigurarea accesului mijloacelor de intervenție în caz de urgență, precum și cel rezultând din necesitatea asigurării unei juste utilizări a blocului de locuințe prin menținerea căii de acces la drumul public și a servituții de trecere spre bloc, pe terenul atribuit pârâtului C.. Astfel, dând eficiență principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, judecata cauzei s-a desfășurat în limitele stabilite de către reclamante prin cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de apel, după casarea deciziei pronunțate de instanța de apel în primul ciclu procesual și trimiterea cauzei spre rejudecare, în urma admiterii recursului exercitat de pârâtul C.. Or, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Constituția României, art. 555 alin. (1), art. 556 alin. (1) și art. 557 alin. (2) C. civ., recurentele au invocat prima oară, adică omissio medio, noi chestiuni legate de interesul legitim în promovarea demersului judiciar ce reclamă o pretinsă suprapunere a dreptului de proprietate al pârâtului C. cu dreptul de proprietate al reclamantelor rezultând din aceea că dispoziția ar restitui în natură cota indiviză de 6/12 din suprafața de 1013,16 mp teren, când în realitate suprafața ar fi una mai mică de 30 mp, anume de 983 mp, ceea ce ar îngrădi/limita exercitarea dreptului de proprietate al reclamantelor. Practic, prin neinvocarea acestor dispoziții legale prin cererea de chemare în judecată și apoi prin apelul declarat, acestea nu pot fi aduse în discuție direct în recurs, întrucât echivalează cu o schimbare a cadrului procesual sub aspectul cauzei, ceea ce legiuitorul interzice. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (2), (3) și (4) C. proc. civ. "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi." Aceste dispoziții se aplică și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ. Subsumat unei alte critici de nelegalitate a deciziei atacate, invocată în cadrul aceluiași motiv de casare, recurentele-reclamante pretind limitarea analizei instanței de apel la efectul retroactiv al constatării nulității titlului de proprietate al pârâtului fără a avea în vedere specificul acțiunii deduse judecății și dacă prin modul de dobândire al dreptului de proprietate de către partea adversă nu s-au adus atingere drepturilor legitime ale recurentelor, aspect ce putea fi remediat prin repunerea în situația anterioară. Critica recurentelor-reclamante este nefondată. Interesul ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile reprezintă folosul practic, material pe care l-ar putea obține partea prin promovarea demersului judiciar, acesta trebuind să existe în momentul în care se exercită acțiunea civilă în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune (la forma concretă de manifestare a acțiunii). Caracterizându-l, interesul este material, patrimonial (atunci când se urmărește restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmărește un scop nepatrimonial, ca de exemplu, în cazul punerii sub interdicție, măsură de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicție, cât și pe terții cu care ar putea încheia diferite acte juridice). Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale, ceea ce înseamnă că se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut; să fie personal și determinat, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să fie bine stabilit și aparțină celui care recurge la forma procedurală respectiv și să fie născut și actual, adică să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare. Or, aplicând aceste considerente de ordin teoretic speței de față, în considerarea dezlegărilor date prin decizia de casare, obligatorii pentru instanța de trimitere, conform prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a reținut în mod corect că interesul recurentelor-reclamante în declanșarea prezentului litigiu având ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu întrunește cerințele mai sus expuse în condițiile în care acestea nu ar putea obține niciun folos material sau moral ca urmare a admiterii cererii. În această privință, se reține că prin actul juridic contestat de către recurente, dispoziția nr. x/17.03.2015 a Primarului municipiului Iași, s-a restituit pârâtului C., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cota indiviză de 6/12 din suprafața totală de 1013,16 mp teren situat în Iași, județul Iași, cealălată cotă indiviză de 6/12 aparținând locatarilor blocului de locuințe nr. 15A, prin care se numără și recurentele, care au cumpărat apartamentele situate în respectivul bloc, în baza Legii nr. 112/1995. Așadar, ca efect al acestei dispoziții, recurentele sunt titularele unui drept de proprietate indiviză împreună cu pârâtul C. asupra suprafeței de teren de 1013,16 mp situat în Iași, județul Iași, însă existența acestui drept nu constituie un motiv suficient în formularea cererii în constatarea nulității absolute a actului juridic emis în beneficiul intimatului-pârât în absența oricărui folos practic dedus din această împrejurare în circumstanțele pe care se întemeiază acțiunea dedusă judecății, cum în mod judicios a reținut instanța de apel. Nulitatea poate fi definită ca sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În alte cuvinte, nulitatea este sancțiunea ce intervine, dacă legea nu dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice. Deși sancțiunea nulității absolute ocrotește un interes general, un asemenea interes nu exclude existența și a unui interes individual, iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obținerea unui folos propriu din anularea actului respectiv. Astfel, formularea unei acțiuni precum cea din prezenta cauză este supusă condițiilor de exercitare a acțiunii civile prevăzute de art. 32 C. proc. civ., inclusiv celei referitoare la interes. Privit din această perspectivă, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că interesul reclamantelor de a acționa pentru constatarea nulității actului juridic a fost analizat prin prisma efectelor hotărârii judecătorești de admitere a unui astfel de demers judiciar, reținându-se că finalitatea urmărită în prezenta cauză nu corespunde noțiunii de interes legitim în sensul reglementat de legiuitor câtă vreme nelegalitatea titlului constituit în favoarea pârâtului asupra imobilului în litigiu, constatată pe cale judiciară, nu ar produce consecințe în mod direct asupra patrimoniului reclamantelor în sensul dobândirii pentru sine a unui drept, fie el de folosință sau de proprietate, asupra cotei indivize deținute de partea adversă și nici nu ar afecta întinderea dreptului acestora cu privire la cota indiviză pe care au dobândit-o în urma vânzării-cumpărării apartamentelor situate în blocul de locuințe nr. 15A din Iași, județul Iași. Totodată, în ipoteza admiterii acțiunii, restabilirea situației anterioare eventualei desființări cu efect retroactiv al actului juridic atacat nu le-ar conferi recurentelor drepturi suplimentare față de cele deținute în baza contractelor de vânzare-cumpărare ale apartamentelor deținute în proprietate, ci ar avea drept rezultat reîntoarcerea imobilului în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, împrejurare care nu profită cu nimic recurentelor, altfel spus, acestea nu au interes în constarea nulității dispoziției contestate. În ceea ce privește critica recurentelor ce vizează lipsa din considerentele hotărârii recurate a analizei argumentelor ce țin de existența interesului în situația în care scopul acțiunii este unul preventiv, fiind suficientă afirmarea încălcării dreptului de proprietate, constatarea acestei încălcări putând face cel mult analiza pe fond a cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia. Sub aspectul analizei condiției interesului procesual, în scopul evitării riscului limitării unei prerogative a dreptului de proprietate al recurentelor asupra terenului, instanța de apel a reținut în mod corect că în speță este lipsită de relevanță perspectiva exercitării unei acțiuni de ieșire din indiviziune de către partea adversă privită ca modalitate de sistare a stării de coproprietate, un mijloc legal pus la îndemâna coproprietarilor în scopul transformării proprietății comune în proprietate exclusivă, un astfel de demers nu poate fi socotit o încălcare a dreptului de proprietate al recurentelor ce ar trebui prevenită ori menit a produce în patrimoniul acestora o pagubă imposibil de reparat. Mai mult, cerința relativă la interes nu se analizează de către instanța de judecată în abstract ori prin evaluarea șanselor de câștig în proceduri judiciare viitoare, ci în raport de obiectul cererii deduse judecății și de temeiurile de fapt și de drept pe care recurentele își sprijină pretențiile. În continuare, recurentele au reiterat critici ce reclamă emiterea dispoziției cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul în care terenul ar fi fost ocupat și, deci, imposibil de restituit în natură, făcând trimitere la calea de acces constituită în anul 1995, intrată în circuitul civil, precum și la pretinsul caracter al spațiului verde al suprafeței aflate în coproprietate, însă această analiză, care ține de fondul raportului juridic litigios, nu justifică nelegalitatea hotărârii recurate în contextul în care instanța de apel și-a motivat soluția prin prisma lipsei interesului recurentelor-reclamante în promovarea acțiunii în nulitate, care prin efectul acesteia face de prisos cercetarea fondului pretențiilor deduse judecății, excepția lipsei de interes fiind una absolută și peremptorie, aceasta împiedicând soluționarea fondului cauzei, în condițiile prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Nu poate fi primită nici critica prin care se susține negarea liberului acces la justiție dată fiind aprecierea instanței de apel asupra interesului justificat de încălcarea unui drepturi fundamentale, precum dreptul de proprietate privată, sau a unor texte normative, precum art. 10 din Legea nr. 10/2001 aflat în strânsă legătură cu situația juridică a terenului și a proprietății recurentelor. Justificarea de către recurentele-reclamante a demersului judiciar prin aceea că trebuie să li se asigure accesul liber la justiție denotă o înțelegere greșită a drepturilor lor procesuale câtă vreme accesul la justiție, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 din Constituția României, nu presupune că acestea au un drept absolut și că pot să supună unei analize pe fond orice cerere apreciată că ar fi fondată. Dimpotrivă, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mod constant că accesul la justiție nu este un drept absolut, că el poate fi supus unor condiții și limitări, iar impunerea prin C. proc. civ. a unor condiții de exercițiu a acțiunii civile se înscrie în marja de apreciere rezervată statului. Aceasta înseamnă că nu orice tip de acțiune poate fi soluționată pe fond, instanța având obligația de a stabili, cu prioritate, dacă sunt îndeplinite condițiile de formă sau cele de fond legate de dreptul la acțiune, apoi să treacă la analiza dreptului substanțial dedus judecății. În considerarea argumentelor expuse, reținând că în speță nu se verifică incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva deciziei nr. 576 din 31 mai 2022 a Curții de Apel Bacău, secția civilă. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, va obliga pe recurente la plata sumei de 3.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul C., conform facturii seria x nr. x din 10 octombrie 2022 aflate la dosarului de recurs.