ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2019

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1317 din 29 iunie 2017, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins acțiunea principală formulată de reclamantul A. și acțiunea conexă formulată de reclamanta B.. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 228 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Motivele de recurs Împotriva deciziei nr. 228 din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel Iași, secția civilă au declarat recurs reclamanții A. și B.. Recurentul A. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În memoriul de recurs, după reluarea situației de fapt și a istoricului cauzei, recurentul a arătat că, din culpa pârâților, nu a fost pus în posesie cu suprafața de teren cuvenită pe vechiul amplasament, ci pe un alt amplasament cu valoare mai mică, iar întinderea suprafeței pentru care s-a efectuat punerea în posesie este mai redusă decât cea recunoscută prin hotărârea Comisiei județene de fond funciar. Curtea de apel a reținut în mod greșit că reconstituirea pe vechiul amplasament nu a fost posibilă, întrucât terenul ar fi fost atribuit de fostul CAP în vederea construirii de locuințe. S-au încălcat dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc regula restituirii în natură, pe vechile amplasamente. De asemenea, instanța de apel a reținut greșit că legea nu prevede acordarea de despăgubiri și că nu este nevoie de echivalare. Sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, fapta culpabilă a Comisiei de fond funciar constând în aceea că nu a acordat teren de aceeași valoare. La Tribunal s-a administrat proba cu expertiză, prin care s-a evaluat terenul din zona Bucium (care, legal, trebuia restituit) și terenul primit de reclamanți și a reieșit o diferența de valoare de 1.434.375 RON (318.750 euro). Sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 și art. 1357 C. civ., deoarece organele administrative trebuie să asigure respectarea Constituției și legea în vigoare. Adoptarea anumitor acte individuale, precum și refuzul nejustificat al adoptării lor, dacă s-a cauzat o pagubă, trebuie să antreneze răspunderea delictuală. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau interes legitim de către o autoritate publică are dreptul la despăgubiri. La dosar s-au depus acte din care rezultă reaua-credință și abuzurile pârâtelor, fapta ilicită constând în încălcarea legii și a hotărârilor judecătorești. Punerea în posesie nelegală și eliberarea unor titluri de proprietate nelegal altor persoane, precum și refuzul nejustificat al punerii in posesie, este un exces de putere, care a cauzat reclamanților un prejudiciu. Faptul că A. a primit daune morale prin decizia nr. 740/2016 nu influențează cu nimic acordarea despăgubirilor în prezenta cauză. Dosarul a fost judecat superficial, fără a pătrunde în obiect și instanța s-a prefăcut că nu vede esența. Judecătorul, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., avea îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele să prevină orice greșeală, să ceară explicații în scris, să pună în dezbatere orice împrejurare de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate, să dispună administrarea de probe prevăzute de lege. Instanța s-a mulțumit că nu există posibilitatea despăgubirii, deși a văzut că există persoane vinovate de încălcarea legii și că atitudinea corectă ar fi condus la evitarea zbuciumului recurentului timp de 27 de ani. Instanțele nu au făcut o cercetare a fondului și nu au făcut niciun demers pentru a vedea dacă pârâții se fac vinovați. Recurenta B. a invocat motivul de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea primei instanțe, cât și a instanței de apel, încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În mod greșit se reține că apelantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, în condițiile în care nici la acest moment cererea ei de reconstituire nu a fost soluționată în mod integral, fiind eliberat titlul de proprietate doar pentru suprafața de 1,49 ha teren, dintr-un total de 2 ha. Consideră că reconstituirea nu s-a făcut potrivit dispozițiilor legale, iar apelantei i se cuvine suma de bani stabilită prin raportul de expertiză. Instanțele de judecată trebuiau să rețină la soluționarea cauzei și sentința civilă nr. 5389/11.04.2014 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2011, prin care se reține cu autoritate de lucru judecat că "având în vedere că prin hotărârea de validare a dreptului de proprietate reconstituirea a fost dispusă în anul 2000 și până la acest moment reclamanții nu și-au întregit dreptul lor de proprietate, instanța constată că dreptul reclamanților poate suferi o pagubă prin așteptarea împlinirii termenului de valorificare, termen ce depinde tot de activitatea pârâtelor". Din probele administrate în cauză rezultă că, la acest moment, din vina pârâtelor, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 2 ha teren cuvenită lui B. și fratelui său, A. nu s-a făcut integral, iar pârâtele trebuie să fie obligate la plata sumelor rezultate din expertiză. Prin hotărârea pronunțată la fond, instanța reține că apelanta-reclamantă ar putea valorifica dreptul său de compensare conform art. 32 din H.G. nr. 892/2005, doar după stabilirea amplasamentului, prin punerea efectivă în posesie. Dar, instanța trebuia să aibă în vedere că aceasta nu poate fi pusă în posesie pe vechiul amplasament, deoarece pârâtele nu mai au terenuri de aceeași valoare, astfel că se justifică despăgubirea acesteia cu suma rezultată din expertiză. La acest moment, reclamanta nu a fost pusă în posesie cu diferența de teren cuvenită, de unde rezultă că cererea acesteia de reconstituire nu a fost soluționată integral.

Procedura în fața instanței de recurs Cererile de recurs au fost comunicate intimaților, care nu au formulat întâmpinare. Prin raportul asupra admisibilității în principiu s-a constatat că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă și că recursurile sunt admisibile în principiu. Prin încheierea din 13 iunie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză, stabilind termen pentru soluționare pe fond, în ședință publică, la 5 decembrie 2019.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia civilă recurată, în limita criticilor care se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 2 ha teren la S.C.A. Bucium S.A., ca urmare a Hotărârii nr. 176/24.10.2000 a Comisiei județene de fond funciar Iași, prin care a fost validată propunerea Comisiei locale de fond funciar Iași și s-a dispus înscrierea reclamanților în anexa 19 cu suprafața de teren menționată. Prin decizia civilă nr. 1214/6.06.2008, pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul x/2007, au fost obligați pârâții Comisia județeană de fond funciar Iași și Prefectul Județului Iași să întocmească titlu de proprietate pentru suprafața de 2 ha teren pe raza Municipiului Iași (acțiunea fiind formulată doar de reclamanta B.). Instanța a reținut că titlul de proprietate nu poate fi eliberat pe vechiul amplasament, deoarece există alte titluri emise în favoarea unor terțe persoane, care produc efecte juridice. La 17 mai 2016 a fost emis în beneficiul reclamanților titlul de proprietate x, pe un amplasament stabilit potrivit procesului-verbal de punere în posesie nr. x/27.10.2015, act semnat de ambii reclamanți, pentru suprafața de 1,49 ha teren. În prezenta cauză, reclamanții au invocat dreptul la despăgubire, pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru diferența de valoare dintre terenul la care erau îndreptățiți pe vechiul amplasament și terenul atribuit prin titlul de proprietate. Curtea de apel a reținut că, la data la care s-a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv, 15 septembrie 1995, Legea nr. 18/1991 nu prevedea obligativitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament. De altfel, vechiul amplasament solicitat de reclamanți era deja ocupat la data formulării cererii de reconstituire, fiind emise titluri de proprietate, a căror eventuală anulare nu s-a dovedit. Analizând prevederile art. 24 din Legea nr. 18/1991 și art. 9 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 890/2005, invocate de reclamantul A. ca fiind încălcate de pârâți, dispoziții în temeiul cărora a pretins că i se cuvine despăgubirea pentru diferența de valoare între terenul pe vechiul amplasament și cel efectiv restituit, Curtea de apel a reținut că aceste dispoziții legale se referă la situația în care reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu mai este posibilă, deoarece terenul a fost atribuit de către fostele cooperative agricole în vederea construirii de locuințe. Or, în cazul de față, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu a fost posibilă, nu pentru că terenul a fost atribuit de fostul C.A.P. în vederea construirii de locuințe, ci pentru că au fost emise alte titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. S-a mai reținut că art. 10 din H.G. nr. 890/2005, invocat, de asemenea, de reclamant, a fost aplicat întocmai de către pârâte, reclamanții primind în baza acestei dispoziții legale teren pe un alt amplasament, situat în aceeași localitate ca și terenul ce a reprezentat vechiul amplasament. În ceea ce privește dispozițiile art. 32 alin. (3) din H.G. nr. 890/2005, Curtea a reținut că legiuitorul nu a avut în vedere acordarea de despăgubiri bănești în cazul în care terenul în privința căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate este de altă categorie decât terenul predat la stat, ci textul se referă la acordarea de teren în compensare. Curtea a mai reținut că reclamanților nu le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pe vechiul amplasament prin decizia civilă nr. 1214/6.06.2008 pronunțată de Tribunalul Iași. Prin această hotărâre, pârâții au fost obligați să întocmească titlu de proprietate pentru suprafața de 2 ha teren pe raza Municipiului Iași și nu pe vechiul amplasament, în privința căruia erau deja emise titluri de proprietate. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor reprezentând diferența de valoare dintre terenul ce a aparținut autorilor lor și terenul pentru care le-a fost emis titlu de proprietate, în baza răspunderii civile delictuale, Curtea a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, nefiind făcută dovada faptei ilicite. Din analiza criticilor formulate de reclamantul A., Înalta Curte reține că majoritatea susținerilor acestui recurent vizează împrejurări de fapt și modul în care instanța de apel a evaluat probele administrate, aceste critici neputând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc regula restituirii în natură, pe vechile amplasamente, critică ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect că pârâții nu se fac vinovați de săvârșirea unei fapte ilicite, deoarece hotărârea judecătorească prin care au fost obligați la emiterea titlului de proprietate și punerea în posesie nu a stabilit obligația de restituire a terenului pe vechiul amplasament, în contextul în care pe terenul respectiv s-au emis alte titluri de proprietate, în favoarea unor terțe persoane, neanulate. În prezenta cauză, instanța nu este învestită cu verificarea legalității titlurilor de proprietate emise în favoarea altor persoane, astfel încât, în contextul probator care a stat la baza stabilirii situației de fapt de către instanțele de fond și de apel și care nu poate fi cenzurată în recurs, nu se poate reține, în sarcina pârâtelor, ca faptă ilicită, refuzul nejustificat al punerii în posesie a reclamanților pe vechiul amplasament. Prejudiciul invocat de reclamanți, constând în diferența de valoare dintre terenul situat pe vechiul amplasament și terenul ce le-a fost restituit prin titlul de proprietate, nu poate fi valorificat în cadrul litigiului întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care nu s-a putut reține în sarcina pârâților săvârșirea unei fapte ilicite, nefiind astfel îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. Critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, deoarece recurentul nu arată care dintre obligațiile enumerate în textul legal au fost încălcate de instanța de apel. Susținerea recurentei reclamante B., referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, invocată și în motivele de apel, nu a fost examinată pe fond de Curtea de apel, întrucât apelanta nu au detaliat în ce constau aceste încălcări. Raportat la aceeași critică formulată în apel de apelantul reclamant A., instanța de apel a reținut că despăgubirile solicitate nu constituie un "bun", în sensul Convenției, deoarece legislația naționala nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care nu există echivalență valorică între terenul preluat de stat și terenul în privința căruia s-a emis titlul de proprietate. În recursul declarat, recurenta B. reia susținerea privind încălcarea prevederilor Convenției, anterior indicate, fără a se raporta la motivele pe care instanța de apel le-a reținut pentru respingerea acestui motiv de apel. Ignorând raționamentul instanței de apel, recurenta readuce în fața instanței de recurs aceeași critică, raportându-se exclusiv la elementele de fapt ale speței, astfel că instanța de recurs, la rândul său, nu poate examina această critică, neputând-o încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute limitativ de lege. Împrejurarea că titlul de proprietate a fost emis pentru o suprafață de teren cu întindere mai mică decât suprafața de 2 ha, la care erau îndreptățiți reclamanții, nu a format obiect de analiză în prezenta cauză, instanța de fond fiind învestită exclusiv cu acțiunea în despăgubiri pentru diferența de valoare, sub aspect calitativ, dintre terenul situat pe vechiul amplasament și cel efectiv atribuit. Este nefondată critica aceleiași recurente, privind încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 5389 din 11 aprilie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Iași. Această hotărâre judecătorească a avut în vedere situația anterioară eliberării titlului de proprietate, obiectul judecății fiind obligarea Comisiei municipale Iași pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor să întocmească documentația necesară eliberării titlului de proprietate și să-i pună în posesie pe reclamanți cu teren echivalent pentru suprafața de 2 ha, validată prin Hotărârea nr. 176/2000 a Comisiei Județene Iași, așadar, un obiect și o cauză juridică diferite de cele din prezentul litigiu. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți.