ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 69/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția civilă la data de 21.12.2017, ca urmare a declinării competenței de soluționare, prin sentința civilă nr. 11120/19.09.2017 pronunțată de Judecătoria Iași, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Iași, prin primar, B. S.A. și C. S.A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate dreptul său de proprietate asupra construcției constând în spațiu comercial aflat la parterul blocului de locuințe situat în municipiul Iași str. x, bl. D., precum și a terenului aferent construcției în suprafață de 305 mp.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința nr. 218/2019 din 13 februarie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, B. S.A. și S.C. C. S.A. și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A..

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 469 din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 218/2019 din 13 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei sus-menționate, reclamanta a declarat recurs. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: - decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale care stabilesc efecte juridice facturii fiscale acceptate, reprezentând contract în formă prescurtată; - instanța de apel nu a stabilit dacă în cauză sunt sau nu aplicabile dispozițiile art. 35 si art. 36 Codul comercial, în vigoare la data realizării operațiunii; - în mod greșit instanța de apel nu a dat valoarea juridică corectă operațiunii, apreciind că plata contravalorii spațiului nu poate duce Ia dobândirea dreptului de proprietate, fiind astfel ignorate prevederile art. 36 Codul comercial și prevederile art. 1295 C. civ. de la 1864, dispoziții legale aplicabile în cauză față de data dobândirii dreptului de proprietate; - instanța de apel a omis să dea efecte prevederilor legale invocate din care rezultă că factura achitată reprezintă contract prescurtat cu consecința constatării dreptului de proprietate asupra imobilului, respingând acțiunea tocmai în considerarea faptului că nu a fost dovedită existența niciunui act translativ de proprietate; - instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că a recalificat cererea de chemare în judecată, fără a pune acest aspect în discuția părților, încălcând astfel prevederile art. 22 C. proc. civ.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 noiembrie 020, completul de filtru admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469 din data de 2 octombrie 2019 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 12 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Iași, prin primar și B. S.A., au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinări, solicitând respingerea apărărilor intimaților și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca instanța de apel să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., ca de exemplu, încălcarea dreptului la apărare, încălcarea principiului disponibilității, încălcarea principiului contradictorialității, încălcarea principiului oralității dezbaterilor, încălcarea principiului nemijlocirii. etc. Nu se circumscrie acestui motiv de recurs invocarea de către recurentă a faptului că instanța ar fi recalificat cererea de chemare în judecată, fără a pune acest aspect în discuția părților, încălcând astfel prevederile art. 22 C. proc. civ. Prin alin. (1), art. 22 C. proc. civ. stabilește în sarcina instanței de judecată obligația de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecății. Ca o consecință firească a acestei obligații, în baza prevederilor alin. (4), noua reglementare permite inclusiv recalificarea faptelor. Instanța de judecată poate recalifica actele sau faptele părților numai după ce va pune în discuția lor aspectele care o determină să se gândească la această posibilitate. Însă în cauză, instanța de apel nu a procedat la o recalificare a cererii de chemare în judecată a reclamantei, pronunțându-se întocmai pe acțiunea dedusă judecații, și anume aceea de a se constata că în patrimoniul reclamantei exista dreptul de proprietate asupra spațiului comercial si a terenului aferent acestuia situat în Iasi, str. x, bl. D., finalitatea actiunii fiind, de fapt, obtinerea unui titlu de proprietate asupra imobilului în discutie. Pe de altă parte, nu se verifică în cauză vreo încălcare a art. 22 C. proc. civ., pentru a atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5. C. proc. civ., în condițiile în care cadrul procesual nu impunea o atare recalificare. Drept urmare, apare ca neîntemeiată critica recurentei privind calificarea cererii de chemare în judecată, de către instanță, care ar fi speculat în cuprinsul hotărârii faptul că recurenta-reclamantă, de fapt, tinde la obținerea unui titlu de proprietate în sensul de negotium. Nici motivul de recurs indicat de recurentă și întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat. Instanța de apel a procedat la o justă interpretare și aplicare a art. 35 C. proc. civ.. De asemenea, nu a avut loc o ignorare a prevederilor art. 36 Codul comercial sau a prevederilor art. 1295 C. civ. de la 1864, așa cum acreditează recurenta. Potrivit acestor prevederi, acțiunea în constatare este definită ca acea cerere prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanța să condamne la executarea unei prestații. Deși textul legal se referă la existența sau inexistența unui drept, în realitate, acțiunea în constatare vizează constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic, deoarece însăși activitatea procesuală presupune existența sau inexistența unui anumit raport juridic. Reclamanta a susținut că a dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție în baza Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, iar Curtea de apel a reținut în mod legal că în cuprinsul acestui act normativ nu există o dispoziție care să prevadă că dobândirea dreptului de proprietate are loc ope legis doar ca urmare a participării cu active proprii la construirea imobilului fără a mai fi nevoie de încheierea unui act translativ de proprietate. În lipsa unui act translativ de proprietate care să ateste trecerea imobilului în discuție în patrimoniul reclamantei, Curtea de apel a considerat în mod just că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că în patrimoniul acesteia exista dreptul de proprietate cu privire la spațiul situat în Iasi, str. x, bl. D., și că trimiterea din procesul-verbal din data de 04.04.1994 la prevederile art. 5 din Legea nr. 85/1992 care prevede necesitatea obținerii autorizației de construcție pentru continuarea lucrărilor de către persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor în curs de execuție nu echivalează cu dovada dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă anterior datei incheierii procesului-verbal. În mod corect au reținut instanțele că dovada faptului că reclamanta a achitat o sumă de bani ce reprezintă valoarea imobilului în discuție și că a platit impozitul calculat pentru imobilul respectiv, nu este suficientă pentru a face dovada dreptului de proprietate în lipsa unor înscrisuri care să ateste trasmiterea acestuia. Nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante în sensul că a continuat să folosească spațiul și îl folosește și în prezent, nefiind tulburată de nimeni, și că, în momentul de față, se impune admiterea acțiunii promovate deoarece nu este suficientă factura emisă în anul 1994, fiind necesar un contract în sensul de instrumentum. De asemenea, nu subzistă nici afirmațiile recurentei în sensul că, deși nu s-a încheiat un contract în anul 1994, elementele acestui contract există, deoarece obiectul este determinat în factură, s-a făcut dovada plății, iar bunul este identificat, existând astfel o contradicție în ceea ce afirmă recurenta și anume că, pe de o parte, există un contract încheiat atesta de factură, iar pe de altă parte, că se impune admiterea acțiunii în constatare întrucât dreptul asupra imobilului respectiv este în patrimoniul său, dar factura respectivă nu este suficientă pentru a se putea prezenta în fața autorităților locale, fiind necesar un contract în sensul de instrumentum. Existența facturii, coroborată cu celelelte argumente invocate nu pot conduce la concluzia că recurenta este titulara dreptului de proprietate sau că s-ar justifica admiterea prezentei acțiuni în constatare. Este, de asemenea, neîntemeiată și critica recurentei privind calificarea cererii de chemare în judecată, de către instanță, care ar fi speculat în cuprinsul hotărârii faptul că recurenta-reclamantă, de fapt, tinde la obținerea unui titlu de proprietate în sensul de negotium. Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 469 din data de 2 octombrie 2019 a Curții de Apel Iași, secția civilă.