Decizia nr. 2368/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 699 a Tribunalului Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 04 mai 2018, sub numărul x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. - Filiala București, D. S.A. - E. of E. și E. (NBG) - Sucursala Londra, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate dobândirea dreptului de superficie asupra unor terenuri situate în perimetrul ansamblului rezidențial "F.", situat în str. x din municipiul Iași, evaluate la suma 303.383 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 699/10 mai 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins cererea de suspendare a judecății formulată în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. A respins excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale active și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 276/06 iulie 2020, Curtea de Apel Iași, secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 699/10 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă; a respins, ca fiind lipsit de interes, apelul formulat de apelantele-pârâte D. S.A. și E. împotriva încheierii de ședință din 06 martie 2019 și sentinței civile nr. 699/10 mai 2019, ambele pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta E., în nume personal, și în calitate de continuator în drepturi și obligații al pârâtei D. S.A.. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea pricinii, spre rejudecare, primei instanțe. În susținerea criticilor de nelegalitate, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 492, art. 969, art. 1479 și art. 1909 din C. civ. de la 1864, ale art. 46 din Codul Comercial din 1887 și ale Legii contabilității nr. 82/1991. A arătat această recurentă că soluția de respingere a apelului său a fost motivată de instanța de apel în sensul că reclamanta nu a probat dreptul de proprietate asupra materialelor incluse în construcțiile edificate pe suprafețele de teren cu privire la care a solicitat să se constate dreptul de superficie, respectiv că "nu a exhibat probe concludente în această privință", apreciind că "în mod legal prima instanță a respins cererea reclamantei pentru lipsa calității procesuale active". Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că singurele mijloace de probă prezentate în susținerea pretențiilor, respectiv facturile fiscale nr. x și y din 05 noiembrie 2010 nu conțin nicio precizare sau identificare a materialelor folosite, ci doar evidențiază lucrările executate (construire, excavare, izolare, tencuire, zugrăvire, placare, realizare instalații electrice, de asamblare, finisare etc.), nefiind probată "achitarea respectivelor materiale, a cantităților și prețului acestora, a utilizării efective în corpul lucrărilor efectuate". În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a ignorat faptul că lucrările de construcții implică un consum de materiale, astfel că identitatea materialelor folosite rezultă din însăși descrierea lucrărilor executate, motivarea fiind contradictorie. Pe de altă parte, nu a avut în vedere celelalte mijloace de probă administrate în dovedirea calității sale de proprietar al materialelor încorporate în construcțiile reprezentate de blocurile B9 și B10, respectiv: contractul de construcție din 14 octombrie 2009; situațiile de lucrări aferente celor două facturi fiscale, verificate și însușite sub semnătură de către beneficiar; dispozițiile emise la data de 08 noiembrie 2010 de către managerul de proiect al beneficiarului - ing. G., către banca finanțatoare D. - Sucursala Unirii, prin care au fost confirmate lucrările executate la blocul B10 și distribuirea valorii celor două facturi la acest obiectiv de investiții; sentința civilă nr. 3240/13 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2012, prin care debitoarea S.C. B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 8.689.723,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții executate în beneficiul acesteia, în baza contractului de construcție din 14 octombrie 2009 (cât privește edificarea obiectivului de investiții "Bloc B10"); sentința civilă nr. 10262/29 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2012, prin care a fost admisă cererea de înscriere a reclamantei la masa credală cu sumele de 374.215 RON (în temeiul privilegiului constructorului) și 25.450.616,42 RON (creanță chirografară, reprezentând valoarea lucrărilor de construcții executate la obiectivele de investiții blocuri B9 și B10), înscrisuri care fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra materialelor puse în operă și înglobate în lucrările de construcții realizate la blocurile B9 și B10. Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, care guvernează relațiile contractuale dintre părți, potrivit cărora: "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". A arătat că, potrivit art. 1 din contractul de construcție din 14 octombrie 2009, părțile au convenit ca lucrările menționate în documentație să fie executate de antreprenor care, conform art. 2.2., are capacitatea financiară, specialiștii, mașinile și echipamentele necesare pentru executarea lucrărilor, prețul contractual pentru lucrările finalizate fiind, conform art. 7.1., în sumă de 3.089.020 Euro + TVA, pentru construcția la cheie. Contractul nu prevede nicio obligație din partea antreprenorului de a prezenta beneficiarului un inventar al materialelor și cantităților folosite la executarea lucrărilor de structură și instalații, ci numai o descriere generică a tipurilor de lucrări ce se vor executa și achita lunar, în conformitate cu prevederile art. 8 și 9 din contract. Beneficiarul a verificat și a acceptat lucrările descrise în facturile fiscale nr. x și 323 din 05 noiembrie 2010, conform situațiilor de lucrări, transferul de proprietate de la antreprenor la investitor asupra materialelor și echipamentelor folosite la aceste lucrări fiind prevăzut să se realizeze, conform art. 10.5. din contract, după ce valoarea aprobată a fiecărui PPS (progresul stadiilor fizice) va fi plătită de către investitor (similar clauzei de vânzare cu rezervă a proprietății). A susținut recurenta-reclamantă că, pretinzând că dreptul de proprietate asupra materialelor încorporate în construcțiile realizate nu poate fi probat decât cu documentele ce atestă achiziția lor, instanța de apel s-a substituit voinței părților, care nu au prevăzut în contract o astfel de obligație în sarcina antreprenorului, deoarece altfel, ar fi însemnat ca însuși investitorul să nu poată deveni proprietarul construcției, în cazul achitării integrale a prețului, în lipsa dovezilor care să certifice până în cel mai mic detaliu modul în care antreprenorul a dobândit materialele folosite la lucrările efectuate. Instanța de apel a ignorat prevederile art. 1909 din C. civ. care dispun în sensul că "lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp", instituind o prezumție de proprietate în favoarea posesorului bunului mobile, pretinzând, în mod nelegal, exhibarea unor dovezi cu privire la modul în care reclamanta a dobândit materialele puse în operă, câtă vreme faptul posesiei lor, pe care nimeni nu-1 contestă, prezumă dreptul de proprietate. Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit Legii nr. 82/1991 și art. 46 din Codul comercial, facturile fiscale emise și acceptate de către beneficiar care atestă valoarea lucrărilor executate în baza contractului de construcție din 14 octombrie 2009 la blocul B10 fac dovada deplină a dreptului de proprietate al emitentului asupra materialelor incluse în prețul facturat, aspect reținut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II - a civilă, prin decizia civilă nr. 1017/26 martie 2009; factura fiscală acceptată de destinatar îndeplinește un rol probator complementar, atașat probei raportului juridic, în acord cu prevederile art. 10.1., 10.2. și 10.3. din contractul de construcție din 14 octombrie 2009: Instanța de apel nu a avut în vedere proba raportului juridic originar, respectiv contractul de construcție din 14 octombrie 2009, iar forța probantă complementară a facturilor fiscale x și x din 05 noiembrie 2010 a fost înlăturată, cu toate că realitatea operațiunilor economice pe care le evidențiază fusese deja confirmată prin două hotărâri judecătorești, respectiv: sentința civilă nr. 3240/13 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2012, și sentința civilă nr. 10262/29 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2012. A învederat această recurentă că, potrivit doctrinei, când lucrările au fost executate în temeiul unei convenții încheiate între proprietarul terenului și constructor, nu sunt incidente dispozițiile art. 494 din C. civ. de la 1864 care reglementează accesiunea imobiliară, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, în astfel de situații existând un drept de superficie al proprietarului construcției asupra terenului de sub construcție. Ca atare, dreptul de proprietate al constructorului asupra lucrării executate, până la recepția finală, este recunoscut atât în literatura de specialitate, cât și în jurisprudență; deși dreptul de superficie, ca atare, nu beneficia de o reglementare expresă în vechiul C. civ., existența sa era recunoscută prin dispoziții din cuprinsul altor acte normative, cum sunt: art. 1 din Decretul - lege nr. 15/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, art. 21 din Legea nr. 7/1996 și art. 22 din Decretul nr. 167/1958. A conchis recurenta-reclamantă că a făcut dovada calității de proprietar asupra materiilor prime și materialelor încorporate în cele două construcții, iar, prin convenția încheiată cu proprietarul, a dobândit un drept de folosință asupra terenului până la plata integrală a prețului, astfel că în mod greșit instanțele de fond au admis excepția lipsei calității procesuale active în promovarea prezentei acțiuni. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă E. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei pronunțate în apel în ceea ce privește soluția dată apelului promovat de pârâte împotriva sentinței civile nr. 699/10 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecarea apelului pârâtelor, în vederea completării considerentelor care au justificat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și pentru eliminarea considerentelor care au vizat analiza excepției inadmisibilității și a excepției autorității de lucru judecat. În subsidiar, a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce privește soluția dată apelului declarat de pârâte împotriva sentinței civile nr. 699/10 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecarea apelului pârâtelor privind încălcarea ordinii de soluționare a excepțiilor și modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii și a excepției autorității de lucru judecat. În expunerea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă E. a învederat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 461 alin. (2) din același act normativ, întrucât a reținut că exercitarea căii de atac a apelului ar fi lipsită de interes în contextul în care unul dintre motivele de apel a vizat considerentele care au fundamentat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L.. A arătat această recurentă că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri privește atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Considerentele stabilesc condițiile în care o hotărâre judecătorească își produce efectele și, respectiv, măsura în care aceasta este opozabilă și în care trebuie respectată. Posibilitatea părții de a formula apel împotriva considerentelor unei hotărâri ar trebui analizată atât din punct de vedere al autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate, cât și sub aspectul consecințelor ce ar putea decurge în cazul în care instanța ar reține anumite aspecte în considerentele hotărârii care ar putea vătăma interesele părții respective. Dacă apelul este formulat împotriva considerentelor hotărârii, obiectul cererii de apel este înlăturarea considerentelor apte a prejudicia partea și înlocuirea lor cu considerentele instanței de apel, în condițiile menținerii soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că apelul declarat de pârâtele D. și E. ar fi lipsit de interes ca urmare a respingerii apelului promovat de partea potrivnică, fiind menținută soluția instanței de fond referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei. În acest sens, în considerentele deciziei pronunțate în apel, s-a reținut, în ceea ce privește construcția B9, că acesteia nu îi sunt aplicabile prevederile contractului de antrepriza din data de 14 octombrie 2009, la dosar nefiind depus vreun document din care să rezulte existența acordului pârâtei pentru edificarea imobilului de către reclamantă. În opinia recurentei-pârâte, soluția pronunțată de instanța de apel referitoare la respingerea apelului ca fiind lipsit de interes nu este legală în condițiile în care, deși a menținut soluția tribunalului, instanța de apel a înlocuit considerentele instanței de fond cu propriile argumente, dar și cu argumente expuse de pârâte. A arătat, de asemenea, că hotărârea pronunțată de curtea de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare la interesul părții de a formula apel împotriva modului de soluționare a unor excepții, instanța de apel făcând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 33 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 467 și ale art. 477 din același act normativ. S-a învederat că pârâtul poate urmări, prin exercitarea apelului, schimbarea hotărârii apelate, în condițiile în care instanța de fond a respins o excepție procesuală invocată, iar prin exercitarea căii de atac dorește să demonstreze nelegalitatea sau netemeinicia soluției pronunțate cu privire la respectiva excepție, având în vedere că schimbarea/anularea unei hotărâri poate opera și în parte. Prevederile art. 471 C. proc. civ. permit părții care se consideră vătămată să promoveze calea de atac a apelului împotriva soluției primei instanțe. De asemenea, dispozițiile legale stabilesc și interesul pârâtului de a declara apel împotriva hotărârii instanței de fond în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac, existând riscul reformării hotărârii primei instanțe. Instanța de apel nu poate invoca, din oficiu, nerespectarea ordinii de soluționare a excepțiilor având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, reglementat de art. 477 din C. proc. civ. Prin hotărârea primei instanțe au fost soluționate atât excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și excepțiile inadmisibilității acțiunii în constatarea existenței unui drept de superficie (în raport de posibilitatea reclamantei de a accede la o acțiune în realizare) și autorității de lucru judecat (față de litigiul derulat anterior între părți). Ca atare, în lipsa apelului pârâtelor împotriva soluției pronunțate de instanța de fond cu privire la excepțiile invocate, acestea ar fi dobândit autoritate de lucru judecat. A arătat recurenta-pârâtă că din considerentele hotărârii pronunțate de instanța de fond rezultă că aceasta a analizat, ulterior soluționării excepțiilor autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, deși ordinea de invocare a excepțiilor a fost alta. Or, în raport de dispozițiile art. 32 și art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., se impunea ca instanța să analizeze prioritar excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; de altfel, în condițiile în care instanța de fond a găsit întemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în opinia recurentei-pârâte, era de prisos să analizeze restul excepțiilor.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B. S.R.L. în faliment, prin lichidator judiciar C. - Filiala București, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., ca inadmisibil, susținând că aspectele învederate nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat. Recurenta-pârâtă E., prin reprezentant convențional, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă E., ca nefondat. Întâmpinările formulate în cauză au fost comunicate; nicio parte nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a calificat excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., invocată de intimata B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. - Filiala București, ca fiind o excepție de nulitate fundamentată pe dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. a respins această excepție, a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 276/06 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 20 octombrie 2021, cu citarea părților. La termenul fixat în ședință publică, instanța a dispus introducerea în cauză a H. în calitate de recurenta-pârâtă cesionară reținând transmiterea convențională prin contract de cesiune de creanță a dreptului de creanță pretins de E. - Sucursala Londra asupra societății debitoare aflată în procedura insolvenței și înscrierea acesteia în calitate de creditor în Tabelul definitiv consolidat din 16.08.2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că a fost întemeiat în drept de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce sancționează încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin încheierea pronunțată la data de 16 iunie 2021, completul de filtru, respingând excepția nulității invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. - Filiala București, a reținut că recurenta-reclamantă a dedus judecății critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. Completul de filtru a apreciat că se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile prin care s-a susținut încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 492, art. 969 și art. 1909 din C. civ. de la 1864, art. 46 din Codul comercial și Legea nr. 82/1991. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., privitor la încălcarea autorității de lucru judecat, completul de filtru a reținut că pot fi cercetate din această perspectivă criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că, în soluționarea apelului său, curtea de apel a ignorat sentințele civile nr. 3240/13 martie 2012 și nr. 10262/29 noiembrie 2013, ambele pronunțate de Tribunalul București, precum și decizia civilă nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus excluderea celor două construcții din categoria bunurilor valorificabile în procedura insolvenței. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit un drept de superficie asupra terenurilor aflate sub construcțiile B9 și B10, construcții nefinalizate, în temeiul clauzelor cuprinse în contractul încheiat la data de 14 octombrie 2009 pentru executarea lucrărilor de construire a blocurilor de locuințe din cadrul ansamblului rezidențial "F.". Cererea de chemare în judecată a fost respinsă de tribunal ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale active, reținându-se, în esență, că "reclamanta nu a înfățișat dovada calității de proprietar asupra lucrărilor edificate pe terenul proprietatea pârâtei la Blocurile B9 și B10", în sensul că cele două blocuri nu au fost edificate, iar contractul invocat de reclamantă nu include clauze privind proprietatea lucrărilor executate, astfel că nu are aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al acesteia asupra lucrărilor pe care pretinde că le-a efectuat la blocurile B9 și B10. Totodată, instanța de fond a respins excepțiile necompetenței materiale și teritoriale, autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că obiectul litigiilor este distinct, în cauza pendinte reclamanta solicitând constatarea unui drept real. Prin apelul declarat, reclamanta a formulat critici prin care a susținut că sentința primei instanțe este insuficient motivată, că nu au fost analizate dovezile administrate care probează că lucrările la blocurile B9 și B10 au fost edificate din fondurile sale, respectiv că tribunalul nu a examinat clauzele contractuale prin care părțile au convenit asupra modului de efectuare a plăților și de realizare a transferului de proprietate asupra construcțiilor edificate. Prin decizia care face obiectul controlului judiciar, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamantă, reținând că apelanta-reclamantă a depus la dosar exclusiv dovezi referitoare la lucrări executate și nu cu privire la achitarea materialelor, astfel că nu a probat dreptul său de proprietate asupra materialelor incluse în construcțiile edificate pe suprafețele de teren cu privire la care a solicitat să se constate existența dreptului de superficie; de asemenea, a reținut, cu referire la construcția B9, că aceasta nu a făcut obiectul contractului de antrepriză din 14 octombrie 2009, iar la dosar nu există niciun înscris care să ateste existența acordului pârâtei la edificarea imobilului de către reclamantă. În raport de situația expusă, Înalta Curte constată că instanța de apel a respins apelul declarat de reclamantă fără a examina, din perspectiva dispozițiilor art. 969 C. civ., criticile formulate de aceasta, prin care a susținut că, potrivit clauzelor contractului invocat drept fundament al raportului juridic, există un acord al părților cu privire la constituirea dreptului de superficie, în măsura în care lucrările la blocurile B9 și B10 au fost edificate din fondurile proprii. În acest sens, prin acțiunea pendinte s-a solicitat constatarea existenței dreptului real de superficie asupra terenului, pretins a fi dobândit de reclamantă prin prisma dispozițiilor art. 969 și art. 1479 din vechiul C. civ. referitoare la particularitățile executării contractului de subantrepriză încheiat între reclamantă în calitate de subantreprenor și pârâta beneficiar-antreprenor general, aflată în prezent în procedură de insolvență. Cauza astfel dedusă judecății presupune verificarea existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcției edificate de aceasta în regim de antrepriză și, consecutiv, a dobândirii unui drept de folosință asupra terenului pe care a edificat construcțiile, având ca izvor una dintre modalitățile permise de lege (convenția părților, lege), în condițiile în care o hotărâre judecătorească nu poate avea ca efect constituirea unui atare drept, ci numai recunoașterea existenței lui. Instanțele de fond au analizat îndeplinirea condiției premisă, anume dacă există identitate între reclamantă și titularul dreptului de proprietate pretins asupra construcției, situație ce i-ar conferi acesteia calitatea de a solicita recunoașterea dreptului de folosință asupra terenului. Prima instanță a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar asupra lucrărilor edificate, în condițiile în care cele două blocuri nu au fost edificate, neexistând clauze convenționale privind proprietatea lucrărilor executate. Prin urmare, rezultă că prima instanță a apreciat că reclamanta ar fi avut un drept de proprietate asupra construcției doar în măsura în care aceasta era terminată. Instanța de apel a substituit motivarea primei instanțe, apreciind că reclamanta nu a dovedit achitarea materialelor și utilizarea lor efectivă în corpul lucrărilor efectuate, ci doar lucrările respective, astfel că nu rezultă că este proprietarul materialelor încorporate în construcția pe care s-a obligat, potrivit contractului, să o edifice, pentru a pretinde un drept de proprietate asupra terenului. Prin urmare, curtea de apel, deși pare că a acceptat teza potrivit căreia, pentru dovedirea calității procesuale active, este suficient a se proba proprietatea asupra materialelor încorporate în construcție, a apreciat că, în cauză, nu a fost administrată o astfel de probă. Or, în condițiile în care apelanta-reclamantă a făcut trimitere la valoarea probatorie a unor dovezi pe care le-a individualizat și a indicat în cererea de apel clauzele contractuale de care se prevalează, iar apelul a fost găsit nefondat, instanța de apel avea obligația de a cerceta în mod efectiv criticile deduse judecății de aceasta. Deși a păstrat soluția primei instanțe, având în vedere că nu și-a însușit considerentele tribunalului, nu putea exclude de la analiză argumentele învederate de apelanta-reclamantă care susțineau, în combaterea soluției de primă instanță, că este proprietara acestor materiale, inclusiv prin solicitarea de utilizare a unor prezumții judiciare ca mijloc de probă, odată stabilită existența unui fapt juridic conex dovedit în cauză. Din această perspectivă se impunea analiza clauzelor contractuale cu privire la procedura de desocotire între părți în vederea transferului dreptului de proprietate din care rezulta și regimul proprietății asupra lucrărilor și materialelor încorporate de antreprenor în construcție. De asemenea, se impunea analizarea autorității de lucru judecat nu doar ca excepție procesuală, ci și sub aspectul incidenței efectului pozitiv al acesteia, în măsura în care există dezlegări în hotărârile judecătorești invocate în cauză, care ar statua cu privire la dreptul pretins de reclamantă. Având în vedere că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu este permis instanței de recurs să evalueze aceste împrejurări. Cum obiectul recursului este decizia pronunțată în apel, decizie care nu cuprinde o astfel de analiză, Înalta Curte nu poate statua direct în recurs asupra legalității soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, motiv pentru care se impune admiterea recursului și casarea deciziei recurate. Cu referire la recursul declarat de recurenta-pârâtă E., în nume personal și în calitate de continuator în drepturi și obligații al pârâtei D. S.A., Înalta Curte menționează că în ședința publică din 20 octombrie 2021, în temeiul dispozițiilor art. 38 și 39 alin. (1) C. proc. civ., s-a luat act că a operat transmisiunea convențională a calității procesuale pasive către H. S.A., ca efect al cesiunii de creanță. Având în vedere considerentele expuse cu prilejul examinării recursului declarat de recurenta-reclamantă, care întemeiază soluția de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Iași, Înalta Curte reține că se impune admiterea și a acestui recurs, pentru o judecată unitară a cauzei. Înalta Curte reține că prin recursul declarat de recurenta-pârâtă au fost formulate critici care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privitoare la interesul pârâtei de a exercita calea de atac a apelului împotriva considerentelor soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale active, respectiv cu privire la ordinea de soluționare a excepțiilor invocate în cauză la judecata în primă instanță. Instanța de apel a analizat excepția lipsei de interes a pârâtei în promovarea căii de atac sub aspectul actualității acestuia, considerând că folosul procesual a pârâtei a fost deja obținut prin menținerea soluției de respingere a acțiunii ce nu a fost examinată în substanța sa, interesul său devenind actual doar în cazul trimiterii spre rejudecare. În ceea ce privește criticile referitoare la interesul pârâtei de a exercita calea de atac a apelului împotriva considerentelor soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale active, Înalta Curte reține că justificarea unui interes reprezintă una din condițiile de exercitare a acțiunii civile, prin interes înțelegându-se folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia. Cum în cauză cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale active, iar apelul declarat de reclamantă urmează a fi rejudecat, se impune ca instanța de apel să aprecieze cu prilejul rejudecării și asupra apelului declarat de pârâtă, inclusiv în ceea ce privește completarea considerentelor hotărârii date în primă instanță în sensul pretins de aceasta, în măsura menținerii soluției. În plus, față de împrejurarea că prin decizia care face obiectul controlului judiciar apelul declarat de apelanta-pârâtă a fost respins în temeiul unei excepții procesuale, fără a fi cercetat în fond, criticile privitoare la modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate la judecata în primă instanță nu pot face obiect de analiză pentru prima oară în recurs, urmând a fi avute în vedere la rejudecare. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă-cesionară H. împotriva deciziei civile nr. 276/2020 din 6 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.