ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1907/2023

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 4 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B., prin lichidator judiciar C., D. - Membră a Grupului E. și E. - Sucursala Londra, solicitând să se constate dobândirea dreptului de superficie asupra unor terenuri situate în perimetrul ansamblului rezidențial "F.", situat în str. x din mun. Iași, evaluate la suma de 303.383 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 492, art. 969 și art. 1479 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 11539 din 2 noiembrie 2018, Judecătoria Iași a admis excepția de necompetență a acestei instanțe și a declinat în favoarea Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - faliment competența de soluționare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - faliment sub nr. x/2018, instanță care, prin încheierea din 10 ianuarie 2019, a dispus declinarea competenței în favoarea secției I civile a Tribunalului Iași, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 6 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepțiile de necompetență funcțională și materială a instanței.

Prin sentința nr. 699 din 10 mai 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins cererea de suspendare a judecății, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006; a respins excepțiile de autoritate de lucru judecat și de inadmisibilitate a acțiunii; a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală active, acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B., societate în faliment, prin lichidator Judiciar C., D. – Membră a Grupului Național Bank of Greece și Național Bank of Greece – Sucursala Londra; a obligat pe reclamantă să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.280,71 RON pârâtei D. – Membră a Grupului Național Bank of Greece și suma de 3.525,77 RON pârâtei Național Bank of Greece – Sucursala Londra.

Prin decizia nr. 276 din 10 iulie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 699 din 10 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, și a respins, ca fiind lipsit de interes, apelul formulat de pârâtele D. și National Bank of Greece împotriva încheierii din 6 martie 2019 și a sentinței nr. 699 din 10 mai 2019, ambele pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia nr. 2368 din 10 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta cesionară G. împotriva deciziei nr. 276 din 6 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția civilă, în contradictoriu cu intimații National Bank of Greece - Sucursala Londra, în nume personal și în calitate de continuator în drepturi și obligații pentru D., D. și S.C. B. S.A.; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

În rejudecare, s-a înregistrat dosarul cu nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel și a fost administrată de către părți proba cu înscrisuri.

Prin decizia nr. 210 din 28 aprilie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 699 din 10 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a păstrat-o; a respins excepția lipsei de interes a apelului formulat de pârâtele D. și National Bank of Greece, prin continuatorul în drepturi și obligații G. S.A.; a respins apelul formulat de pârâtele D. și National Bank of Greece, prin continuatorul în drepturi și obligații G. S.A., împotriva încheierii din 6 martie 2019 și a sentinței civile nr. 699 din 10 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 210 din 28 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, aspect ce determină incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

A arătat că, în analiza sentinței pronunțate de instanța de fond, curtea a concluzionat că judecătorul fondului a administrat adecvat probatoriul, prin raportare la obiectul cauzei și la gradul de complexitate al acesteia, făcând o analiză judicioasă a întregului material probatoriu și a dispozițiilor legale incidente.

Recurenta a susținut că instanța de apel a validat, astfel, considerentele care au fundamentat soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active pentru lipsa dreptului său de proprietate asupra lucrărilor executate la blocurile B9 și B10, întrucât, potrivit contractului din 14 octombrie 2009, prevalent în relațiile dintre părți, acesta nu are aptitudinea de a proba dreptul de proprietate aferent construcțiilor menționate.

A afirmat recurenta că aspectul derutant și contradictoriu care transpare din motivarea hotărârii este reprezentat de distincția "artificială" făcută cu privire la "lucrările de construcții" și "construcții".

Astfel, deși curtea a recunoscut dreptul de proprietate al antreprenorului asupra lucrărilor, materialelor și a echipamentelor folosite la edificarea construcției, i-a negat acest drept în raport cu construcția finalizată, aspect ce reprezintă o contradicție in terminis, întrucât forma finală a construcției este dată de finalizarea lucrărilor și nu aduce noutăți în privința modului în care părțile au convenit să opereze transferul dreptului de proprietate.

Recurenta a susținut că instanța de apel a recunoscut eficiența clauzei inserate în art. 10.5 din contract, calificând-o ca fiind firească în contextul relațiilor contractuale dintre părți, însă a reținut că această dispoziție contractuală nu poate fi interpretată în sensul că recunoaște dreptul de proprietate al antreprenorului asupra construcțiilor edificate.

Dacă prima instanță s-a raportat în considerente doar la lucrările de construcții efectuate, ignorând situația juridică a construcției la finalul executării lucrărilor, instanța de apel a analizat contractul și a statuat asupra unor situații inexistente, referindu-se la construcții finalizate, deși în cauză este vorba despre construcții în curs de edificare. Recurenta a apreciat că această abordare pune într-o relație de contrarietate cele două hotărâri judecătorești.

Astfel, dacă s-a considerat că judecătorul de la fond a făcut "o analiză judicioasă a întregului material probator administrat în cauză și o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în speță", există contradicție între concluziile celor două instanțe, referitoare la proprietarul lucrărilor de construcții, deoarece, în opinia tribunalului, contractul încheiat de părți "nu include clauze privind proprietatea lucrărilor executate, prin urmare nu are aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al reclamantei pentru lucrările ce se pretinde a fi fost efectuate în temeiul acestuia la blocurile B9 și B10". În motivarea curții de apel, s-a reținut că, din clauza inserată la art. 10.5. în contract, "rezultă clar faptul că lucrarea este efectuată de către antreprenor cu mijloace proprii (lucrările, materialele și echipamentele specificate în PPS) și că investitorul devine proprietarul lor după achitarea lor către antreprenor".

Prin urmare, deși a constatat că părțile au convenit, prin clauza stipulată la art. 10.5. din contract, asupra condițiilor în care va opera transferul proprietății asupra lucrărilor, materialelor și a echipamentelor încorporate progresiv în construcțiile edificate, respectiv "după ce valoarea aprobată a fiecărui PPS a fost plătită de către investitor", instanța de apel și-a întemeiat soluția pe argumente diametral opuse, reținând, în paragraful imediat următor, că investitorul "devine și proprietarul construcțiilor astfel edificate, în virtutea dreptului de accesiune, cu obligația corelativă de a achita către antreprenor contravaloarea lucrărilor, materialelor și echipamentelor specificate în PPS".

Astfel, a considerat recurenta că instanța de apel a substituit acordul părților "cu privire la procedura de desocotire în vederea transferului dreptului de proprietate din care rezultă și regimul proprietății asupra lucrărilor și materialelor încorporate de antreprenor în construcție" (astfel cum a statuat instanța supremă prin decizia nr. 2368/10.11.2021 pronunțată în ciclul procesual anterior) cu un pretins drept de accesiune care ar conferi investitorului calitatea de proprietar al lucrărilor executate pe măsura încorporării lor în construcțiile edificate.

În susținerea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia civilă nr. 495/R din 14.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012, cuprinde dezlegări care interferează cu obiectul prezentei cauze, felul în care au fost tranșate anumite chestiuni litigioase dintre părți impunându-se, cu puterea lucrului anterior judecat, asupra modului de soluționare a prezentului litigiu.

A arătat că, prin această hotărâre, Curtea de Apel București a dispus excluderea celor două construcții în curs de edificare din categoria bunurilor valorificabile în procedura insolvenței, motivat de faptul că lichidatorul judiciar nu a probat calitatea de proprietar a debitoarei S.C. B., iar "aparența dreptului este în favoarea contestatoarei, aceasta afirmând nu doar acordul contractual, dar și posesia".

A precizat că în cadrul acestui litigiu au fost analizate două dintre apărările formulate de practicianul în insolvență și de creditorul majoritar (D.) în cadrul contestației pe care recurenta a formulat-o împotriva raportului din 6.10.2015, cuprinzând regulamentul de valorificare a bunurilor proprietatea debitoarei S.C. B., contestație care a fost admisă, instanța de recurs dispunând refacerea raportului și a regulamentului de valorificare a bunurilor.

A susținut că a fost analizată și soluționată cererea intimatelor prin care se solicita instanței să constate că debitoarea, ca proprietar al terenului pe care au fost edificate construcțiile, este și proprietarul materialelor încorporate în cele două construcții, prin efectul accesiunii imobiliare, în temeiul art. 494 din C. civ. de la 1864.

Instanța a respins această apărare, reținând că "în realitate, formulând contestația la raport, contestatoarea s-a prevalat de dispoziții contractuale (existența contractului excluzând prin ea însăși, astfel cum în mod corect s-a arătat prin cererea de recurs, aplicarea normei de drept comun ce reglementează, tocmai pentru situația în care nu există un raport contractual între proprietarul terenului și constructor, accesiunea; în cazul în care construcția a fost edificată de o terță persoană, în baza unui contract încheiat cu proprietarul terenului, soarta construcției urmează a fi determinată în funcție de prevederile contractuale, iar nu potrivit regulilor prevăzute la accesiunea artificială)".

Statuând în sens contrar, respectiv că investitorul proprietar al terenului, "devine și proprietarul construcțiilor astfel edificate, în virtutea dreptului de accesiune", instanța de apel a nesocotit dezlegarea pe care Curtea de Apel București a dat-o acestei chestiuni litigioase, care se opune cu putere de lucru judecat, făcând aplicarea normei de drept comun (accesiunea) în detrimentul acordului de voință al părților, consfințit în contractul de construire din 14.10.2009.

Recurenta a susținut că, prin decizia civilă nr. 495/R din 14.11.2016, Curtea de Apel București a tranșat și chestiunea posibilității ca dreptul de proprietate și dreptul de creanță să coexiste simultan în patrimoniul creditorului, reținând că "Apărările practicianului în insolvență s-au întemeiat pe dispozițiile art. 494 C. civ. (inaplicabile), apreciindu-se că ar prevala contractului, precum și pe împrejurarea înscrierii contestatoarei în tabelul de creanțe cu prețul lucrărilor, împrejurare ce, de asemenea, ar însemna renunțarea la prevederile contractuale - fără a se observa că existența unei creanțe (prețul) nu confirmă dreptul corelativ (dreptul de proprietate) necondiționat: întocmai situației contractului de vânzare cu clauză de rezervă a proprietății, nu existența creanței reprezentând prețul interesează în transferul dreptului de proprietate, ci plata efectivă, până la momentul plății dreptul de proprietate figurând în patrimoniul cumpărătorului sub condiție suspensivă; de aceea, contrar argumentației intimaților, dreptul de proprietate (sub condiție rezolutorie) poate exista în patrimoniul unei persoane concomitent dreptului de creanță existent în același patrimoniu".

Deși a admis că "existența unui drept de proprietate și a unui drept de creanță teoretic nu se contrazic, putând coexista", instanța de apel a conchis că, prin înscrierea la masa credală cu dreptul de creanță reprezentând prețul lucrărilor, reclamanta și-a asumat calitatea de titulară a unui drept de creanță, fără a mai putea pretinde să fie recunoscută ca și proprietar al lucrărilor. Aceste considerente contrazic dezlegarea dată acestei chestiuni prin decizia civilă nr. 495/R din 14.11.2016 a Curții de Apel București, fiind nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Concluzia curții, în sensul că "reclamanta urmărește să obțină pe lângă creanța înscrisă la masa credală reprezentând prețul lucrărilor, recunoașterea unui drept de proprietate asupra construcțiilor și de folosință asupra terenului proprietatea investitorului, astfel că în cazul admiterii acțiunii de față, aceasta ar obține de două ori recuperarea aceleiași creanțe", este greșită, întrucât o astfel de posibilitate este exclusă.

Recurenta a arătat că dreptul de proprietate al constructorului asupra lucrării executate, până la recepția finală, este recunoscut în literatura de specialitate, astfel că, în cazul în care se obține recuperarea creanței în procedura insolvenței, atunci construcțiile trec în patrimoniul debitoarei, în caz contrar, construcțiile rămânând în patrimoniul creditorului, tertium non datur, în ambele situații fiind exclusă posibilitatea unui dublu câștig.

A apreciat că, în cazul în care recurentei nu i-ar fi recunoscut dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate și nu ar obține recuperarea creanței, din cauza lipsei fondurilor disponibile din averea debitoarei, s-ar crea o îmbogățire fără justă cauză a debitoarei în detrimentul său.

În argumentarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat sau a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 491-494, art. 969 și ale art. 977 din C. civ. de la 1864, precum și pe cele care reglementează autorizarea executării lucrărilor de construcții din Legea nr. 50/1991.

Totodată, a susținut că instanța de apel a nesocotit voința părților, consfințită în contractul de construire din 14.10.2009, interpretând, în mod arbitrar și străin de intenția comună a părților, clauzele prevăzute la art. 10.1., 10.2., 10.3., 10.4. și 10.5. și încălcând prevederile art. 969 și art. 977 din C. civ. de la 1864.

A apreciat că instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale, prin care părțile au convenit asupra modului de efectuare a plăților și de realizare a transferului de proprietate asupra construcțiilor edificate, respectiv art. 10.1., 10.2. și art. 10.5 din contractul de construire din 14 octombrie 2009, din care rezultă, fără echivoc, faptul că investitorul i-a recunoscut antreprenorului un drept de folosință asupra terenului pe care au fost edificate construcțiile, echivalent cu dreptul de superficie dobândit prin convenție, valabil până la plata integrală a prețului.

Instanța de apel a înlăturat efectele clauzei inserate la art. 10.5. din contract, substituind voința părților (derogatorie de la dreptul comun) cu norma de drept material prin care era reglementată accesiunea în C. civ. de la 1864, deși, atunci când lucrările au fost executate în temeiul unei convenții încheiate între proprietarul terenului și constructor, în jurisprudență s-a statuat că nu se vor aplica dispozițiile art. 494 din acest act normativ, în astfel de situații existând un drept de superficie al proprietarului construcției asupra terenului de sub construcție.

Această viziune a practicii judiciare și-a aflat consacrarea legală în art. 577 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, care a eliminat orice echivoc în ceea ce privește condițiile în care operează accesiunea imobiliară.

Recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea și sub aspectul semnificației juridice pe care a atribuit-o autorizațiilor de construire, considerându-le veritabile titluri de proprietate, la dispoziția investitorului, pe considerentul că ele au fost emise pe numele acestuia, ca proprietar al terenului.

A făcut referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, arătând că autorizația de construire nu statuează cu privire la dreptul de proprietate asupra construcției (și nici cu privire la întinderea acestuia) și nu constituie un titlu de proprietate. Prin faptul eliberării autorizației de construire ia naștere dreptul de a executa lucrări de construcții în favoarea solicitantului, iar nu dreptul de proprietate asupra construcției. Arată că obiectul asupra căruia poartă dreptul de proprietate, materialele de construcție, se modifică în substanța sa, pentru a lăsa loc construcției, titularul acestui drept rămânând neschimbat.

Recurenta a susținut că, deși dreptul de superficie nu conținea o reglementare expresă în C. civ. de la 1864, existența sa era totuși recunoscută prin dispoziții din alte acte normative (art. 1 din Decretul-Lege nr. 15/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, art. 21 din Legea nr. 7/1996, art. 22 din Decretul nr. 167/1958), iar potrivit deciziei nr. 2149/21.10.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, recunoașterea dreptului de superficie (care este un dezmembrământ al dreptului de proprietate) se deduce din teza finală a art. 492 din C. civ. de la 1864.

Considerând că a făcut dovada calității de proprietar al materiilor prime și al materialelor încorporate în cele două construcții, iar prin convenția încheiată cu proprietarul terenului a dobândit un drept de folosință asupra terenului, până la plata integrală a prețului, recurenta a solicitat constatarea existenței dreptului de superficie, pentru a putea înscrie acest drept în cartea funciară.

Prin întâmpinarea depusă la 16 august 2022, intimata G. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 28 iulie 2022, intimata D. a formulat cerere de scoatere de cauză, în baza contractului de înlocuire a creditorului înregistrat în ceea ce privește creanțele și alte drepturi, autentificat sub nr. x din 23 ianuarie 2020, și a notificării de transfer și înlocuire a creditorului, înregistrată sub nr. x din 18 mai 2020 .

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 mai 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 210 din 28 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, și a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că, deși prin hotărârea recurată s-a reținut că instanța de fond a efectuat o analiză judicioasă a întregului material probatoriu și a dispozițiilor legale incidente, nu a împărtășit concluzia tribunalului referitoare la proprietarul lucrărilor de construcții și, în urma analizei contractului încheiat între părți, a apreciat că lucrarea este efectuată de antreprenor cu mijloacele proprii, iar investitorul devine proprietarul acesteia după achitarea contravalorii sale de către antreprenor, în timp ce tribunalul a reținut că același contract nu include clauze privind proprietatea lucrărilor executate și, prin urmare, nu are aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al reclamantei pentru lucrările ce se pretinde a fi fost efectuate în temeiul acestuia la blocurile B.9 și B.10.

A invocat recurenta și faptul că instanța de prim control judiciar, în interpretarea clauzelor contractuale, a recunoscut dreptul de proprietate al antreprenorului asupra lucrărilor, materialelor și echipamentelor folosite, însă îi neagă acest drept în raport cu construcția finalizată, ceea ce reprezintă o contradicție, întrucât forma finală a construcției este dată de finalizarea lucrărilor.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., recurenta s-a referit la teza privind motivarea contradictorie a hotărârii.

Astfel, subsumat acestui motiv de casare, recurenta a criticat contradicția între, pe de-o parte, decizia recurată și hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, între considerentele deciziei atacate.

Critica este nefondată.

Se reține că prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, iar în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe pe care să și le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentei vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu cele reținute de prima instanță.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că pretinsa contradicție invocată de recurentă, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menționat, accepțiunea dată de parte acesteia fiind deturnată de la sensul normei care o consacră, întrucât este necesar ca motivarea contradictorie să se regăsească în decizia din apel, iar nu în legătură cu o altă hotărâre pronunțată într-o etapă procesuală anterioară.

Referitor la critica recurentei din perspectiva contradictorialității între considerentele deciziei atacate, se reține că, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt contradictorii acele motive care se anihilează reciproc, în sensul în care din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, neputându-se stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Înalta Curte observă că nu există contradicție între reținerea de către instanța de apel a faptului că lucrarea este efectuată de antreprenor cu mijloace proprii și faptul că investitorul este cel care devine proprietarul acestora după achitarea contravalorii lor către antreprenor, în cauza pendinte fiind aplicate dispozițiile legale privind regimul juridic al lucrărilor efectuate de o terță persoană cu materialele sale, în condițiile particulare ale analizei raportului juridic contractual între părți.

Obligația de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, permițând, totodată, posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Prin urmare, având în vedere că nu se regăsesc considerente contradictorii, în sensul mai sus evocat, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției, critica recurentei nu poate fi primită, nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate, aceasta fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2012.

În acest sens, a susținut că prin hotărârea invocată s-a dispus excluderea celor două construcții în curs de edificare din categoria bunurilor valorificabile în procedura insolvenței, motivat de faptul că lichidatorul judiciar nu a probat calitatea de proprietar a debitoarei S.C. B., însă, în speță, instanța de apel a nesocotit dezlegarea pe care Curtea de Apel București, secția a V a civilă, a dat-o în dosarul nr. x/2012 chestiunii litigioase privind incidența regulilor prevăzute la accesiunea imobiliară artificială și a celei privind posibilitatea coexistenței dreptului de proprietate și a dreptului de creanță în patrimoniul creditorului – sub acest ultim aspect, instanța de apel concluzionând că, înscriindu-se la masa credală cu dreptul de creanță reprezentând prețul lucrărilor, reclamanta și-a asumat calitatea de titulară a unui drept de creanță, fără a mai putea pretinde să fie recunoscută și proprietară a lucrărilor.

Potrivit art. 431 din C. proc. civ. "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din prevederile legale anterior enunțate, este necesar a se face distincția dintre efectul negativ al autorității de lucru judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată și care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții cu caracter peremptoriu și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost deja dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Având în vedere că recurenta a făcut referire în susținerea acestui motiv de recurs la decizia civilă nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2012, prin care s-ar fi tranșat chestiunea litigioasă a neincidenței regulilor prevăzute la accesiunea imobiliară artificială și a celei privind posibilitatea coexistenței dreptului de proprietate și dreptului de creanță în patrimoniul creditorului, se reține că recurenta, invocând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, a apreciat că instanțele de fond erau ținute a respecta ceea ce s-a tranșat definitiv prin hotărârea judecătorească amintită, respectiv, că existența contractului încheiat între părți, de care se prevalează reclamanta, exclude aplicarea normei de drept comun ce reglementează accesiunea – care vizează tocmai situația în care nu există raport contractual între proprietarul terenului și constructor, precum și că dreptul de proprietate și dreptul de creanță pot coexista în patrimoniul creditorului.

Prin urmare, față de aceste valențe juridice arătate, este necesar a se examina dacă aceste chestiuni litigioase, la care s-a raportat recurenta, au reprezentat, într-adevăr, aspecte litigioase ale cauzei judecate definitiv anterior, în cadrul dosarului nr. x/2012, ținând seama că instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, acestea constituind premisele demonstrate de la care trebuie să pornească și pe care nu le poate ignora.

Cercetând cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești în raport de care se invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că aspectele litigioase indicate nu au primit, din partea instanțelor de judecată, în procesul anterior, o dezlegare jurisdicțională în sensul celor arătate de recurentă.

Astfel, prin decizia civilă nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a dispus excluderea celor două construcții din categoria bunurilor valorificabile în procedura insolvenței, instanța verificând susținerile părților privind dreptul de proprietate asupra construcțiilor în litigiu exclusiv în cadrul procedurii specifice a contestației la raport, fără administrarea unor probe suplimentare. De altfel, instanța a precizat că stabilirea patrimoniului în care se află dreptul de proprietate excedează analizei jurisdicționale acceptate în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea insolvenței, impunându-se urmarea unei proceduri de drept comun pentru clarificarea situației juridice a construcțiilor, ceea ce s-a și realizat în prezentul litigiu.

În raport de aceste considerente ale hotărârii, este eronată susținerea recurentei cu privire la nerespectarea dispozițiilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., în cauză, instanța de apel, prin decizia recurată, constatând, în mod pertinent, că nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a deciziei civile invocate, întrucât reținerea aparenței dreptului în favoarea constructorului, în raport de obiectul pricinii cu soluționarea căreia a fost învestită, nu este în măsură a se răsfrânge asupra fondului cauzei de față.

Încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu poate fi reținută nici cu privire la cel de-al doilea aspect invocat de recurentă, instanța de apel apreciind, similar instanței care a pronunțat decizia civilă nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, că dreptul de proprietate și dreptul de creanță pot coexista în patrimoniul creditorului, reținând, însă, că apelanta s-a înscris la masa credală cu dreptul de creanță reprezentând prețul lucrărilor, de unde rezultă că aceasta recunoaște implicit scopul contractului, respectiv, acela de execuție de lucrări, precum și faptul că este titulara unui drept de creanță, împrejurare ce nu a împiedicat instanța ca în cauza de față să procedeze la o analiză proprie a clauzelor contractuale referitoare la conținutul drepturilor reciproce stipulate de părți în contract.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel, susținând încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 491-494, art. 969 și ale art. 977 din C. civ. de la 1864, precum și a celor care reglementează autorizarea executării lucrărilor de construcții din Legea nr. 50/1991.

În primul rând, trebuie menționat că încălcarea presupune că dispoziția legală este incidentă speței, dar a fost interpretată incorect de către instanță, în timp ce aplicarea greșită se referă la situația în care instanța se raportează la o normă de drept care nu are legătură cu soluționarea cauzei. Or, prin criticile formulate, recurenta susține că art. 491-494 din C. civ. nu sunt incidente în cauză, deci, au fost aplicate greșit, iar art. 969 și art. 977 din C. civ. și dispozițiile Legii nr. 50/1991 sunt aplicabile speței, dar curtea de apel nu a ținut seama de conținutul acestora, fiind, așadar, încălcate.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei de constatare a dreptului de superficie asupra terenului pe care au fost construite blocurile B.9 și B.10 din cadrul ansamblului rezidențial F., edificat în zona Tătărași a municipiului Iași.

Dreptul de superficie este un drept real care permite unei persoane (superficiar) să devină proprietarul construcțiilor, lucrărilor sau plantațiilor pe un teren aparținând unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosință. Dreptul de superficie constituie o excepție de la regula accesiunii imobiliare, reglementată de art. 492 din C. civ. de la 1864.

Regimul juridic al dreptului de superficie nu era definit prin nicio dispoziție legală sub imperiul vechiul C. civ., fiind rezultatul jurisprudenței și doctrinei, unanime în a afirma că dreptul de superficie se dobândește în baza înțelegerilor părților, legatelor, prescripției achizitive sau legii. În lipsa unei dispoziții legale, a unui legat sau dacă condițiile prescripției achizitive nu sunt îndeplinite, existența unei convenții între proprietarul terenului și persoana care a edificat construcțiile este indispensabilă pentru a obține dreptul de superficie. Simplul fapt de a ridica construcții, chiar de bună credință, în lipsa unui acord, nu conduce la obținerea unui drept real de superficie.

În cauza pendinte, recurenta-reclamantă se prevalează de acordul părților ca modalitate de constituire a dreptului de superficie și, în acest sens, face referire la art. 10.1, art. 10.2 și art. 10.5 din contractul de construire din 14 octombrie 2009 încheiat între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor, și pârâta S.C. B., în calitate de investitor, susținând că părțile au convenit asupra modului de efectuare a plăților și de realizare a transferului dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate, investitorul recunoscând ca atare antreprenorului un drept de folosință asupra terenului pe care au fost edificate construcțiile, valabil până la plata integrală a prețului.

Din această perspectivă, se susține că instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale prin care părțile au convenit asupra modului de efectuare a plăților și de realizare a transferului dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate, substituind voința părților cu norma de drept material prin care era reglementată accesiunea în C. civ. de la 1864.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate prin prisma interpretării și aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 969, art. 970 și ale art. 491-494 C. civ. în analizarea premizelor constituirii dreptului de superficie din perspectiva examinării condiției privind dreptul de proprietate asupra unor construcții edificate de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. pe terenul intimatei pârâte S.C. B..

Pentru a se putea verifica dacă imobilele-construcție au fost edificate de recurentă și pentru a le putea aplica regimul contractual stabilit expres de părți, instanțele de fond au procedat la interpretarea contractului invocat de reclamantă. Se reține că însăși determinarea obiectului contractului, a întinderii drepturilor si obligațiilor părților asumate contractual, în aplicarea art. 969 C. civ., presupune o operațiune juridică de interpretare a stipulațiilor contractuale, în acord cu dispozițiile art. 977 și ale art. 978 C. civ.

Din motivarea deciziei recurate reiese că s-a procedat la interpretarea contractului încheiat la 14 octombrie 2009 tocmai în virtutea dispozițiilor art. 977 C. civ., instanța de apel validând raționamentul primei instanțe prin aplicarea tehnicii de interpretare a clauzelor contractuale în mod coroborat, potrivit voinței părților contractante.

Astfel, analizând contractul de construire invocat și, în special, dispozițiile contractuale reliefate de reclamantă, instanța de apel a reținut că acestea nu dispun și nu conferă un drept de proprietate reclamantei asupra construcțiilor edificate pe terenul proprietatea pârâtei S.C. B.. S-a apreciat că art. 10.2 din contract nu are aplicabilitate în speță, întrucât se referă la situația în care sunt finalizate toate lucrările menționate în anexa A la contract, în timp ce construcțiile B.9 și B.10 nu sunt finalizate, iar din dispoziția contractuală prevăzută de art. 10.5 rezultă că lucrarea este efectuată de către antreprenor cu mijloace proprii (lucrări, materiale și echipamente specificate în PPS) și că investitorul devine proprietarul acestora după achitarea contravalorii acestora către antreprenor. Relativ la construcția B.9, s-a constatat că aceasta nici nu a făcut obiectul contractului de antrepriză din 14 octombrie 2009, nefiind administrată nicio probă din care să rezulte existența unui acord al pârâtei la edificarea imobilului de către reclamantă.

Totodată, s-a reținut că actul juridic invocat de reclamantă este un contract de executare lucrări cu fondurile proprii ale antreprenorului, construcțiile urmând a fi edificate pe terenul proprietatea investitorului, care devine și proprietarul construcțiilor astfel edificate, în virtutea dreptului de accesiune, cu obligația corelativă de a achita către antreprenor contravaloarea lucrărilor, materialelor și echipamentelor PPS, antreprenorul fiind doar titularul unui drept de creanță.

Cu privire la efectele acestui contract de execuție lucrări, instanța de apel a apreciat corect că nu se poate constitui în izvor al dreptului de superficie, întrucât reglează raporturile juridice dintre părți pe temeiul antreprizei.

În conținutul dreptului de superficie intră un drept de folosință asupra terenului proprietatea altei persoane, care cuprinde și o posesie specifică (ius possidendi), ca atribut al dreptului de proprietate privată divizat între nudul proprietar și superficiar, situație incompatibilă cu dreptul personal care se naște în favoarea unui antreprenor, titular al unui drept de creanță, cum s-a reținut în speță.

Contractul de executare de lucrări dă naștere unui raport juridic între părți cu un conținut specific, diferit de efectul superficiei, când se ajunge la o dezmembrare a dreptului de proprietate aparținând celui pe fondul căruia se edifică lucrarea și care presupune o convenție în acest sens, în termeni neechivoci.

Așadar, în cauză nu poate fi vorba despre o denaturare a efectelor contractului de executare de lucrări încheiat de părți, care nu ar fi putut fi interpretate altfel, din punct de vedere al drepturilor și obligațiilor contractuale asumate de acestea.

Prin urmare, din perspectiva raționamentului urmat, singurul care poate face obiectul examinării în prezentul recurs, se constată că, în acord cu art. 977 C. civ., instanța de apel a dat eficiență întregului conținut al prevederilor contractuale, în sensul în care recurenta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate, reținând că aceasta din urmă nu poate avea o altă calitate decât cea care derivă din contract, respectiv, de constructor și că, prin urmare, în aplicarea stipulațiilor contractuale, are obligația de a edifica construcțiile cu mijloace proprii și dreptul de a primi contravaloarea lucrărilor efectuate în aceste condiții.

Clauzele, astfel cum au fost interpretate de instanțele de fond, produc efectele juridice pe care părțile le-au urmărit la încheierea contractului, iar reținerea faptului că reclamanta, în calitate de antreprenor, nu devine proprietara construcțiilor edificate pe măsura realizării acestora nu are semnificația încălcării de către instanță a forței obligatorii a contractului, fundamentată pe acordul de voință al părților.

În consecință, susținerile din cadrul recursului, în sensul în care din prevederile art. 10.1, art. 10.2 și art. 10.5 din contract rezultă că investitorul a recunoscut antreprenorului un drept de folosință asupra terenului pe care au fost edificate construcțiile, echivalent cu dreptul de superficie dobândit prin convenție, nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că, prin argumentele expuse în sprijinul tezei sale, recurenta tinde în realitate la o reinterpretare a contractului de construire din 14 octombrie 2009, însă nemulțumirile recurentei vizând maniera de interpretare în speță a clauzelor contractuale de către instanțele de fond se pliază pe o analiză de temeinicie a deciziei, iar nu de legalitate a acesteia, fiind incompatibilă în acest context cu dispozițiile care reglementează controlul judiciar în recurs.

Reținând, astfel, că instanța de apel nu a încălcat regulile de interpretare a contractului în determinarea obiectului acestuia și a obligațiilor asumate de fiecare dintre părți, în condițiile în care s-a stabilit că acestea nu au agreat, prin contractul încheiat, asupra dobândirii de către antreprenor a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, Înalta Curte constată că, în mod legal, s-a apreciat că investitorul devine proprietarul construcțiilor edificate, în virtutea dreptului de accesiune, având obligația corelativă de a achita către antreprenor contravaloarea lucrărilor, materialelor și echipamentelor specificate în PPS.

În raport cele expuse, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material incidente în cauză, definind judicios natura și conținutul raportului juridic dintre părțile litigante, și stabilind întemeiat că recurenta nu a dobândit dreptul de superficie, drept care să îi confere calitatea de proprietar asupra construcțiilor și un drept de folosință asupra terenului proprietate a intimatei S.C. B..

Recurenta a mai criticat decizia, susținând aplicarea greșită a legii, și cu privire la semnificația juridică pe care instanța de apel ar fi atribuit-o autorizațiilor de construire, pe care le-a considerat veritabile titluri de proprietate, la dispoziția investitorului, pe considerentul că ele au fost emise pe numele acestuia, ca proprietar al terenului.

În acest sens, recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, arătând că prin autorizația de construire nu se statuează cu privire la dreptul de proprietate asupra construcției (și nici cu privire la întinderea acestuia) și, prin urmare, nu constituie un titlu de proprietate. A afirmat, totodată, că prin faptul eliberării autorizației de construire ia naștere doar dreptul de a executa lucrări de construcții în favoarea solicitantului, iar nu dreptul de proprietate asupra construcției.

Înalta Curte, examinând această critică, constată că instanța de apel a reținut, ca argument suplimentar în sensul inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor, că autorizațiile necesare construirii blocurilor B.9 și B.10 sunt emise pe numele investitorului, specificat ca fiind proprietar al construcțiilor, astfel încât reclamanta nu poate avea o altă calitate decât cea care derivă din contract, respectiv cea de constructor.

Contrar, însă, susținerilor recurentei, din motivarea deciziei atacate se observă că instanța de apel nu a conferit autorizației de construire valoarea unui titlu de proprietate, referirea instanței vizând exclusiv faptul că în respectiva autorizație este menționat investitorul ca fiind proprietar, fără a pune astfel semnul egalității între emiterea autorizației de construire și dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor.

În consecință, având în vedere toate considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 210 din 28 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 210 din 28 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.